Citim, citim, chiar și unui bebeluș

Citim, citim, chiar și unui bebeluș

   Mama, tata, maia, dă, ia…. Primele cuvinte. Copilul vorbește. Bucuria părinților e împletită cu mândrie.  Mai presus de orice e gândul că, iată, copilul poate comunica mult mai clar ceea ce-și dorește, ceea ce simte, poate cere ceea ce-i este necesar.

   Aparent, vârsta la care începe să vorbească bebelușul ține doar de șansa fiecăruia. În realitate, felul în care interacționăm zilnic cu un copil mic poate schimba esențial felul în care evoluează, deci și felul în care va gândi și se va exprima.   

   Încă din perioada intrauterină, lectura făcută copilului poate fi un moment important al fiecărei zile. Modulațiile vocii mamei, emoțiile, starea de bine care se instalează în timpul unei lecturi agreabile, toate aceste detalii pot pune o temelie felului în care va relaționa copilul cu aceste obiecte unice în felul lor, cărțile.

   Un părinte care-și face timp să-i citească bebelușului va găsi resurse de răbdare, de creativitate pentru a se apropia de copil așa cum are nevoie el. Partea frumoasă este că și părintele va ieși din întreg procesul schimbat, îmbogățit.

   Pentru copil, cartea va fi, la început, un obiect-jucărie, plin de culoare, texturi unice, muzică. Mai presus de orice, cartea va fi timp cu mama și cu tata, brațe calde care-l cuprind, joc al privirilor și al mâinilor, senzații noi, cuvinte care se repetă și îmbracă un sens.  

   Un copil căruia i se citește va cunoaște mai repede lumea care-l înconjoară. Se va cunoaște pe sine mai repede, reflectându-se în personajele cărților. În sufletul său, vor prinde contur noțiuni esențiale precum binele, răul, bunătatea, egoismul, altruismul. Va rezona cu fiecare personaj, va trăi atât de multe experiențe în lumea imaginară, încât se va întoarce cu mult mai bogat în lumea reală.

   Cât de mult înțelege un bebeluș din lecturile noastre? Poate cu mult mai mult decât ne imaginăm noi. Chiar dacă nu știe fiecare cuvânt, muzica textului îi va încânta simțurile, va reține nume de personaje, replici pe care părintele le va sublinia prin mimică sau modulații ale vocii, va reține imaginile care se leagă de mici texte, adaptate vârstei lui.

   Putem face multe lucruri pentru un bebeluș. Să citim este un lucru ușor, la îndemâna oricui, o investiție în timp, sentimente, trăiri, care se va întoarce la noi în zâmbete și cuvinte, în priviri înțelepte și grele de sens, într-un mod de a relaționa al propriului copil mai frumos decât îndrăznim să visăm.

  

sursă foto:http://www.usbornebooksathome.co.uk/

Mei Tai-ul și grădinița

    Nu l-am iubit de la început. L-am luat doar pentru că era frumos, nou-nouț (deși era la mâna a doua) și mai ieftin decât un alt sistem de purtare a unui bebeluș. Maria crescuse, wrapul elastic nu mai făcea față, era deja prea grea și picioarele nu i se mai așezau în poziție anatomică, trebuia schimbat mijlocul de purtare. 

    Soțul privea circumspect. Prea multe și prea lungi bretele, complicat procesul de punere, nu, nu-i pentru el. Dar pentru mine și spatele meu avariat ușor într-un accident de mașină mijlocul de purtare era o necesitate. Așa că nu m-am dat bătută. I-am dat o șansă. 

    Mă veți întreba de ce nu am folosit căruciorul, nu am și așa ceva? Ba da, am și-l folosesc când se apropie ora de somn a copilului și eu vreau să fac cumpărături, spre exemplu. Atunci e excelent. Prințesa adoarme liniștită, eu și Matei ne plimbăm relaxați, facem și piața, ascundem cumpărăturile în coșul încăpător al căruciorului, totul e minunat. Încetează, totuși, să mai fie așa frumos când plimbarea e mai lungă și fetița se plictisește în căruț, sau îi este dor de mama, sau trebuie să mănânce și atunci, clar, vrea în brațe. Și o spune prin gestică, scâncet sau plâns, atunci când mi-e greu să o iau imediat. Dacă ați mers cu un copil în brațe și ați încercat să împingeți și un căruț știți cât de neplăcut e. Plânsul copilului întoarce capetele celor din jur, dar mai grav e că te întoarce pe tine, părintele, pe dos. Simți că locul lui e în brațe, că e normal să-i satisfaci nevoia aceasta. Și aici intervine sistemul de purtare. 

    Mei Tai-ul pe care-l avem noi, marca Poartă-mă, îmi satisface mie nevoia de a-mi simți copilul în fiecare secundă, de a o ști lângă mine, veselă, încântată de călătorie, aproape de sursa de lapte. Ce e, din nou, foarte important, îmi lasă mâinile libere să mângâi, să mă joc, să-l țin pe Matei, să-l ghidez la o trecere de pietoni, să caut pe un raft orice obiect, să..., să... E un dar extraordinar, mai ales când copilul mai mare tânjește, și el, după apropierea de mama iar mama e doar una. 

     Drumul la grădiniță, dimineața, devine, astfel, un prilej de alint, de joacă a degetelor pe care ni le împletim amuzați, de sărutări puse tandru pe mâna mea și apoi pe a Mariei, de chicoteli vesele din partea celei mici și de priviri cu care-l caută pe fratele mai mare, de priviri calde, din care răzbate și mândria, din partea fratelui. El e cel care a făcut-o pe cea mică să râdă, a făcut-o să se uite la el. Se simte bine, intră în grădiniță vesel, se bucură de copiii care-i sunt colegi și de noile experiențe pe care le trăiește la grupa mare. 

     Dacă la început mi se părea complicat să pun corect mei tai-ul, repetând operațiunea am constatat că-mi ia un minut-două să o așez corect pe Maria și să-i leg bretelele astfel încât să nu atârne incomod, să nu o deranjeze, picioarele ei să formeze M-ul acela sănătos, de dorit la orice mijloc de purtare. Rapiditatea cu care îl pun mă încurajează să-l folosesc oricând e nevoie să ies din casă. Câștig timpul pe care-l pierdeam scoțând căruțul. Evit să o port în brațe, efortul e mult mai mare și coloana e mult mai solicitată. Urc și cobor ușor până la etajul patru, chiar și atunci când trebuie să mai duc o altă greutate. Am descoperit că e de preferat un rucsac în spate, în locul unei sacoși în mână. În scurtele plimbări până la un loc de joacă, prin cartier sau la mici cumpărături, apa, banii, telefonul stau în rucsăcelul de grădiniță al lui Matei, care mă ajută și se simte parte importantă din tot ce facem împreună. 

      Un mare plus al Mei Tai-ului sunt bretelele umplute cu burete (deci nu taie umerii) și protecțiile de bretele. Una din marile plăceri ale Mariei este să le ronțăie în timpul plimbării, mai ales când se află la puseu de creștere și o dor gingiile. Din fericire, fata de la care l-am luat (care l-a înlocuit cu ceva mai comod de pus - o Manduca) s-a gândit și la aspectul estetic, și la cel practic și i-a achiziționat două perechi de huse de protecție pentru bretele, una asortată, venită cu sistemul de la producători, alta cu un model în culori complementare, de pe net. Deci, spor la ronțăială!

      Având huse pentru bretele, obținem și un alt avantaj. Evităm să-l spălăm des și să-l decolorăm.  Dacă e cazul, se spală doar husele și se usucă rapid, fără a rămâne o zi-două cu sistemul de purtare la uscat pe sârmă. Mărturisesc că, atunci când l-am ales, m-a încântat că nuanța caldă de gri din materialul de bază se asorta cu panoul în nuanțe de mov, numai bun pentru o fetiță. Bumbacul din țesătură merită păstrat frumos, așa cum este acum, așa că evităm să-l murdărim inutil.

     Mă veți întreba: nu plânge în Mei Tai? Nu, nu plânge. Are exercițiul wrapului, iar dacă ar scânci, motivele cele mai probabile sunt că-i este cald, foame sau somn. Căldura am evitat-o folosind mei tai-ul seara, îmbrăcând-o subțire sau evitându-l pe călduri foarte mari și înlocuindu-l cu un wrap țesut. Foamea o potolim slăbind ușor bretelele și coborând copilul, astfel încât să mănânce liniștit, ferit de priviri indiscrete. Somnul vine ușor, în legănările pe care le produc pașii mamei, cu bătăile inimii ca fundal sonor. 

      

În Săptămâna Alăptării, alături de mămici purtătoare

    

August, vacanță

  August, vacanță. O parte acasă, la mare, altă parte pe malul Dunării. Muntele - doar vis. Încă. Și amintire intensă a verilor trecute. 

  Marea ca acasă e ceva nou pentru mine. Încă mă simt turist. Bucuria de a o ști mereu acolo, bucuria de a respira aerul sărat. Liniștea apusului. Încăpățânarea de a rezista oboselii și de a-i duce pe cei mici la plajă chiar și când ai tendința de a renunța, tocmai pentru că știi că e și mâine acolo. Satisfacția că nu ai făcut-o. Mâine e altfel, cu altă lumină. Cea de azi e doar a zilei de azi. 

  Copii. Zâmbete, ochi care râd, ochi care plâng. Ochi care sclipesc de dorința de a spune, de se spune celor din jur. Prieteni - oameni tineri, luminoși, care trăiesc din plin bucuria de a fi părinți. Copii alinați, copii de la care părinții învață, pentru care citesc, caută, se transformă, se întorc în timp.

  Dunărea - cu aceeași liniște, cu cerul puzderie de stele, cu cântece de greieri gălăgioși. Miros intens de verde, de pământ. Miros de ploaie, de toamnă venită prea repede, după o vară scurtă. Răcoarea de dimineață, încă plăcută, ca un veșmânt proaspăt. 

  Abundența fructelor. Răsfăț cu migdale dulci. Smochine și nuci cu pielița încă albă. Persici de grădină, cu miez surprinzător de aromat. Dealuri, livezi. Dorul de munte un pic mai ostoit. 

Iulie - soare, vânt, soare

 Poate lăsam să treacă luna fără să fac o sinteză dacă nu era Irina și blogul ei luminos.

Am rămas fără aparat foto și se vede. Cele mai multe fotografii prinse în mozaic sunt făcute de prietenele mele, la o ieșire în parc. Unele sunt ale mele, ultimele făcute ce vechiul aparat. Toate au un singur subiect: copiii. Pentru că luna iulie a fost a lor.
    Matei a împlinit 5 ani și s-a bucurat de prieteni lui, de daruri, de tortul nostru făcut cu atâta dragoste. Petrecerea lui a fost una cu dragoni: pui de dragoni care ies din ou, dragoni care aruncă proiectile, dragoni care-și iau zborul, salvează eroi aflați la ananghie, cărți despre diferite tipuri de dragoni, cărți pur și simplu. Și atât de multe feluri în care un copil poate fi fericit.
  - Matei, vrei să-ți fac ziua sau să-ți cumpăr jucării și hăinuțe, cărți...?
  - Vreau să fie ziua mea.
  Să fie :) .
  Maria a început să umble peste tot. În casă, inspectează fiecare colț, la plajă merge prin nisip și-l gustă curioasă. În parc, ronțăie frunze, ghindă, tresare când o gâdilă iarba. Râde cu gurița până la urechi, e veselă și vorbăreață. Râde mai ales la Matei, iar el e fericit într-un fel unic când ea are ochi și zâmbete doar pentru el. El a devenit Tei-Tei, ea Uca - Ma-i-uca. Vocea mică și subțire surprinde, râsul ușor răgușit pare al altcuiva.
  Nu suntem în vacanță, dar trăim vara ca și când am fi.

Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 

- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!

  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.

2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 

3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).

4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 

5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.

6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  

  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  

   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.
  

Cinci ani și atât de multe trăiri

  Prima noastră aniversare oficială în Constanța. Ar mai fi fost una, cea din ziua în care băiatul meu s-a născut, dar pe aceea am ratat-o. Adică ne-am bucurat, da, se născuse bebe, dar eu eram în salonul de la reanimare, cu ceva săculeți de nisip pe burtă, iar bb era singur în salonul nou-născuților. Situația tipică pentru o cezariană făcută într-un spital de stat. Oră magică, contact piele-pe piele? Doctorul meu mi-a făcut o favoare și mi l-a arătat pe bebe. Îl ținea suspendat, așa că am apucat să văd că e brunet, cu o claie de păr negru, ciufulit (am dedus că seamănă cu mine). Restul senzațiilor sunt un amestec de mă bucur că am un copil sănătos cu eu mă simt ciudat, mi-e frig și tremur, nu-mi place tricoul acesta plin de sânge, ați putea fi un pic mai atenți cu mine și multe altele asemenea, puține frumoase și deloc bune, în esență.

    Dincolo de ezitări, spaime, tristeți și suspine, Matei m-a învățat că nu știam mai nimic despre mine și despre lume până să-l cunosc pe el. Ceea ce știam, nu știam prea bine. Aveam mintea și sufletul pline de preconcepții, de idei livrate de-a gata, pe care, uneori, chiar nu le puteam metaboliza dar mă străduiam să o fac dintr-o cumințenie prost înțeleasă. Copilul acesta, mic și neajutorat, ne-a ajutat să descoperim infinite nuanțe ale iubirii, ale bucuriei. Ne uitam la el ca la o minune. Este minunea noastră apărută într-un moment în care aproape nu mai speram să avem un pui al nostru, crescut din noi. Am învățat că deznădejdea e inutilă deseori, că bucuriile vin când te aștepți mai puțin, că a  trece la un alt nivel al existenței fizice și spirituale poate fi dureros, dar atât de frumos și de intens.

     Fiecare clipă petrecută cu el m-a vindecat de amintiri în nuanțe gri, m-a obligat să mă mișc, să mă descopăr, să fiu mai eu. Am învățat să mă revolt, să mă intereseze în primul rând ce simt eu și apoi ce mi se spune pe ton atotcunoscător. De ce mi-a fost util? Pentru că în fiecare zi am de făcut alegeri, trăiesc cu alegerile mele și trebuie să le găsesc pe cele mai potrivite pentru familia mea.

     Uitasem să mă joc și a trebuit să-mi aduc aminte pentru copilul meu. Uitasem să vorbesc și să-mi ascult gândurile și am făcut-o pentru perechea de ochi negri care mă urmărea în fiecare colț al camerei. Renunțasem să cânt și am reînvățat de dragul celui mai dulce chip de pe pământ.
      Fiecare clipă petrecută cu Matei a fost o bucurie de o intensitate pe care nu o intuisem niciodată.
      Într-una din zile am remarcat și un fapt inedit: pierdusem, pentru totdeauna, liniștea. Știam că eram mamă și că, oriunde va merge, eu îl voi însoți cu gândul și-i voi purta de grijă. M-am speriat, în prima clipă. Mi s-a părut greu să nu mai poți respira până la capăt niciodată, să nu mai poți fi indiferent nicicând. Sau să lași o parte din grijă lui Dumnezeu, să recunoști că tu, omul, poți doar până aici. Și, mai departe, doar Cel de Sus poate ocroti, veghea. Tu ești om și eziți, obosești, te îmbolnăvești. Chiar ești om.
      Am descoperit, apoi, de ce mama nu se prea îmbolnăvea: nu avea timp. Și iubea. Mult, pe noi, copiii. Am remarcat, într-o zi, că nimeni nu mă învățase cum să mă port cu un copil și totuși știam și o făceam cu blândețe, cu răbdare. Și am știut că sunt alte trăiri pe care puiul meu le-a chemat la suprafață și cred și acum că le învățasem cândva, în prima copilărie, în brațele mamei și lângă sânul ei cald. Și i-am fost recunoscătoare și am iubit-o și mai mult pe ea, cea care fusese cândva o mamă tânără, poate la fel de speriată ca mine, poate cu mult mai curajoasă.
    Cinci ani - au trecut ca un vis. Mă uit la el și mi se pare că e prea repede mare, mi-e dor de zulufii lui castanii și de primele râsete de cristal.
   

Cel mai bun aliment

    Sunt momente când îmi este clar că sunt mereu lucruri noi pe care trebuie să le învăț, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate sau că ai obosit și te oprești. Sunt momente când pot doar să mă bucur că am șansa să asist la modul în care cei mici se fac mari, la cât de multe descoperă în fiecare clipă, la cum și cât gândesc.

    Pentru că diversificăm alimentația Mariei de vreo două luni, îmi vin în minte imagini a ce și cum îi dădeam lui Matei de mâncare, la începutul diversificării. Era la modă sucul de fructe, de legume (morcov), făceam clasicele piureuri și supe. Urmam, cât de atent puteam, sfatul medicului.

   La masă, evitam să-i dau jucării (tot auzeam alte mămici că-i păcăleau pe copii să mănânce cu jucării sau cu desenele animate și mi se părea că nu e foarte înțelept nici așa, nici așa). Preferam să-i cânt, să-i recit sau să-i spun povești. Credeam că n-are ce să-i strice. A vorbit repede, corect, povestește și recită ușor. Cred că i se trage și de la felul în care mânca. Dar tot de acolo vine, probabil, și faptul că ar vorbi fără pauză și când mănâncă. Sau este doar curiozitatea vârstei.

   Azi, întrebare care m-a blocat câteva secunde:

   - Mami, care-i cel mai bun aliment din lume?

    Eu, în gând: 

  - Habar n-am, acum trebuie să-ți explic că nu se pot face statistici clare sau s-or fi făcut dar nu le știu eu (eventual ne documentăm împreună). Apoi m-a luminat un gând și i-am spus, fără să mi se pară că-i răspund superficial:

   - Laptele matern, Matei. Cred că, atât cât un copil mănâncă lapte, acesta este cel mai complet aliment. Altul mai bun nu știu.
   A zâmbit și el fericit că i-am răspuns, se vedea că i se pare logic ce-i zic și a continuat:

- După ce mâncăm, te rog să-mi dai și mie o ceșcuță de lapte. Ai zis că-i cel mai bun.
 Nu, nu i-am dat,că a uitat și el, am uitat și eu, dar mi-a rămas în minte dorința lui.

După discuție, mă gândeam că lui nu prea i-am dat șansa să se autodiversifice. Dar nici nu am dus-o cu supa și legumele pasate la nesfârșit, eram avertizată că ar putea fi greu să-l dezvăț dacă nu-i dau progresiv un piure mai grosier (făcut cu furculița). A mâncat mereu orice, cu drag. Masa era o bucurie, încă mai este, deși nu s-ar zice la cât este de slab.

 Ce face Maria? Cere hotărâtă legume și fructe, mănâncă bucățele de morcov, de cartof, dovlecel. Timp în care eu stau cu sufletul la gură, o observ, să fiu sigură că se descurcă. Îmi ia rapid lingurița. Acum mi se pare mai logic ca masă să însemne mai ales joc cu alimentele, cunoaștere a lor și apoi orice altceva. Parcă nu-mi mai vine să cânt atât și să sporovăiesc, mi-i că o învăț prost. Și, totuși, fiecare experiență culinară e o aventură. Iar după masă, micuța mea arătă cam așa:

Amintiri a ceea ce au fost morcovi, dovlecei și brocoli

 P.S.1 Mă aștept să se hrănească destul de repede singură (limitele sunt ale mele, nu ale ei). Are o poftă de mâncare excelentă. Uneori refuză mâncăruri prea fade (sau face niște grimase de tot hazul). I-am introdus condimente (mărar, leuștean), scap, câteodată, și câte un praf de sare. Mă gândesc la medicul Jack Newman care spunea că, atât timp cât părinții mănâncă echilibrat, sănătos, nu e o problemă dacă un copil mănâncă și hrană în care s-a pus sare. Avem nevoie de sare. Cu ideea aceasta nu sunt foarte împăcată (nu mi-e foarte clar care e limita între ceea ce e util și ceea ce e prea mult), prefer să nu insist cu sarea, cei mici o găsesc în alimente oricum, nu e nevoie să o mai adaug și eu prea des.
  Mănâncă, de regulă, cu poftă. Poate și pentru că a mâncat lapte cât i-a trebuit, deci are un apetit normal pentru vârsta ei.

 P.S. 2  Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, același medic Jack Newman spunea că, atunci când copiii refuză alimentele noi, la diversificare, ar trebui să ne întoarcem la alăptare, să verificăm cât de bine se atașează, dacă mănâncă suficient. Dacă un copil mănâncă insuficient lapte, intră într-o stare similară cu a celor care fac greva foamei, nu mai simte foamea și va refuza alimentele noi.

Ploaia, elefanții și elicopterele

De câteva zile plouă. E vară și e răcoare ca toamna, balsam pentru nervii mei obosiți. Mariei îi ies dinții (de sus), geme, se frământă, mă caută, se agață de mine, se liniștește. Mi-e dragă și-mi tremură sufletul de câte ori fruntea îi frige de temperatură. Buzele mele detectează rapid diferența dintre 38 și 39 de grade, dintre e încă bine și ar putea fi primejdie.

Când e trează, îi caut ochișorii. Dacă râde, e bine, dacă e prea serioasă, o pipăi cu toate simțurile, caut semne, anticipez. Apoi mă liniștesc. Ea trebuie să știe că sunt aici, că e bine, e mama cu ea.

Plouă și ne jucăm în casă. Ascultăm muzică. Pe fugă de dimineață și până a doua zi dimineață, mai zilele trecute m-am trezit că mi-e dor de muzica mea, de melodiile mele care-mi oblojeau fiecare gând. M-am trezit ascultând cu drag o melodie de-a lui Matei, în engleză. Am dansat cu Mica în brațe, cu Matei ținându-ne pe amândouă și alintându-ne (- Fetele mele!), cu râsete și priviri care fugeau de la Maria la Matei, de la Matei la Maria, la mine, într-un joc nesfârșit. Am tot ascultat melodia, tânguitoare, am trecut apoi la altele, de oameni mari, m-am minunat de câte și cum le facem prin casă, în lipsă de loc de joacă afară. Matei dansează tot mai bine, puțin timid, puțin stângaci. 

      
            Pentru oameni mari merge și Tudor Gheorghe, cu a lui Au înnebunit salcâmii.

Mica e toată un ritm, ciulește urechile la prima notă auzită, bate din palme și cântă: aaa-aaa, cu varianta na, na, na - na, na, na. Are deja 8 luni, a trecut ceva timp de la serbarea de 8 martie când îi seconda, cu același aaa-aaa, pe colegii lui Matei la E ziua ta, mămico.

Tati i-a cumpărat Mariei bady-uri noi, cele pe care le are sunt fie prea fixe, fie prea mari. A nimerit și vreo două pe verde, mai mult de băieți, care ne-au cucerit pe toți. Verdele intens de pe margini, fondul alb, mașinuțe, avioane și elicoptere desenate în stilul unui copil, cute simpatice să facă loc chiar și scutecelor noastre textile, voluminoase față de clasicele scutece de unică folosință. Atât de simpatice avioanele și elicopterele că, la somn, Matei le tot atingea cu degetele, să le simtă, spre deliciul Mariei. Adio somn, bun venit chicoteli!

Copil cu balon verde

Detaliu de pe celălalt tricou, la fel de simpatic

Mai târziu, în timp ce-i pregăteam masa Mariei, Matei desena vesel, inspirându-se de pe bady. M-am amuzat, e mare diferență între copilul care desenează, de drag, ce și cum îi trece prin minte, și copilul pe care-l înnebunea anul trecut o doamnă educatoare ambițioasă și dornică de rezultate timpurii (avea trei ani și jumătate, la început de grupă mică și nu-i plăcea să coloreze în contur). A venit, apoi, să-mi arate soarele mustăcios, avioanele și elicopterele, o altă pasiune, pe lângă clasicii dragoni. Toate, inspirate de maieul Mariei.

Mă bucură felul în care se apropie de ea, cum își dezvoltă o relație cu Mica, în stilul lui, independent de noi. A început să înțeleagă ce primejdii o pot pândi, are grijă să nu cadă, să nu înghită ceva, să nu plângă singură, se bucură de zâmbetele ei, de privirile vesele, se maimuțărește să o facă să râdă în hohote. Simte și știe bine că doar la el râde într-un anumit fel, e mândru și o mângâie afectuos. Lucru care nu-l împiedică să ceară și el, uneori, aceeași atenție ca bebe: același tricou (chiar dacă el a primit și tricouri, și pantalonași, nu la fel de simpatici, poate), aceeași mâncare, luat în brațe, dormit cu mama și câte și mai câte. Mica îl răsplătește cu primele ei – Tei, Tei (varianta în limba bebe de la Matei. Matei însuși își spunea așa când rupea primele silabe și a trebuit să treacă un pic de timp să ne prindem că vorbește despre el însuși J ).

Plouă, e răcoare afară,  e bine și e cald în casă.

Despre alăptare - experiența mea

  Am avut șansa să merg, pentru trei zile, la o conferință ținută de un nume de referință în domeniu, Jack Newman, conferință desfășurată sub titlul Alăptarea pe înțelesul tuturor. Mi se pare firesc să-mi pun ordine în idei după o avalanșă de informații, trăiri, sentimente, toate comasate în cele câteva zile care pot prețui cât ani. 

    Povestea prezenței mele la întâlnirea de la București a început cu un comentariu făcut la un articol de pe blogul Prințesei urbane. Mă tenta teribil invitația oferită gratuit de Liliana Dobre, de la Totul despre mame, organizatorul evenimentului. Dacă aș fi avut o problemă gravă în alăptare, aș fi luat un bilet fără să clipesc. Pentru că acum ne e bine, efortul financiar mi se părea însemnat (mai ales că presupunea și transport, cazare, masă). Așa că șansa de a primi invitația a fost una pe care am prețuit-o cum se cuvine.

   Acum, simt nevoia să scriu despre alăptare, așa cum am trăit-o eu (și cum o simt și acum), ca să ajung abia apoi la multitudinea de idei care s-au discutat la conferință. 

   Am învățat să alăptez, credeam eu, când l-am născut pe Matei. Abia mai târziu am înțeles că în mintea mea informațiile se sedimentaseră în timp, din copilărie și până la momentul în care s-a născut copilul meu. Și că fiecare informație avea rolul ei, pozitiv sau negativ. Laptele pe care-l primisem eu însămi de la mama, îmbrățișarea care însoțea alăptatul, îmbrățișare pe care o caut și acum, uneori, când sunt ostenită și pe care mama mi-o oferă râzând că iar mă cuibăresc în poala ei și vreau țâță, pacea aceea care îmi dă iluzia că acolo, lângă mama, nimic rău nu mi se poate întâmpla, imaginea femeilor pe care le-am zărit alăptând sau pe care le-am auzit povestind, firesc, despre alăptare, au fost acolo când am avut nevoie să-mi hrănesc puiul. 

  Pentru mine, alăptarea a însemnat dragoste curată, dragoste pentru micul pui de om abia născut. Citisem și cât de bine face copilului să-i oferi singurul aliment complet, laptele de mamă, dar cred că a contat mai mult decât orice dorința mea de a mă dedica copilului, de a fi acolo pentru el, de a face ceea ce e mai firesc, mai simplu, natural. Povestea cu laptele praf, biberoanele, sterilizatul mie mi se părea un pic mai complicată și, poate, mai riscantă. Pentru că, îmi spuneam, e mai simplu ca bebelușul să bea laptele care e perfect pentru el, decât să-i dau ceva ce doar imită originalul și mai vine și în sticlă de plastic (dacă nu o sterilizez corect?) sau se poate contamina în n feluri. Mă rog, gânduri de mamă care citește prea mult. Probabil că a contat, și în reușita alăptării, dar și în dificultățile ei, și faptul că l-am născut prin cezariană și nu natural, cum îmi dorisem. Așa că am ținut cu dinții ca măcar acest capitol să-mi iasă, să fie așa cum l-am visat.

   Prima dată când mi l-au adus la sân mi s-a părut straniu. Nu-l vedeam să prindă foarte bine sânul, nu mi se părea că reușește să scoată ceva lapte, era mic și, parcă, fără putere... mă rog, deja mă vedeam ratând. O mai văzusem pe pediatră explicându-i autoritar unei colege de salon că bebelușul slăbește pentru că, de fapt, nu se hrănește, și eram sigură că nu vreau să ajung acolo. Așa că mi-am adunat forțele și, în ciuda durerilor și a stresului legat de complicațiile pe care le făcusem la cezariană, am cerut insistent să mă ajute să-l atașez corect, să-mi aducă o pompă ca să evit furia laptelui. Am scăpat, deci, fără dureri suplimentare iar bebe a început să ia în greutate (desigur, nu doar cu lapte matern). Binevoitoare, asistentele au mai trecut în fișa de observații ceva grame în plus, ne-am încadrat,teoretic, în norme și, după cinci zile de spitalizare, ne-am văzut acasă. 

   Privind în urmă, îmi spun că debutul lui Matei în viață a stat sub semnul dragostei noastre, dar și sub semnul lipsei noastre de experiență. Mă gândesc cu milă la orele lungi în care a stat departe de mine pentru că eu eram la reanimare, la orele în care eu l-am dat să-l ducă în salonul nou-născuților pentru că aveam dureri și nu mă puteam mișca așa cum trebuie și mi se părea că e mai bine pentru el acolo (poate de aceea acum refuză să se despartă de mine și în fiecare seară mâinile noastre se întâlnesc deasupra degețelelor fine ale Mariei). Îmi amintesc de laptele praf cu care-l îndestulau generos și la naivitatea cu care l-am acceptat. Mă gândesc și la momentele în care mă duceam să-l văd în acel salon și la goana mea (uitasem și de dureri, și de tot) pe coridor, în căutarea unei asistente, când am constatat că se îneca, că nu putea respira. Nesiguranță, ezitări. Apoi, ajunși acasă, dureri la fiecare mișcare și griji: unde doarme copilul? L-aș fi vrut lângă mine dar toată lumea spunea că trebuie să doarmă în pătuțul lui, că se învață prost, că voi vedea eu ce mă așteaptă.  Apoi plânsul și neputința de a nu putea să-i satisfac nevoile. Replici ferme ale celor care-ar trebui chiar să știe cum e cu alăptatul, mame sau medic de familie: - Dă-i, dragă, lapte praf, nu vezi că nu se satură? De ce chinui copilul?  Și mă văd acceptând supusă consilierea, încercând să fac totul perfect dar frământându-mă, în continuare, între ceea ce îmi doream, alăptare exclusivă, și ceea ce-mi reușea, combinația cu lapte praf.

   Abia pe la trei luni a urmat un fel de revoltă. După ce am citit diverse povești și articole legate de alăptare pe internet (acum cinci ani informațiile erau ceva mai puține, dar la fel de copleșitoare pentru o mama începătoare), m-am scuturat precum calul acela rupciugos din povești și m-am făcut că nu mai aud niciun sfat. Am ales să ascult doar de copilul meu și să-i ofer atât lapte cât și când are el nevoie. L-am luat cu mine în pat, am dormit cât de mult am putut, am mâncat (îmi rămăsese în minte că trebuie să fii și tu hrănită bine ca să poți avea laptele muult și bun atât de visat iar eu aveam o stare care numai chef de mâncare nu-mi dădea), m-am hidratat cât am putut și s-a produs minunea. Copilul a plâns mai puțin, laptele praf a dispărut din peisaj iar noi am dormit pentru următorii ani în trei. Pătuțul era acolo doar pentru a-l ști în siguranță când ieșeam din cameră. Nu, nu știam atunci de co-sleeping, dar n-am putut eu să fac altfel, așa m-am simțit bine. 

   Am învățat să dormim mai într-o dungă ca să nu strivim prințul moștenitor, să ne trezim înaintea zorilor ca să-l admirăm, să sporovăim, să ne jucăm cu el dacă era treaz. Eu am constatat că nu-i obligatoriu să fiu trează ca el să-și ia porția de lapte, și totul a fost minunat o bună bucată de vreme. 

   Pe la vreun an au apărut alte voci înțelepte cu informații pseudo-științifice: că laptele nu mai este decât apă chioară, că e prea mare, că rămâne cu sechele (va ști prea multe despre sâni sau ceva de genul) dacă-l mai alăptez, că va fi dureros pentru el la înțărcat, că-i neapărată nevoie să-l înțarc. Mie sufletul îmi spunea altceva iar bucuria pe care o aveam amândoi era imensă. Nu mai spun de câte ori laptele ne scutea de o grămadă de alte neplăceri: de la adormitul lin, la călătoriile liniștite, cu bebe mâncând oricând sau doar suzetând de plictiseală, la alinarea oricărei tristeți sau dureri. A trebuit să fac față, să găsesc argumente sau doar să tac încăpățânată. Și să-mi văd de alăptat și de copilul meu care creștea ca Făt-Frumos.
   A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
   Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.

   Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.

Alăptare lină și muulte momente de neuitat!

 

Încă un an, cel mai frumos

   E seară, ar trebui să mergem la culcare. Dar suntem păsări de noapte. Mâinile mici i se încălzesc pe cana  de ceai. E albastră, cană de băieți. Iar ceaiul e de mentă, cu miere, așa cum și-a dorit. A dormit bine la prânz și acum nu se satură de joacă. Mânuțele cu degete lungi, fine, clădesc din cuburi săbii pentru eroi și dragoni fabuloși. Pentru mama, așează cuburile în forma unor flori de toate culorile. Florile sunt din aceeași scenă cu o casă uimitor de frumoasă: ferestre, ușă, ziduri înalte, până și coșul de fum e la locul lui. Lui îi plac dragonii, florile sunt pentru fete. Dar și eu sunt un soi de fată, așa că vrea să mă bucure și pe mine. Mă uit perplexă la căsuța construită: când a crescut?!

   Dincolo, Maria doarme obosită. A râs pe săturate înainte de a adormi. Și-au făcut un ritual seara. Când eu aș vrea să se liniștească mai repejor, să mai prind câteva minute pentru mine, ei se uită unul la altul ca și cum nu s-ar fi văzut demult și râd cu o poftă contagioasă. Vocea mea capătă inflexiuni serioase: e târziu, stingem lumina, toată lumea doarme. Ei râd relaxați. Mânuța mică o caută pe cea un pic mai mare. Degețelele se împletesc. Ochii sclipesc de bucurie. Mânuțele Mariei conturează chipul lui Matei. El îmi spune că îl mângâie. Ea are un fel de uimire în gest. E prima față de copilaș pe care o cunosc mâinile ei. Vocea îi exersează, în ultimele zile, primele silabe: ma-ma, a-pa, ba-ba. Acum râde, însă, și-l caută pe el, pe fratele mai mare.

   Îmi propusesem să scriu despre ce a făcut acest an unul cu totul special. Dar nu s-au adunat atât de multe lucruri spectaculoase de povestit. Tot ce a fost ține de firesc, de viață, cu bune și cu rele, cu toate cele frumoase și mai puțin frumoase. Dacă s-a întâmplat să vină Maria atât de repede, e un fapt atât de minunat și tot atât de simplu. Oamenii fac copii. Așa se perpetuează specia, pare-se. Și, totuși, e în mine ceva din uimirea Mariei din seara aceasta, pentru că ea e prima Marie care a venit la mine. Nici măcar nu-mi propusesem să-i spun așa, îi spuneam ceva mai princiar Sophia, până când numele s-a lipit de ea și i-am spus, în trei, Măriuca. De atunci mă tot mir cât de simplu este să fii fericit, câtă putere au nodurile acestea de copii în care se împletesc visele mele cu ale tatălui lor.  

    M-am trezit, ca și la Matei, că fiecare zi e atât de bogată încât mă recunosc învinsă și cu limite bine stabilite: nu pot ține minte fiecare gest, fiecare sunet, fiecare gând pe care-l intuiesc în privirile lor. Nu pot face tot ce mi-aș dori ca să simt că nu irosesc fiecare clipă primită în dar. Aș vrea să le pot colecționa, răsfoi, savura iar și iar. Am devenit lacomă, nu mai știu să mă mulțumesc cu puțin. Poate nu-mi reușește mereu, dar cred că am devenit mai atentă, mai dornică de a face ca fiecare moment să aibă o identitate, chiar și aceea  a unuia de liniște, de calm, de pace.

  Am îmbătrânit, cumva, și pentru că nu mă mai grăbesc pe nicăieri. Doar sunt aici. N-am altceva mai important de făcut, nu alerg, nu pierd nimic mai important în altă parte. Sunt, doar, aici. Am văzut ce ușor dispar oamenii care contează pentru noi, am văzut că lucrurile bune se întâmplă tuturor, ca și cele rele. Că e așa de ușor să pleci și e atât de frumos când rămâi. Sunt ca un cititor pasionat care tocmai și-a ridicat permisul: abia aștept să citesc ce scrie pe fiecare pagină, abia aștept să aleg ce să citesc.

   Încă un an. Plin, rodnic. Anul în care ne-am învins fricile, cele pe care le-am știut. Anul în care am descoperit că nu cunoșteam toate modurile în care poate râde un copil.  

  

   

   

Ma, ama, mama

   Maria se hrănește. Îi era sete, cred, așa că suge foarte concentrată. Urechile ei prind, totuși, ritmul unei melodii și piciorușele încep să se miște. Pare că dansează, dar nu renunță la hrană.
   Au trecut șase luni și o săptămână. Pare că e în familia noastră dintotdeauna. De trei zile vocea ei se aude mai des: ma,  ama, mama. Și iar, cald, subțirel: mama. Inima îmi crește cât un cozonac de Paști. A zis mama, clar, a zis din nou mama. E frumos nu doar pentru că așa mă cheamă pe mine în ultima vreme, ci pentru că e o promisiune. Urmează alte sunete, alte silabe, cuvintele care vin și se înșiră precum rândunelele pe firele de telegraf, mereu mai conștient pronunțate. Urmează primele propoziții, primele dialoguri și o viață de povești. Primul mama, prima întâlnire serioasă cu vocea Mariei.
   Fără să vreau, mă întorc în timp. Matei lalaliza complet pe la cinci luni. Ma-ma, ba-ba, na-na, ta-ta. Apoi a renunțat la jocul cu sunetele. A învățat alte lucruri, la fel de interesante. Târâtul, saltul ca broscuța prin pat, mersul prin pătuț. Pe la șapte luni striga prin pătuț: ia, ia, ia. Eu mă amuzam că vorbește germana. Când, după o vizită la părinți, l-a înlocuit pe ia cu na, m-am prins și eu că era, totuși, românescul a lua. Mda. Apoi, a vorbit din ce în ce mai bine. La un an povestea că o vecină a ciufulit o găină care mânca ouă: Baba catcadac nana... La nici doi ani recita liniștit A venit un lup din crâng și reușea să mă lămurească de ce nu-i place la creșă.
- Mama, copiii plâng! (Era complet debusolat de plânsul în cor care-l întâmpina dimineața.)
- Și doamna ce face, Matei?
- Doamna țipă: - Taci!
   Suficient de concludent. Am renunțat după ceva chin la creșă și am plecat, la doi ani și șase luni,  la grădiniță. Acolo i-a plăcut, n-a mai protestat elocvent.
  Ma, ama, mama! Copilul abia așteaptă să spună, mami e gata să-l asculte!
  La voi cum a fost acest început de dialog? Ce vă mai amintiți?

Săptămâna patimilor și ceva grade în plus

    Vin sărbătorile de Paști și, cum îi stă bine unui copil, e timpul pentru o mică răceală. Răceală sau altceva? Febră. 38 cu 3, nu foarte mare, nu foarte mică. De ce face febră?! A mai fost răcit, am trecut peste ușor, fără febră. Tocmai acum s-a complicat povestea. Ăștia mici nu găsesc niciodată momentul potrivit să se îmbolnăvească. Glumesc amar, nu ridicați piatra.
  Copilul - mârâit, sensibil, cu și mai multe momente de nevoie acută doar de mama. Vrea să doarmă cu mama. Și ce dacă are febră și o poate lua și bebe. Sau tocmai pentru că are febră. Aș vrea să o protejez pe cea mică, mi se rupe sufletul de milă pentru cel mare (4 ani și 8 luni). Abia acum pare complicat cu doi. Ce alegi, ce riști? Îl țin în altă cameră decât pe Maria, dar mă plimb de la unul la altul. Ce mai izolare!
  Fac ceai. Nu-i trebuie. Face bine, trece răceală. Nu vrea. Frige. Fac supă de pui. Zic unii că e bună. Nu și Matei. Nu-i trebuie. Facem baie ferbincioară să transpire și să i se desfunde nasul. Copilul aruncă prosopul și fuge să se răcorească. Mda, o altă scară, dar ceva pătimiri tot sunt.

P.S. Febra a trecut după două zile și aplicarea riguroasă a metodelor tradiționale de susținere a organismului în lupta cu virozele/ răcelile și alte asemenea bucurii: ceaiuri călduțe, miere, ceapă, usturoi (puțin, e mic și nu-i place), citrice, baie caldă la picioare, ceva paracetamol și sugestie pozitivă: ești bine, dimineață te trezești sănătos. Tusea a persistat zile bune, totuși.

De ce mi-aș dori să lucrez de acasă

  Îmi sună aproape a blasfemie. După ce am muncit de când mă știu ca să mă încadrez în câmpul muncii, de ce aș munci acum de acasă, adică un pic mai altfel, dar tot muncă serioasă?  

   În primul rând pentru că tot ceea ce mi se potrivea ieri mie, cea care nu aveam copii, azi simt că nu mi se mai potrivește. Copiii m-au făcut să evoluez în alte direcții, îmi place să-i aduc cât mai aproape de ceea ce fac eu la muncă, dar îmi displace profund când și dacă ei au de suferit pentru că eu nu pot fi lângă ei. Așa cum îmi displace și faptul că aș putea să-mi fac treaba la job cu jumătate de măsură, nedormită fiind și fără posibilitatea de a reprograma, după ce bebe a avut, să zicem, febră. 

  Mi-aș dori să lucrez de acasă pentru că nu mi-a trebuit mult să pricep că așa cum mă ocup eu de copiii mei nu o fac mulți, oricât de bine intenționați ar fi (dacă sunt, nu i-am întâlnit eu). Îi simt cu fiecare parte a ființei mele, cu fiecare gând, respir, trăiesc și pentru ei. Sunt atentă la ce gândesc ei, la nevoile lor, exprimate sau nu. Intuiesc și ceea ce ei nu pot verbaliza. Și nu m-a învățat nimeni să o fac. A venit de la sine. Și m-a năucit, așa cum o face orice mare dragoste. Și, apoi, chiar dacă dau greș uneori, mie mi-e mai ușor să mă repliez, să merg din aproape în aproape până înțeleg tot ce este în mintea lor, în suflet. Până văd ochișorii iar sclipind și cel mai senin zâmbet pe chipurile lor.

   Mi-aș dori să pot explora, împreună cu ei, căi noi care se deschid. Să fiu mai creativă, mai liberă, mai eu însămi. Mi-aș dori să am mai mult curaj. Pentru că, născându-i, trecând prin experiențe vecine cu neființa, am înțeles și cât de scurt ne e datul pe pământ. Dar am înțeles la modul cel mai propriu, nu doar așa, de prin filme, cărți și poveștile bunicilor. Și lista priorităților s-a organizat, miraculos, mai altfel. Și-n capul listei au rămas ei, cei dragi. Doar ei și pacea cu mine însămi și cu Dumnezeu. Restul experiențelor devin desene pe nisip: frumoase, interesante, spălate de primul val.

  Mi-aș dori, desigur, să am o mână de ajutor. Așa n-ar suferi nici munca mea, nici copiii. Dar ideal ar fi să pot renunța la orice altă activitate când ei sunt lângă mine, când au nevoie de mine. 

  Am învățat, treptat, că activitățile se pot organiza astfel încât să fie timp și de joacă, și de muncă. Copiii au învățat să se descurce, câte un pic, câte un pic, și fără mine. Au ajuns să aprecieze libertatea oferită, experiențele noi. Și revenirea mea aproape de ei. Mai este, totuși, mult până la a renunța la locul meu de muncă pentru a mă dedica lor și activităților mele preferate în totalitate. Partea frumoasă este că munca mea este, în mare parte, pasiunea mea. Și atunci toate se aștern mai ușor și copiii simt acest lucru.
  Totuși, voi cum treceți prin aceste schimbări, cum vă adaptați? Și, mai ales, ce ați învățat din experiența aducerii pe lume a unui copil?

  

Timp liber pentru mama

  Dacă de la job mai iei o pauză, de la meseria de mamă nu prea ai cum. Și totuși...

  Matei a venit de la grădiniță și a început să plângă din ușă. Că nu-l las, exact acum, să se ducă la prietenul lui, că el nu s-a jucat azi cu nimeni (?!), că el nu vrea să mănânce, nu vrea să doarmă, nu vrea....

  După ce am reușit să trec peste starea de iritare, să mă împac cu ideea că Maria se va trezi din somn, deși avea cam 2-3 minute de când adormise, am încercat să o iau metodic, să văd cum a ajuns în starea aceasta. 

  Intrase pe ușă cu un ou vopsit, cu suportul aferent, cu o felicitare de Paști în mână. Ce se întâmplase în lumea lui de simțea nevoia să plângă cu orice preț? După ce l-am făcut să povestească ce au făcut azi la grădiniță, cum s-a jucat, cum au vopsit ouăle, cum au făcut felicitările, am dezlegat și misterul lacrimilor. Doamna l-a tras iar de urechi pentru că alerga pe hol. Nu, nu era singur, era cu alți colegi, dar el nu s-a putut opri, el chiar are nevoie să alerge, nu știe de ce nu poate să stea într-un loc, deși doamna se supără când aleargă dezlănțuit pe holuri și este la un pas de a intra cu capul în vreun calorifer. 

  După ce și-a plâns amarul, copilul meu s-a liniștit. Am stabilit ce și cum facem data viitoare (și eu, și el). Apoi a fost în stare să mănânce liniștit, singur, fără să aibă mare nevoie de ajutor, de îndemn. Peste alte câteva minute se juca în pat cu Maria, încântat de felul în care râdea la el. E singurul care o face să râdă în hohote. Am stat și i-am ascultat câteva minute bune. Cred că așa sună liniștea pentru mame. Și așa arată o clipă de relaxare. Erau doar ei și nu aveau nevoie de mine.

Dimineață, înainte de a deschide ochii, Matei:
- Mami, știi de ce stau așa cuminte?
- De ce, mami?
- Mă gândesc la cât de mult te iubesc.

Peste alte două-trei minute:
- Mami, spune-i Mariei să vorbească în șoaptă, eu vreau să mai dorm. (Maria are 6 luni și o zi. Face vocalize de pe la 5, 30, în fiecare dimineață. Mă îndoiesc că va acționa curând în sensul dorit de Matei).

Prin oraș, cu autobuzul

          Da, știu, titlul este banal, dar a pleca la plimbare, prin Constanța, cu un bebe de aproape 6 luni în wrap și un băiețel de 4 ani și jumătate de mână poate părea un fel de călătorie inițiatică.

 Pregătirile: hăinuțe, nici groase, că transpiră, nici subțiri, că e primăvară, vremea e schimbătoare, pare cam răcoare. Geanta cu apă, șervețele, scutec de schimb, un măr maare, să nu-i fie foame lui Matei. De hrănit copiii înainte, să nu fie nevoie să ne complicăm mai mult decât este cazul pe traseu (cum am intrat în cafeneaua unde mă întâlneam cu prietenele mele, copilului cel mare i s-a făcut, brusc, foame, deși terminase mărul de cinci minute, iar Maria și-a cerut și ea porția, cum era de așteptat). 

Îmbrăcatul propriu-zis: întâi Matei, că e mai mare. Matei fuge când vrei să-l îmbraci, i se pare că tocmai a venit vremea să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Nu venise, dar e prea distractiv. Pentru el. Pentru mine, pe la a treia lui tentativă de a relua jocul, deja rutina alungase distracția.

Călătoria propriu-zisă: a decurs bine. Lui Matei îi place la nebunie cu transportul în comun, i se pare o mare aventură, tocmai pentru că mergem rar cu el. Mica, agățată în wrap, nu protestează, se uită curioasă în jur. 

Mai palpitant este când schimbăm mijloacele de transport. Fiecare mișcare, fiecare pas devine și o formă de a învăța ce și cum facem prin oraș. Aici este intersecție. Aici semafor. E roșu. Așteptă. E verde, acum trebuie să traversăm. Pe trecere mergem repede, dar nu alergăm. Ești mic, nici nu au timp să te vadă șoferii, deci stai lângă mine. 

Bineînțeles că Matei ar vrea să se joace de-a v-ați ascuns și pe aici. Pricepe, totuși, diferența și s-a prins că mașinile fac circulația noastră, a pietonilor, ceva mai dificilă. 

Reacția călătorilor în autobuz. La locurile pentru mamă și copil, o doamnă în vârstă se oferă să-l ia în brațe, e aglomerat, să nu cadă. Matei se uită cam strâmb, vrea la mama, în final se lasă luat în brațe. Eu găsesc loc chiar în spatele bunicii cu pricina (nu, nu se sinchisește nimeni să elibereze vreun loc). Urmăresc amuzată schimbul de replici. Copilul povestește cum îl cheamă, unde stă, la ce etaj. Uită să dea și contul din bancă. Data viitoare. Îi turuie gurița fără oprire. Am mai încercat să-i explic că nu toți cei care-l întreabă sunt oameni foarte buni și că nu-i cazul să povestești chiar tot. E cam devreme, nu înțelege...

O altă doamnă mă compătimește:

- Greu tare cu doi, ce să faci, te chinui. Dacă au venit....

Mă gândesc dacă e cazul să-i spun că sunt copii doriți din tot sufletul, asumați, deci nu mi-e chiar așa de greu. Îi spun doar că se poate, nu e imposibil.

Altă doamnă, după ce discută îndelung cu feciorul meu, în glumă mi se părea mie și cu o vădită capacitate de a se apropia de copii, se întoarce spre mine serioasă:

- Aveți ajutor, doamnă? Cum vă descurcați cu ei?

-Da, soțul, spun eu, curioasă de ce va mai spune.

- Doar soțul?! Aveți o mare responsabilitate. E greu tare cu doi copii. Eu, în locul dumneavoastră, m-aș îmbolnăvi de nervi, aș albi.

- Ei, s-a inventat vopseaua de păr, spun eu ca să nu tac. Zâmbesc și mă gândesc că da, sunt momente când ți se pare că nu mai poți, că te lasă nervii, dar de aici și până la boală... mai e. 

Deci, data viitoare, cu autobuzul, pe jos sau îl așteptăm pe tati, să mergem, elegant, cu mașina?

Cum îl pregătești pe un copil pentru faptul că viața lui nu va mai fi niciodată la fel?

            Acum ceva vreme spuneam unor prieteni că mi-ar prinde bine să am acasă un psiholog pe care să-l tot consult, și de mai multe ori pe zi, dacă este cazul. Amicii mei au râs de naivitatea mea. Să mă maturizez, nu pot să-ți rezolve alții problemele, trebuie să găsești singur drumul, să depășești obstacolele, fac parte din tine, sunt necesare.

            Naivitatea mea era rudă cu a lui Creangă. Adică făceam pe prostul, doar-doar mi-o prinde bine și voi auzi ceva ce să-mi încânte auzul. Iar psiholog de serviciu am rămas să fiu tot eu, să mă opresc din când în când, să înțeleg ce văd și aud, ce simt eu sau cei dragi mie, să identific problema, dificultatea care se cere depășită și să caut și soluțiile corecte.

            Una din cele mai vechi amintiri care îmi stăruie în minte și care mi-a dat multă bătaie de cap este aceea a primei zile pe care am petrecut-o sub același acoperiș cu fratele meu. El, mic, înfășat, în brațele mamei. Eu, mare (vreo trei ani și jumătate), privindu-l curioasă, așteptându-l să intre în casă, în spațiul în care până cu o secundă în urmă fusesem cea mai importantă ființă pentru ai mei. El a rămas cu mama, eu am mers la culcare cu tata. Peste ani, de câte ori îmi aminteam scena, retrăiam durerea aceea sfâșietoare a îndepărtării de mama. Probabil îi dusesem dorul, aș fi vrut să mă alinte, să o strâng în brațe, iar ei, ce greșeală, m-au trimis în cealaltă cameră. Iar de atunci, mereu, a trebuit să duc povara statutului de soră mai mare, care trebuie să înțeleagă, să aibă răbdare, să facă ceea ce este mai bine, indiferent cât de greu îi vine.

            Pe Matei am încercat să-l pregătesc cât mai bine pentru sosirea Mariei. Aș fi vrut să-l feresc de orice dezamăgire, aș fi vrut ca micuța ființă să însemne pentru el, dar și pentru noi toți, doar bucurie senină, fără tristețe, fără gelozie, fără suferințe inutile. Inutile? Acum, după trei luni și 6 zile de la nașterea micuței, mi se pare că fiecare trăire este o altă treaptă pe care urcăm, un nou pas în a ne descoperi, în a ne înțelege, în a fi mai maturi.

            N-am reușit să-l feresc pe Matei de suferință, parte frumoasă este că mi se pare că drama pe care o trăiește el este mult mai complexă decât aceea pe care am trăit-o eu acum peste treizeci de ani. Sau e doar ce-mi amintesc eu mai palid față de ceea ce simt și văd în fiecare zi?

            Extrem de sensibil, copilul meu se luptă în fiecare zi cu sentimentele contradictorii pe care le trăiește. O iubește pe Maria și ne-o spune luându-ne în brațe, ocrotitor (- Vă iubesc, fetelor!) sau mângâind-o, îmbrățișând-o.  Pe mine, însă, m-ar vrea mai mult timp doar pentru el și este în stare să se transforme într-un mic despot pentru a obține ceea ce-și dorește. De la ideea de a o culca pe Maria cu tati, de la plânsetele de la culcare și regresul vădit în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, ajungem de noi manifestări, unele fără aparentă legătură cu nașterea surorii lui. Matei al meu, cel blând și bun ca pâinea lui Dumnezeu,  are momente de furie aparent inexplicabilă, de plâns nervos. Se face, deseori, că nu ne aude când vorbim cu el, refuză să reacționeze când și cum ne dorim noi. Criza de timp în care ne aflăm noi de câteva luni, criză mai accentuată decât înainte, creează și asupra lui o tensiune pe care, probabil, o suportă greu. Așa că s-a obrăznicit, face câte nebunii poate, în încercarea lui de a-și păstra neștirbită independența.

            Pentru că mica mă are lângă ea mult timp (la somn, la masă, baie etc) s-a plâns trist unei prietene că stau cu ea la sân cu orele iar tatii i-a spus că vrea să-i ia toată atenția Mariei (adică să nu-i mai dau atât de multă atenție ei, ci lui). Încercăm, mereu, să facem lucrurile împreună, să-l implicăm în cât mai multe activități, să nu simtă că-l neglijăm. Amânăm, uneori, alte treburi prin casă doar pentru a ne juca așa cum o făceam cândva, doar cu el (refuz să cred că am greșit jucându-ne cu el, iubindu-l atât de mult înainte de a veni sora lui), pentru a ieși la plimbare doar cu el, pentru a-l mângâia, încuraja. Dar setea lui de noi pare neostoită. Pare că nu este de ajuns, că nimic nu e suficient. Și, mereu, pare că ne testează limitele, că ne încearcă răbdarea. Obosiți, uneori cedăm și strigăm la el sau îl pedepsim. Alteori realizăm că un pic de diplomație, o glumă, o poziționare într-un alt unghi din care să privim lucrurile poate schimba și comportamentul lui și ne poate acorda tuturor un răgaz, până la următoarea necunoscută care se impune atenției noastre. Dar, mai ales, ne poate aduce pe toți în starea aceea binecuvântată în care să ne bucurăm de tot ceea ce avem, acceptând micile sacrificii pe care trebuie să le facem pentru a ne instala în noua realitate: noi patru, la început de drum.

            Au trecut doar câteva luni de când ocupația mea de bază este să fiu alături de ei, să-i cresc, să mă dezvolt și eu odată cu ei. Uneori mă opresc din ceea ce fac și-mi dau seama că sunt, de departe, mult mai ostenită decât atunci când mergeam la muncă, când sarcinile mele erau clare, se repetau, deci aveam confortul de a nu mă lovi de o mie de necunoscute pe zi (doar vreo sută, dar conta diferența), când până și drumul până la serviciu și de la serviciu era un fel de evadare, de plimbare în care-mi scăldam ochii cu fel de fel de imagini și aveam răgaz să gândesc, să mă gândesc. Acum, poate și pentru că suntem la început, simt, uneori, că sunt în timpul unui examen, când fiecare secundă contează, când fiecare subiect este la fel de important, indiferent cât de mult îți place sau nu. Retrăiesc inclusiv starea aceea febrilă a luptei cu emoțiile, cu limitele impuse de mintea și trupul meu, dar și satisfacția de a depăși ezitările, de a trece peste dificultăți, de a mă bucura, iar și iar, mereu altfel, de cele mai diferite și mai frumoase lucruri din viața mea. De a mă bucura, mai ales, de oamenii din viața mea. Nu știu de unde vine setea nebună de oameni, de familie, de cei pe care-i iubesc. Ca să fac o glumă-neglumă, mă întorc în timp: oare de atunci, de când am învățat ce repede se schimbă lucrurile și ce mare distanță poate să apară între mine și mama, cea care dormea în camera de alături?

            

La mulți ani și-un sincer iu-iu-iu

Cele mai cuminți sărbători din viața mea au fost chiar cele de anul acesta. Probabil că am mai stat tot așa de cuminte în copilărie, dar de-atunci m-am agitat cât de mult în această perioadă a anului, așa, cât să mă simt bine.

            Anul acesta n-am plecat în vacanță și am rămas aici, în orașul în care încă duc dorul celor de acasă, chiar dacă avem tot mai mulți prieteni dragi în jur.

            Sărbătoarea a început să se simtă, așa cum știam că va fi, încă de când căutam daruri cât mai potrivite pentru cei mici. Miresmele din bucătărie au completat tabloul. Ne-am jucat, apoi, de-a spiridușii Moșului, împachetând hăinuțe, dulciuri, jucării și așezându-le frumos sub brad. Bucuria lui Matei la descoperirea pachetelor a fost mereu mai mare și a culminat la găsirea dragonului pe care-l aștepta de luni bune.

            Pentru că tati nu era acasă, mie mi-a revenit și sarcina de a-l filma pe Matei la primul lui Crăciun din care înțelege atât de multe. Am încercat să prind fiecare sclipire din ochi, fiecare zâmbet, mișcările febrile, exclamațiile de bucurie. Tot eu a trebuit să-i alin și alint, să mă joc cu ei, să le cânt colinde, astfel încât prima zi să treacă mai vesel, chiar dacă eram doar noi trei acasă. Abia acum am început să mă apropii de sensurile sărbătorii, pentru că n-am mai putut lăsa melancoliile să mă copleșească atât timp cât, de sărbătoarea Nașterii Mânuitorului, lângă mine erau cei mai prețioși prunci, pruncii mei, darurile mele.

            Zilele petrecute cu ei, vizitele, mama care ne-a adus Crăciunul de acasă, toate au făcut din sărbătorile acestea altceva, nu tot ce ne doream, dar atât de mult și de frumos.

           

            Ajunul Anului Nou a însemnat pentru Matei și primul lui mers la urat. A învățat repede-repejor Plugușorul, ne-am distrat copios pe seama strofelor satirice care semnalează ieșirea din scenă a urătorului, și-a impus apoi voința (-Mami, eu nu cânt Dar noi suntem mititei/ Și ne latră câinii răi) și am ajuns la o formă rezonabilă pe care a cântat-o câtorva prieteni. A venit acasă mândru de micile daruri primite (dulciuri, fructe și o căsuță din lemn, luminată de un led) și oarecum perplex că lumea i-a dat și bani. Ce să facă el cu atâția bani? Sunt mulți, mami? Acum visează ce alte jucării își va lua din bănuții primiți sau cum va aluneca pe gheață cu patinele promise.

           

            De multă vreme mă amuz vorbindu-i Mariei (de când era cât un bob de mazăre, de fapt) și urmărindu-i reacțiile atât de prompte, atât de logice. Pentru că-i spun mereu te iubesc, mica țuguiază buzele în clipele noastre de conectare perfectă. Azi, 1 ianuarie 2014, pe la 6 și 10, era foarte veselă și, odihnită, avea chef de conversație. I-am intrat în joc, amuzată de vivacitatea ei. M-a urmărit cu ochișorii, a dat drumul gungurelilor cu care ne încântă de câteva zile, apoi m-a fixat serios și a pronunțat clar un iu-iu repetat. Era te iubesc al meu, care se întorcea într-o formă specială, dar spus cu toată forța expresivă a celor 2 luni și 20 de zile ale Mariei. Și mami te iu-iu pe tine, dragostea mea mică, în fiecare clipă!

             Se zice că, la început de an, e bine să-ți faci o listă cu ceea ce-ți dorești să se întâmple, să realizezi în noul an. Lista mea ar putea fi atât de lungă, dar... mă opresc și realizez că îmi doresc din tot sufletul un singur lucru: să fim sănătoși, măcar atât cât suntem acum, să ne bucurăm de fiecare clipă lângă oamenii pe care îi iubim. Restul, doar lucruri trecătoare. Deci, la mulți ani binecuvântați și la cât mai multă iubire!

O zi din viața unei mămici (im)perfecte

Mă trezesc, neașteptat de odihnită. E prea multă lumină în cameră. Trebuie să pun o altă veioză, mai slabă. Citisem că nu se doarme bine cu lumina aprinsă, fie cât de slabă, dar încerc să nu țin cont de asta, cine știe ce mai pune la cale subconștientul. Mă uit la ceas. 1,45. Ce straniu! Credeam că e cel puțin 4-5. Da, așa se întâmplă dacă pici de oboseală seara mai devreme. După serbarea lui Matei și tot ritualul de seară, adormisem pe la 10, 30, o adevărată performanță.

Deci, să vedem ce-i de făcut. De verificat bebelușa care scoate sunete mârâite lângă mine. Îi schimb pampersul și constat că avea motive serioase să mârâie și eu motive serioase să o schimb. Deci, îi pun chiloței curați, vorbesc cu ea, duc la baie chiloții plini cu de toate, spăl cu atenție mâinile (am de gând să o drăgănesc și nu se știe niciodată), mă întorc să o alăptez și să o adorm la loc. Ea e fericită, culcușită lângă mine, eu asemenea, lângă ea. Derulez filmul serii precedente. Să mă culc după ce adoarme mica sau să-mi notez câteva idei până nu se estompează emoțiile. Piei, ispită! Mă și văd a doua zi, cu ochii vineți de oboseală, făcând slalom printre Maria și Matei (a luat vacanță), cratițele de la bucătărie și alte n treburi și trebușoare. Deci, renunțăm, cel puțin azi.

Mă trezesc pe la 6. Pleacă Laur. Îi amintesc ce mai vreau să rezolve azi (eu – consemnată la domiciliu), apoi constat că uita să-și ea la el bani în plus pentru noile probleme de rezolvat. Deci nu m-am trezit degeaba. Alăptez bebelușa, mai dorm un pic.

E 8 și Matei se strecoară în pat lângă mine. Mă simt și eu în vacanță. Am dormit până la 8. Superb! Ne drăgănim un pic, ne spunem cât de mult ne iubim. Stă și el lângă mine, liniștit. Mă mir. De regulă intră în activitate din primul moment în care deschide ochii.

Apoi lucrurile se derulează cu rapiditate. Dat jos din pat, făcut ordine în camera lui Matei (azi este acasă, se va juca în dormitor). Spălat apoi vasele rămase după seara extenuantă de ieri, făcut ordine în bucătărie, pus la fiert lapte cu paste (comanda feciorului). În tot timpul acesta, mintea-mi era la mica. Să nu doarmă prea mult, nu i-o fi foame? Să nu se înece, cumva. De cald, era cald în cameră.

-          Matei, mai ușor cu hărmălaia, doarme Maria!

Matei își vede de treabă, peste două secunde uită de ce-am strigat la el și vine țopăind entuziasmat:

-          Mami, sunt Moș Crăciun, spune-mi poezia mea să-ți dau un dar!

Recit veselă poezia pe care i-o spusese și el ieri Moșului la serbare. Mă poticnesc, sub privirile lui îngăduitoare, dar, cu ajutor, ajung la capăt, în timp ce amestec să nu se prindă pastele. Laptele ar trebui să mai stea un minut pe foc, așa că fug repede la baie. Mă întorc repejor, dar entuziasmul meu e una cu pământul. Laptele e pe aragaz și se arde cu un miros specific, pastele forfotesc în ce-a mai rămas în cratiță. Buun! Completez cu lapte proaspăt, aștept să se termine tot procesul (dacă tot m-am fript, nu mai risc să fiu eficientă și pe alte planuri) și admir veselă aragazul.

Cât pregătesc ingredientele pentru o ciorbă și un pilaf, îmi amintesc de vinetele puse la dezghețat și rămase nebătute. Le pun rapid în vasul blenderului, să nu-și schimbe gustul stând prea mult dezghețate. Matei se învârte printre picioare mele, mica dă semne că e trează și mă vrea lângă ea. Pornesc cuțitul blenderului și constat că vinetele au și punga în vas. Fac ochii mari, îl opresc și extrag bucata cea mai mare de pungă, în timp ce-l lămuresc pe Matei, că, de graba trebii, n-am băgat de seamă că vinetele mele erau în două pungi, nu în una. Răstorn vinetele într-un castron, aleg conștiincioasă fragmentele de pungă, înjurând în gând.

–        Mâncăm vinete cu pungă, mami?

–         Nu, Matei, a ales-o mami.

Pun vinetele iar în vasul blenderului, le amestec cu ulei, mă consolez cu ideea că o bucățică de plastic în plus nu e de speriat, oricum mâncăm și bem zilnic așa ceva în epoca modernă. Măcar p-asta am văzut-o cu ochii mei.

Spăl cuțitul tocătorului și constat că are înfășurate bucăți de pungă la bază. Le descâlcesc conștiincioasă, explicându-i lui Matei, care mă admiră pe parcursul procesului, de ce graba strică treaba și de ce muncești de zece ori mai mult când te grăbești.

Las copilul să mănânce, merg să o schimb pe mica și s-o alăptez. E deja târziu și mare brânză n-am făcut. Schimb iar chiloțeii, deși constat că s-ar putea să mă grăbesc, copilul pare că are o nouă treabă de rezolvat. Dar o schimb cu o salopetă nouă, încântată de eleganța prințesei și o iau în brațe. Ne vorbim, râde veselă, lasă laptele ca să scoată primele gungureli din viața ei. Verific dacă e ok, după seara de ieri petrecută la serbarea de la grădiniță, printre zeci de oameni și omuleți. Pare ok.

Suge harnică, râde, iar suge. Între timp, se mai chircește, se face roșie la față. O încurajez. Știu că e dificil ce are ea de făcut. Își termină cu brio trebușoara, dar reușește să păteze și salopeta proaspătă, și maieul. O luăm de la capăt. Schimbăm body-ul, schimbăm salopeta. Mica devine cam transparentă. Matei, care voia și el cu fetele, la gașcă, cărase conștiincios jucării, închizând și deschizând ușa. Dincolo, geamul era deschis, să se aerisească. O îmbrac și-l rog pe Matei să iasă, să o hrănesc și, eventual, adorm, dacă mai vrea mâncare proaspătă azi. Matei se conformează, resemnat. Mica se încălzește, suge și aproape adoarme. Intră Matei, să-mi arate ce bine îi stă deghizat în elf (își lipise fâșii colorate pe urechi, chiar semăna a elf). Admir creativitatea copilului și-l dau afară din cameră, explicându-i că surioara lui tocmai adormea, că mai stau acum cine știe cât cu ea la sân. Iese amărât. Eu hrănesc bebelușa, deja stresată că e aproape 12 și n-am făcut nimic de mâncare.

Maria adoarme. O las în pătuț și ies în viteză. Îi încălzesc lui Matei ce mai rămăsese de la cina de aseară și mă apuc de mâncare. Matei mănâncă și se joacă, sculptează cu dinții în felia de suncă presată cerută supliment.

Îl rog să termine și să-și sorteze jucăriile amestecate în cameră. Se satură și pleacă să execute sarcina.

Cât montez cele două feluri de mâncare, spăl alte și alte vase (și suntem numai noi acasă, dar dacă mai erau vreo trei-patru). Golesc borcane, farfurii, eliberez crăticioare etc. Intru iar la cea mică, să văd ce face. Mă privește veselă, semn că s-a săturat de somn. O las și eu în pace și mă întorc la bucătărie. Matei vine din când în  când să-mi arate ce a mai construit. Mă duc să-l ajut să-și facă ordine în cameră și să se pregătească de culcare.

Îl cert că n-a reușit încă să adune jucăriile. Se sperie și-mi trântește un – Nu mai țipa ca proasta la mine! Are și el dreptate, îmi spun, în timp ce investighez filiera pe care a ajuns în posesia expresiei de mai sus. Ne cerem scuze și, împăcați, terminăm de adunat jucăriile și-l las în pat, să doarmă.

Termin mâncarea. Îmi aduc aminte că n-am reușit să mănânc și-i musai, că rămân fără lapte. Îmi fac un ceai și-mi pun mâncare într-un bol. Mă retrag în fața calculatorului, cu ochii și pe mica. Doarme agitat, semn că o doare burtica. Savurez primele minute mai relaxate de azi. E aproape două și jumătate.

Ușa se deschide și apare Matei. Îl doare burta și-i este și foame. Nu, n-a adormit încă. Îi pun două linguri de pilaf după ce-i amintesc că trebuia să mănânce mai bine când i-am dat. Mănâncă în dorul lelii, obosit. Îl hrănesc, las castronelul în chiuvetă, mi s-a cam făcut lehamite de vase.

Îl trimit iar să se odihnească și acceptă, cooperant, după ce-și ia două globuri lunguiețe din pom și-mi reproduce dansul majoretelor pe care-l executaseră ieri colegele lui la serbare. Îl fugăresc în pat, disperată că este iar seară și el bântuie rupt de somn și mârâit prin casă.

Adoarme.

Scriu. Pun la punct, prin telefon, câteva detalii ale afacerilor de familie, cu soțul. Și mă opresc din scris. Urmează o întâlnire cu câțiva prieteni și trebuie să mă hotărăsc dacă mă simt în stare să ies cu cei mici din casă sau dacă îmi găsesc altele de făcut prin jur. Mă simt deja obosită! Și încă nu s-a întunecat afară! 

P.S. Obosiți, dar încăpățânați, pe seară am ajuns într-un grup de prieteni, dornici de vorbă caldă și de oameni buni. O mână de ajutor dată la aranjarea unor pachețele-surpriză pentru copii mai puțin privilegiați de soartă ne-a scos din amorțire. Am plecat târziu, cu mica dormind în brațe și un Matei frânt de oboseală și sătul de joacă. Acasă am mai avut timp să mâncăm, să executăm printre picături un costum de Furia Nopții (personaj din Călăreții dragonilor), în care eșarfa mea preferată a devenit o minunată coadă de dragon, și apoi - somn. Mâine, o altă zi, alte întâmplări, mărunte dar atât de importante.

Primul Crăciun în patru

Până în acest an, Crăciunul a însemnat, invariabil, drumul spre casă. Spre acasă, lângă mama și tata, lângă fratele meu, lângă veri și verișoare, nepoți, unchi și mătuși pe care îi doream tot timpul anului și care, împreună și fiecare în parte, făceau adevărata sărbătoare să-și croiască drum spre sufletul meu.

            Masa încărcată de preparate specifice anotimpului era doar un simbol și un pretext de a ne aduna. Pentru mine, cea care eram mereu împărțită între dorul de departe, unde trăiam și munceam în timpul anului, și dorul de acasă, unde-mi lăsam mereu o parte din suflet, masa aceea bogată însemna bucurie, tristețe, nostalgie, speranță și multe alte sentimente, definite au ba, dar cărora le simțeam lipsa.

            Sub comanda mamei, pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Era genul de comandant care se aruncă primul în luptă, ducând pe umeri povara cea mai grea. Dacă noi eram obosiți, plictisiți, cu alte preocupări, pentru mama nu exista decât varianta trebuie să și facem așa și așa. Până în ultima clipă, când colindătorii ne cântau sub geamuri, se desfășura un întreg ritual de curățenie și realizare a bunătăților de Crăciun. Mă țineam după ea, cât rezistam, din dorința de a nu lăsa greul doar pe umerii ei. Seara cădeam frântă. Iar zilele de sărbătoare veneau ca un binecuvântat răgaz, cu liniștea aceea care pare că va fi nesfârșită, cu vizitele la bunica, la toate celelalte rude, cu lecturile mele tihnite care-mi compensau orice supărare.

            Din casa copilăriei mele lipsea, deseori, bucuria aceea pe care îmi imaginam că ar trebui să o aibă fiecare familie. Clipele perfecte erau smulse cu greu stării de încordare trăite în preajma unui tată introvertit, care-și ascundea propriile suferințe sub multe pahare de vin roșu. Tocmai de aceea simțeam sărbătoarea căutând-o și în ceilalți. Moșu, tuși, verișoarele mele, mica mea nepoțică, toți îmi aduceau sărbătoarea mai aproape și compensau tristețea de a nu-mi putea înțelege propriul părinte. Iar mama, cu tenacitatea ei, părea că întrupează spiritul sărbătorii. A dărui, a te dărui.

            Ceva mai târziu, Crăciunul a fost mai calm și mai luminos. Eram acasă la noi și, fără să vrem, făceam să se nască propriul ritual de Crăciun. Bradul îl împodobeam înainte de Moș Nicolae (făcusem un compromis și ne luasem unul mare, bogat, de-un plastic perfect, ținând cont că sărbătoarea propriu-zisă o petreceam prin alte părți). Cum nu mă puteam consola fără mirosul de cetină, umpleam casa cu aranjamente din crenguțe de brad și, dacă reușeam, mai împodobeam încă un brad, adevărat, acasă la părinții mei.

            Ne-am făcut repede obiceiul de a ne face cozonacii în casă, ca să miroasă cu adevărat a sărbătoare (spre amuzamentul celor care ne auzeau și se minunau că ne complicăm inutil, doar erau destui cozonaci pe rafturile magazinelor). Apoi am început să căutăm acele mici detalii care ne amintesc de copilărie: luminile din brad, lămpi parfumate, colinde de demult, fructele după care cândva tânjeam. Bucuria era și mai mare când reușeam să facem mici daruri celorlalți.

            Aș minți să spun că am simțit cu adevărat magia Crăciunului până nu a apărut Matei. În primul an, avea doar 5 luni și nu a înțeles prea multe. În al doilea, însă, avea un an și cinci luni și a învățat să spună dar. Două seturi cu trenulețe i-au scos strigăte de bucurie și l-au ținut ocupat atunci și multă vreme după. Mai amuzant (și înduioșător) a fost, însă, momentul în care, alături de un prieten, soțul meu s-a așezat pe covor și s-a prins în jocul copiilor. Sufrageria se umpluse de trenulețe (reunisem averea celor două familii), linii de cale ferată complicate, poduri, șosele, mașini, copăcei, omuleți-călători și, în toată nebunia asta, realizam că ne jucam cu dezinvoltura copiilor, fără griji, așa cum nu o făcusem la vremea noastră.

            În următorul an, deja era mai mare. Se bucura de fiecare dar lăsat de Moș sub bradul nostru sau al altora. Se făcuse mai neastâmpărat și, încă prea mic să asculte tot ce-i spuneam, a ciufulit pomul smulgându-i sistematic globulețele și aruncându-le pe parchet, cu chiote vesele când le auzea cum sar.

            Acum are patru ani și patru luni. Așteaptă febril sărbătorile, pune întrebări, are emoții că Moșul l-ar putea ocoli dacă nu e cuminte și ascultător, face liste de cadouri așteptate, modeste, de altfel: un dragon, un liliac (de unde se vede că nu i-am cenzurat eficient desenele), o bluziță, dulciuri. Nu zice nimic de cărți și Moșul lui are o manie să-i ia, mereu, și cărți. A învățat de la grădiniță poezia pentru serbare și-mi dă indicații pentru realizarea costumului de iepuraș. E dornic de petreceri, de prieteni, de cât mai multă distracție. Visează la zăpadă, la sanie și la bulgări de nea.

            Pentru prima dată stăm acasă și-i așteptăm pe cei dragi la noi. Pentru că Moșul nostru a fost mai darnic și ne-a adus, din timp, un dar cu suflet. Pe lângă brad, în acest an, vom fi noi patru. Celelalte detalii ale sărbătorii vor căpăta noi sensuri. Nu știu cum va arăta, în final, Crăciunul în casa noastră dar visez cu ochii deschiși. Va fi primul Crăciun al Mariei și al nostru în noile ipostaze: părinți cu doi copii și frățior mai mare. Va fi un alt prilej pentru a construi amintiri valoroase pentru copilăria celor mici, amintiri care vor vindeca alte trăiri din amintirea celor mari.