Ernest - primul zbor în România

,,Se mai joaca ăștia mult la lumini? Parcă-i discoteca!,, Vocea răsună din spatele meu. Pasagerul care vorbește, un tânăr, a frământat tot drumul spătarul scaunului cu genunchii, s-a uitat astfel încât să nu vadă pe geam imaginile care se derulau în timpul zborului iar acum protestează la fluctuațiile de energie care aprind și sting luminile din aeronavă înainte de aterizarea pe aeroportul din București.

M-am întors din primul zbor al companiei Ernest spre Genova, întâmplător și primul meu zbor cu o navă de pasageri. Am trăit fiecare clipă a călătoriei spre Italia intens, ca după o lungă așteptare, ca după mult timp în care doar am visat să întâlnesc Italia și în realitate, nu doar în cărți. În același timp, am fost nevoită să-mi înfrunt și eu limitele, nu doar colegul meu de zbor. Aventura, începută pe neașteptate, s-a derulat atât de frumos încât emoțiile negative au lăsat loc celor pozitive și fiecare clipă a fost trăită intens și retrăită prin intermediul fotografiilor.

Vacanța de vară ne găsește mereu epuizați, ca după un an în care am făcut slalom printre obligații multe, de neevitat. Provocarea lansată de Ernest Airelines a marcat într-un mod inedit începutul vacanței. Venită  joi după-amiază, a fost urmată de cea mai rapidă pregatire a unor bagaje și de organizarea eficientă a cazării și stransportului Constanța-București și retur. Nicio secundă a ineditei călătorii n-ar fi avut același farmec fără colegele mele de breaslă, Faviola, Cristina și Cami, una mai talentată decât cealaltă, cu experiență în ale călătoriilor și cu abilitatea de a vorbi fluent engleza și italiana, abilitate care ne-a scutit de multe încurcături și ne-a ajutat să ne bucurăm de frumusețile Italiei în cele câteva zile petrecute acolo.

Una dintre navele companiei - foto  - https://www.facebook.com/flyernest.ro/

,,A zbura,, pentru mine presupune a lupta cu propriile frici. În același timp, presupune a pătrunde într-un univers visat, despre care am acumulat în ani de studiu informații extraordinare pe care mi le-am dorit mereu ,,verificate,, la fața locului. Așa că, gândind mai  puțin și visând mai mult, m-am îmbarcat în cursa București-Genova, curioasă cu privire la fiecare detaliu al zborului. Cum era primul zbor al companiei din București spre Genova, am fost întâmpinați de reprezentanții firmei, s-a băut șampanie și s-a gustat tort, s-a glumit pe seama emoțiilor care se vor volatiliza. Ochiul meu vigilent a urmărit amabilitatea personalului, felul în care au fost prezentate informațiile înainte de zbor, a cercetat fiecare colțișor al navei în care am plecat spre Italia. Spre norocul meu, zborul a fost lin, cu foarte-foarte mici turbulențe, așa ca pentru un începător care își dorește să o mai ia din loc cât de curând.

Un pahar de șampanie și un zbor lin :)

Ciao, România! - un salut, o destinație

Plec, Cristina Andone - o carte numai bună de citit la drum

Printre nori 

Zbor

      Am avut timp să admir felul în care soarele a transforma râurile în panglici de aur, m-am amuzat spunându-mi singură că am intrat în tărâmul magic de deasupra norilor în care zăpada pare așternută în strat gros, atât de gros încât totul pare curat, strălucitor. Am cercetat munții pe deasupra cărora am trecut, Adriatica. O nava de pasageri care părea un bob de fasole plutind straniu pe mare. Soarele care incendia marea.

      

   În drumul de întoarcere spre România, un apus memorabil a fost urmat de întâlnirea cu primii nori gri, de ploaie. Am văzut cum vine noaptea când zbori deasupra norilor. Cum te simți provocat să prinzi imagini cu soarele și toate nuanțele apusului. M-am lăsat surprinsă de imaginea unui avion care țâșnește din pătura de nori și se ridică spre soare-apune.

            Câteva minute mai apoi, zburam într-o ceață gri. Soarele se scufunda în nori. Roșu, părea un ochi de balaur care ardea mocnit. Zdrențe de nori gri păreau fumul ce se ridică din foc. Cerul trecea rapid de la albastru la turcoaz, vernil, tonuri de mov și gri. Pătura de nori de sub noi se colora în gri-albastrui. O cupolă în care încă mai era zi se sprijinea pe ea. Înspre soare-apune, cupola era albastru-lila, cu o geană aproape albă pe linia orizontului, în față, aceleași tonuri de albastru, mult mai întunecat, se împleteau cu griul dens al plafonului de nori deasupra căruia (și prin care) zburăm.

Brusc, s-a facut noapte și s-au aprins luminile în navă. Mă simt ca în viața de zi cu zi. Mi-e frică, deși n-aș vrea, vreau să mă bucur de fiecare frântură de frumos, trebuie să am încredere și să sper. Mă rog cu un calm pe care nu l-am avut de mult timp. Cum să fac să țin minte toată frumusețea? Îmi spun că atunci când voi începe să uit mă voi urca într-un alt avion și o voi lua de la capăt.

Vreau acasă. Îmi imaginez brațe micuțe care mă cuprind. Gânduri de mama care nu s-a desprins încă de pui, care a trăit cu ei și prin ei ultimii ani. Care a zburat prea puțin, doar așa, ca să-și facă o idee despre zbor, de pe aeroportul de la Tuzla.

Prima călătoie a companiei Ernest spre Genova a fost și primul meu zbor o cursă de pasageri. Imaginile de mai jos sunt doar frânturi dintr-o experiență de neuitat. 

Despe Cinqueterre și cum se simte Italia când calci prima dată pe teritoriul ei într-un alt articol, curând.

Cărțile, într-un pasaj din Genova

Cascadă într-un parc

Funicularul, pentru unii localnici, singurul mijloc de transport cu care pot ajunge acasă

Genova - rezervație, pe vârful muntelui

Adăugați o legendă

Genova, văzută de sus

Cinqueterre

Genova, în port

Genova

Autobuzul - util în oraș

Cinqueterre

Cafeaua de dimineață

Funicular - util când e de urcat

Cinqueterre

Culoare

Culoare

Cinqueterre

Genova,picturi de Rafael

Locuința mea de vară e la țară

    Citeam pe blogul Irinei, mai zilele trecute, despre lucrurile mici care ne fac fericiți. Am adunat aici câteva dintre întâmplările care ne bucură pe noi. 

Nu cred că a existat vreo vară în viața mea pe care să nu o petrec la curte, acasă, la părinți și, printre picături, la munte, la mare, cât mai mult la aer, în spațiu deschis. Sunt astfel construită încât pereții mi se par prea aproape, aș fi în stare să și dorm afară.

   Prin urmare, la început de vacanță răscolesc casa, jumătate o pun în mașină, cealaltă o las într-o ordine specifică absențelor noastre (adică fără flori, pești, copii), ne străduim să ne înghesuim și noi în mașină, pe lângă bagaje și plecăm la... țară. Acasă. Că mie tot acolo mi se pare încă acasă. E un fel de curte a apartamentului din Constanța, dar cu vedere la Dunăre, nu la mare.

 
Cam așa:

Dunărea (și vecinii din Ucraina )

Sau așa:

Cerul, liber

Apus

 Ei, și acolo începe aventura. Copiii stau în casă doar noaptea și, uneori, la prânz, dacă arde soarele prea tare. Dar și atunci e greu să-i rupi de la activitățile lor, să-i scoți din țărână sau nisip, să le scoți pisica sau puii din mâini, să-i faci demni de a intra în așternut. Protejați de frunzișul copacilor, aleargă cât n-o fac la bloc în jumătate de an. A, cad, desigur, se zgârâie, plâng, se ridică, își suspină amarul, o iau de la capăt, cântă, sar, se întrec în a se urca pe garduri, în leagăn, pe balansoar, fac ravagii prin grădină, dacă nu bagi de seamă, se ceartă cu cocoșul, fugăresc iezii, cățelul, oricum, nu stau o clipă. Când îi aduni, totuși, în pat, cad frânți. Și dorm..., de ți-e mai mare dragul. Până dimineață, când o iau de la capăt. 

    Dincolo de efortul de a ne transforma în nomazi, rămân niște lucruri care mie mi-s tare dragi.

1. Copiii mei se adaptează rapid la situații noi, la oameni noi. Cum a făcut Matei, care, pentru câteva săptămâni, a mers la grădiniță cot la cot cu verișoara lui, a învățat cântece noi, pe care le cânta în cor cu Ana (el e nițel anti-talent, dar cânta cu entuziasm că nu i-a zis nimeni, încă), și-a făcut prieteni noi, a trăit experiențe pe care n-ar fi avut unde să le trăiască în oraș. 

Pui de guguștiuc în corcodușul bunicii

2. Copiii cunosc un alt mod de trai, apreciază mult mai mult ceea ce au, ce-i definește, conștientizează altfel cine și cum sunt. Maria, la cele 8 luni ale ai, a chiuit două zile când s-a văzut acasă. Nu știu ce și cum simt ei, dar exact așa ni se întâmpla și cu Matei când era mic. Știa că e acasă, scotea sunete vesele. Acum zice clar că-i e dor de Radu și Bogdan, prietenii lui, de grădiniță, de doamna lui, chiar dacă îi e dragă și cea de la bunici, de jocurile lui, de camera lui. După o vreme, îi e dor de veri și o luăm iar spre casa bunicilor :) .

3. Copiii își cunosc familia extinsă. Unchi, mătuși, veri, bunici și străbunici (dacă au norocul), veri de gradul I, II, III, de mai aproape sau de departe, pentru că, în concedii, vacanțe, ne tot intersectăm acasă. Am momente când realizez că aș putea face vara, în Constanța, lucruri extraordinare, le și facem, dar într-un timp mai scurt. Restul timpului, nu mă pot sătura de ei, de cei dragi de acasă. Și mă bucur că și ei, copiii, înțeleg că fac parte dintr-o familie, că au multe în comun, că sunt mai puternici împreună.

Cei trei mușchetari

4. Noi, părinții, respirăm altfel, ne rupem de ritmul din oraș. Ceva mai relaxați, ne întoarcem cu forțe proaspete la ei, la cei mici, sau la cei mari, din familie, care au și ei nevoile lor. Sau ne amintim de noi, pentru că ni se întâmplă să ne punem pe noi înșine într-o paranteză, pentru când o fi timp. 

 

Macii de prin grădinile vecine

5. În traiul semi-rural de acasă timpul curge altfel. E timp pentru pâine coaptă în cuptorul bunicii, pentru plăcinte și mâncare gustoasă, pentru dulcețuri, compoturi sau pur și simplu fructe culese direct de pe ramuri. Plăcerea mea a fost zilele trecute să mă opresc și să le culeg copiilor agude (dude) din copaci, să mă amuz cu ei de mustățile albastre pe care și le făceau sau să le culeg, pe drum de la grădiniță, dude albe, mari, care-mi aminteau de copacul în care ne urcam noi în copilărie, în poarta mătușii Agafia, mătușă care nu mai știa cum să scape de noi.

Pâine cu semințe și crustă de mălai

Foi hand-made pentru plăcinta dobrogeană

Bunătate de plăcintă cu brânză

Dude, numai bune de pictat mutricele pofticioase

6. Sigur mai sunt multe alte lucruri importante, dar unul mi se pare esențial: cerul. Noaptea, tot cerul e plin de stele, acolo se văd încă stelele căzând, așa că, dacă ieși din casă, te uiți cu capul dat pe spate, privind în sus. Nu știu câte stele se văd pe cerul unui oraș, dar mai mult de două-trei, nu cred. Matei știe de Venus. Pe celelalte le văzuse doar la Planetariu.

7. Filmul de la țară are și sonor. Un cor de  broaște se produce în fiecare vară și face concurență greierilor. Pe unii poate să-i deranjeze. Pe noi ne amuză și ne spune clar că suntem acasă, pe malul Dunării. Dacă-i apă, sunt și broaște, firesc. 

8. Am spus și despre prietenii fără grai pe care-i au acolo copiii? Unul dintre primele cuvinte rostite de Matei a fost Tumpi (Țumpi), numele unui cățel iubitor ca un copil, care mi se încurca printre picioare când mă jucam cu Matei și, gelos, cerșea și el mângâieri. Au venit, apoi, la rând pisica Coffe, iezii, Mița, măgăreața bunicului, o răsfățată dolofană, găinile și cocoșii, puii, purceii, orice lighioană din bătătură era suspectă să devină partener de joacă. Ultimul partener e Totoșica, o găinușă pitică, cu picoarele încălțate în fulgi eleganți, venită în pensiune la noi, până se face bine stăpânul ei.

Măgăruși simpatici în desene animate? S-o vedeți pe-a noastră!

Coffe

Totoșica, dormind sus, pe vița-de-vie

 Pe voi ce vă pune pe drumuri? M-ar încânta să-mi povestiți.

  

Prin oraș, cu autobuzul

          Da, știu, titlul este banal, dar a pleca la plimbare, prin Constanța, cu un bebe de aproape 6 luni în wrap și un băiețel de 4 ani și jumătate de mână poate părea un fel de călătorie inițiatică.

 Pregătirile: hăinuțe, nici groase, că transpiră, nici subțiri, că e primăvară, vremea e schimbătoare, pare cam răcoare. Geanta cu apă, șervețele, scutec de schimb, un măr maare, să nu-i fie foame lui Matei. De hrănit copiii înainte, să nu fie nevoie să ne complicăm mai mult decât este cazul pe traseu (cum am intrat în cafeneaua unde mă întâlneam cu prietenele mele, copilului cel mare i s-a făcut, brusc, foame, deși terminase mărul de cinci minute, iar Maria și-a cerut și ea porția, cum era de așteptat). 

Îmbrăcatul propriu-zis: întâi Matei, că e mai mare. Matei fuge când vrei să-l îmbraci, i se pare că tocmai a venit vremea să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Nu venise, dar e prea distractiv. Pentru el. Pentru mine, pe la a treia lui tentativă de a relua jocul, deja rutina alungase distracția.

Călătoria propriu-zisă: a decurs bine. Lui Matei îi place la nebunie cu transportul în comun, i se pare o mare aventură, tocmai pentru că mergem rar cu el. Mica, agățată în wrap, nu protestează, se uită curioasă în jur. 

Mai palpitant este când schimbăm mijloacele de transport. Fiecare mișcare, fiecare pas devine și o formă de a învăța ce și cum facem prin oraș. Aici este intersecție. Aici semafor. E roșu. Așteptă. E verde, acum trebuie să traversăm. Pe trecere mergem repede, dar nu alergăm. Ești mic, nici nu au timp să te vadă șoferii, deci stai lângă mine. 

Bineînțeles că Matei ar vrea să se joace de-a v-ați ascuns și pe aici. Pricepe, totuși, diferența și s-a prins că mașinile fac circulația noastră, a pietonilor, ceva mai dificilă. 

Reacția călătorilor în autobuz. La locurile pentru mamă și copil, o doamnă în vârstă se oferă să-l ia în brațe, e aglomerat, să nu cadă. Matei se uită cam strâmb, vrea la mama, în final se lasă luat în brațe. Eu găsesc loc chiar în spatele bunicii cu pricina (nu, nu se sinchisește nimeni să elibereze vreun loc). Urmăresc amuzată schimbul de replici. Copilul povestește cum îl cheamă, unde stă, la ce etaj. Uită să dea și contul din bancă. Data viitoare. Îi turuie gurița fără oprire. Am mai încercat să-i explic că nu toți cei care-l întreabă sunt oameni foarte buni și că nu-i cazul să povestești chiar tot. E cam devreme, nu înțelege...

O altă doamnă mă compătimește:

- Greu tare cu doi, ce să faci, te chinui. Dacă au venit....

Mă gândesc dacă e cazul să-i spun că sunt copii doriți din tot sufletul, asumați, deci nu mi-e chiar așa de greu. Îi spun doar că se poate, nu e imposibil.

Altă doamnă, după ce discută îndelung cu feciorul meu, în glumă mi se părea mie și cu o vădită capacitate de a se apropia de copii, se întoarce spre mine serioasă:

- Aveți ajutor, doamnă? Cum vă descurcați cu ei?

-Da, soțul, spun eu, curioasă de ce va mai spune.

- Doar soțul?! Aveți o mare responsabilitate. E greu tare cu doi copii. Eu, în locul dumneavoastră, m-aș îmbolnăvi de nervi, aș albi.

- Ei, s-a inventat vopseaua de păr, spun eu ca să nu tac. Zâmbesc și mă gândesc că da, sunt momente când ți se pare că nu mai poți, că te lasă nervii, dar de aici și până la boală... mai e. 

Deci, data viitoare, cu autobuzul, pe jos sau îl așteptăm pe tati, să mergem, elegant, cu mașina?

Sihăstria, dor greu, de iarnă

M-am trezit în sunețelele scoase de Maria. 2 și ceva dimineața. Mă simt odihnită. Nu contează pentru cât timp, dar acum savurez senzația. Am prins vreo trei ore de somn, legate, și sunt alt om. Mă amuză faptul că, dacă nu dau importanță somnului fragmentat, totul este bine. E bine dacă dorm, e bine dacă nu dorm, noi să fim sănătoși.

Mi-a rămas computerul deschis și mă uit pe facebook, căutând un fotograf pe care să-l chem să prindă câteva imagini cu pruncii mei. Avalanșa de informații de pe pagină este obositoare, încerc să reduc timpul pierdut pe aici. Brusc, un singur cuvânt mă duce în alt timp, în alt loc și mă face să retrăiesc o stare aproape uitată.

Sihăstria, prin 2000, 2001. Plecasem iarna, câțiva colegi de facultate sau doar prieteni, din Iași. Coborâsem din autobuz destul de departe de mânăstire și mergeam pe jos, prin zăpadă. Ningea, cu fulgi mari, iar noi înaintam destul de greu. Pe drum, zăpada era de mai bine de jumătate de metru. Singură, mi-ar fi fost teamă. În grup, mi se părea frumos, un pic aventuros, oarecum obositor. Alb, curat. Aerul rece. Înaintam, în hainele noastre de studenți care ne doream să fim cuviincios îmbrăcați. Îmi plăcea fusta lungă, dar nu eram obișnuită să o plimb prin atât de multă zăpadă. Nu mai știu cât timp am mers așa (o oră, două). Era cu noi Lizuca, era Adrian. Se râdea, se vorbea mult, drumul, în sine, era bucurie. Și apoi, imaginea mânăstirii. Nu cred că am mai văzut vreodată o curte mai frumoasă. Clădirile, ocrotite între zidurile vechi, brazii aceia bogați, acoperiți de belșugul zăpezii, biserica, fulgii imenși, grei, care pluteau în aer, limitând mult vederea, toate mi se păreau rupte dintr-o altă realitate. O imagine de film, care părea să dureze la nesfârșit.

Mă văd aproape de chilia părintelui Cleopa, stând în mijlocul curții și privind de jur-împrejur. Încerc să prind pe retină cât mai mult din frumusețea care m-a luat prin surprindere. Miroase a cetină, a rășină. E o liniște care te îmbracă, te copleșește. Trăiesc emoția de a mă cufunda în atât de multă frumusețe (la mine acasă nu sunt brazi, iubesc culoarea, forma lor îndrăzneață, miresmele cu iz de rai), dar și pe aceea că sunt doar la un pas de chilia părintelui, că urmează să-l întâlnesc, după ce am citit sau am auzit atâtea despre el. Mi-e și un pic teamă, nu știu prea multe, sunt începătoare, mi-e rușine de slăbiciunile mele. Dar mă apropii.

Părintele ne așteaptă în pridvor. Nu doar pe noi, pelerinii, în general. Mie mi se pare grozav, am senzația că doar pentru noi este acolo și mă bucur că ne poate primi. Este deja bătrân, bolnav, dar lumea îl caută, așteaptă răbdătoare cuvânt de folos, îl venerează ca pe un sfânt și el nu lasă boala să-l țină departe de oameni. Este acolo, încălcând tenace sfaturile medicilor. Stă pe un scaun, sprijinit într-un baston simplu, privește blând spre cei din jur.

După slujbă, oamenii se îngrămădesc cuminți în chilia lui. Îl întreabă, își mărturisesc temerile, îndoielile, slăbiciunile. Le vorbește blând, dar categoric, aspru uneori, explică, dă exemple, aduce teologia aproape de ei, de noi. Stau cuminte, mică-mică, cu sentimentul că sunt acolo și nu fac decât atât de puțin pentru sufletul meu, că nu știu dacă merit să mă amestec printre oamenii aceștia.

Dormitoarele acele în care femeile se roagă la orice oră, slujbele atât de frumoase, blândețea celor din jur, mesele aparent simple, dar cu un gust și nou, și atât de bun, drumul spre Iași, la întoarcere, gara din Târgul Neamț în care prietena noastră a izbucnit, ca din senin, în plâns, pentru că se simțise copleșită de toate trăirile și i se părea că e atât de departe de ceea ce ar trebui să simțim/ trăim cu toții, discuțiile lungi, frumoase, sinceritatea noastră de aproape copii dornici să ne apropiem de Dumnezeu, așteptarea transformată în timp prea puțin pentru câte erau de spus, trenul și drumul spre cămin – secvențe care au în ele atât de multă emoție după atâția ani. Mi-e dor de Sihăstria, de părintele Cleopa, mi-e dor de mine, cea de atunci.