Pregătirile: hăinuțe, nici groase, că transpiră, nici
subțiri, că e primăvară, vremea e schimbătoare, pare cam răcoare. Geanta cu
apă, șervețele, scutec de schimb, un măr maare, să nu-i fie foame lui Matei. De
hrănit copiii înainte, să nu fie nevoie să ne complicăm mai mult decât este
cazul pe traseu (cum am intrat în cafeneaua unde mă întâlneam cu prietenele mele, copilului cel mare i s-a făcut, brusc, foame, deși terminase mărul de cinci minute, iar Maria și-a cerut și ea porția, cum era de așteptat).
Îmbrăcatul propriu-zis: întâi Matei, că e mai mare. Matei
fuge când vrei să-l îmbraci, i se pare că tocmai a venit vremea să ne jucăm
de-a v-ați ascunselea. Nu venise, dar e prea distractiv. Pentru el. Pentru
mine, pe la a treia lui tentativă de a relua jocul, deja rutina alungase
distracția.
Călătoria propriu-zisă: a decurs bine. Lui Matei îi place
la nebunie cu transportul în comun, i se pare o mare aventură, tocmai pentru că
mergem rar cu el. Mica, agățată în wrap, nu protestează, se uită curioasă în
jur.
Mai palpitant este când schimbăm mijloacele de transport.
Fiecare mișcare, fiecare pas devine și o formă de a învăța ce și cum facem prin
oraș. Aici este intersecție. Aici semafor. E roșu. Așteptă. E verde, acum
trebuie să traversăm. Pe trecere mergem repede, dar nu alergăm. Ești mic, nici
nu au timp să te vadă șoferii, deci stai lângă mine.
Bineînțeles că Matei ar vrea să se joace de-a v-ați ascuns
și pe aici. Pricepe, totuși, diferența și s-a prins că mașinile fac circulația
noastră, a pietonilor, ceva mai dificilă.
Reacția călătorilor în autobuz. La locurile pentru mamă și
copil, o doamnă în vârstă se oferă să-l ia în brațe, e aglomerat, să nu cadă.
Matei se uită cam strâmb, vrea la mama, în final se lasă luat în brațe. Eu
găsesc loc chiar în spatele bunicii cu pricina (nu, nu se sinchisește nimeni să elibereze vreun loc). Urmăresc amuzată schimbul de
replici. Copilul povestește cum îl cheamă, unde stă, la ce etaj. Uită să dea și
contul din bancă. Data viitoare. Îi turuie gurița fără oprire. Am mai încercat
să-i explic că nu toți cei care-l întreabă sunt oameni foarte buni și că nu-i
cazul să povestești chiar tot. E cam devreme, nu înțelege...
O altă doamnă mă compătimește:
- Greu tare cu doi, ce să faci, te chinui. Dacă au
venit....
Mă gândesc dacă e cazul să-i spun că sunt copii doriți din
tot sufletul, asumați, deci nu mi-e chiar așa de greu. Îi spun doar că se
poate, nu e imposibil.
Altă doamnă, după ce discută îndelung cu feciorul meu, în
glumă mi se părea mie și cu o vădită capacitate de a se apropia de copii, se
întoarce spre mine serioasă:
- Aveți ajutor, doamnă? Cum vă descurcați cu ei?
-Da, soțul, spun eu, curioasă de ce va mai spune.
- Doar soțul?! Aveți o mare responsabilitate. E greu tare
cu doi copii. Eu, în locul dumneavoastră, m-aș îmbolnăvi de nervi, aș albi.
- Ei, s-a inventat vopseaua de păr, spun eu ca să nu tac.
Zâmbesc și mă gândesc că da, sunt momente când ți se pare că nu mai poți, că te
lasă nervii, dar de aici și până la boală... mai e.
Deci, data viitoare, cu autobuzul, pe jos sau îl așteptăm
pe tati, să mergem, elegant, cu mașina?
mda, din pacate asa sunt priviti copiii in societatea noastra, ca un fel de rau necesar...Am primit si eu multe replici din astea, si de obicei le spun ca tot ce e valoros si pretios se face cu sacrificiu, cu jertfa.Iar rasplata e de obicei direct proportionala :).
RăspundețiȘtergereIrina, am înțeles că tu ai patru. Să-ți trăiască, e minunat. N-am înțeles exact la ce se referea doamna din autobuz. Ori a impresionat-o copilul meu și și-a zis (cu voce tare) că ar fi păcat să stric ce mi-a dat Dumnezeu, ori a retrăit ceva greutăți din propria tinerețe și i-a fost milă de mine. Habar n-am, dar a fost destul de amuzant.
RăspundețiȘtergere