marți, 1 aprilie 2014

Cum vindeci depresia unui copil

În ultima vreme, orice gând, orice mișcare, au toate șansele să ajungă sub lupa atentă a unuia care se pricepe bine de tot la parenting (aici am eu toate simțurile treze), la psihologia cuplului, a muncii, a... cumpărătorului rătăcit în market și cine știe câte alte tipuri de subiecți care pot fi supuși unei temeinice analize există.
Pentru că nu-s de meserie dar văd și simt acut schimbările prin care trec copiii mei, mă tot întrebam dacă nu cumva tristețile prin care trece feciorul meu de aproape 5 ani n-or fi un fel de depresie, produsă de brusca trecere la statutul de frate mai mare (mă  rog, a durat cam nouă luni, n-a fost chiar bruscă). Nervii mei de mamă nedormită după pofta inimii devin și mai sensibili la ochii mari care se umplu de lacrimi, la colțurile gurii care se contorsionează a plâns, la glasul, altfel cristalin, proaspăt, atât de dulce, care se sparge în țipete acute, la gesturile de o agresivitate pe care, vai, nu o înțeleg până la capăt. 
Norocul, sau nevoia, face să nu am chiar tot timpul din lume să-mi analizez odorul, cine știe ce-ar ieși. Așa, printre ședințe de furnizat lapte consumatorului unic din casă, mișcări agile de organizare în pat a celor doi copii care vor să doarmă doar cu mama (chiar dacă lângă tata cel mare n-ar cădea noaptea din pat), alte mici treburi și trebușoare administrative sau nu, am început să mă dumiresc că feciorul meu crește. Pentru că da, a învățat să ceară să i se dea și lui atenție, să-și ia drepturile mai cu forța dacă trebuie, dar a descoperit în acest proces atât de multe nuanțe pe care sigur nu le înțelege iar eu abia acum încep să le recunosc.
 La culcare vrea și el alintat, după ce adoarme cea mică, desigur. Dacă îndrăznesc să nu mă arăt destul de receptivă, se întoarce cu spatele, nu mai vorbește cu mine, e trist, ochii mari, acum și mai mari, devin mai expresivi, par să adune în ei toată tristețea. Și eu, și tat-su, ne dăm peste cap ca Făt-Frumos, să nu sufere, domnule, copilul. Copilul, însă, trage cu ochiul. Merge, am sesizat ce amărât e? Mai introduce în repertoriu și alte arme? Vreun geamăt artistic, vreo durere bruscă, vreo foame care lovește pe neașteptate, poate setea, pe-asta sigur trebuie să o luăm în seamă. Dacă îl mângâiem, îl alin(t)ăm, nu-i de ajuns. Trebe, musai, mai mult. Până mai spre miezul nopții dacă s-o putea. Mie-mi vine să dau toată psihologia pe jordia din coardă a Smarandei, mama șugubățului Nică, doar-doar culc odrasla. Apoi realizez că nimeresc în altă operă, că seamănă puiul meu tare mult cu Goe. 
În toată zăpăceala cu pricina, în seara asta am reușit să-i las un pic în ale lor și să-i văd cum se descurcă și singuri, ei, frate mai mare și soră micuță. Unul prea obosit (se pregătește să renunțe la somnul de amiază, dar încă are nevoie de el), unul odihnit bine (Maria a dormit la plimbare în wrap), dragii mei au găsit cu cale să se sature de râs. Ochi în ochi, pândind reacția celuilalt, au chicotit, s-au hârjonit, până au reușit să intre în starea aceea numai bună să-i pui în pat și să le spui o rugăciune și noapte bună. La Maria mă uitam amuzată de vocea care se aude tot mai bine, e a ei, atât de proaspătă și veselă. La Matei mă uitam contrariată de viteza cu care a trecut de la tristețe la veselie, cu lumină pe chip și atât de multă bucurie în voce. Nu mai aveau nevoie de mine, erau doar ei și le era atât de bine. A mai avut, apoi, o tentativă de a afișa aerul acela de suferință, dar o glumă și-un zâmbet din partea mea l-au făcut să renunțe și să se culce fericit. Era bine, era cu mama, cu Maria, dormea în patul cel mare, era iubit. Cred că avea nevoie de certitudinile acestea. Și dacă pe noi, cei mari, ne poate afecta atitudinea lui, dacă noi cedăm și ne simțim vinovați că nu facem față, vezi Doamne, statutului de părinți care să asigure copilului tot confortul fizic și moral. Maria n-are complexe. Ea a știut mai repede că o glumă, un zâmbet și multă iubire rezolvă, uneori, (falsele) problemele de zi cu zi. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu