De-a călătoria, de la Tulcea spre București

Plec spre București din Tulcea. La ghișeu, cu ochii roșii  de nesomn, un tânăr  îmi tipărește biletele. Rezervarea, făcută în grabă, e pe două nume: cel de dinainte de căsătorie și cel de după. Mă  amuz, mi se pare simpatic să  mă întâlnesc cu mine cea de ieri. Fie și prin intermediul numelui de ,,fată,,.

Matei observă automatele de cafea și își  dorește o ciocolată caldă.  Este 4 și jumătate, e încă noapte. Iau și  eu o cafea. Savurăm băuturile în autogara micuță. E cald, e vară și noi plecăm în călătorie amândoi. Sărbătorim nouă ani de când s-au născut un copil, o mamă și un tată. De când am devenit trei și am început  chiar să visăm la patru.

Șoferul microbuzului e dobrogeanul tipic. Bun de gură, pus pe ceartă de la prima oră. Îl întreb de unde e,  cu gândul la Liliana, prietena mea care îmi spunea că a remarcat o duritate accentuată la jijileni. E tulcean get-beget, dar șofer de ani mulți și știe el cum e când lucrezi cu omu. Trebuie să fie mereu câte unu cu pretenții, așa  că... s-a adaptat. Glumesc, uitandu-mă spre colegii de drum. Aici sunt numai oameni simpatici, n-are de ce își face griji.

Ține la glumă și se relaxează, zâmbește, dar nu ia sacoșa care ocupă locurile din spatele lui. Îi respectăm ,,rezervarea,, și ne așezăm unul în spatele altuia, fiecare în centuri. Stau eu în fața. Nu vreau să-mi blocheze nimic privirea. Matei e relaxat, nu știe de răul de mașină decât din auzite și are de gând să doarmă. Azi noapte Mica avea chef de joacă și el i-a fost partener. Acum are de recuperat la capitolul somn.

Măcin. Urcă pasageri care au rezervat locuri. Printre ei, un personaj inedit. Geaca cândva la modă amintește de lumea curselor de mașini. Pare trăit în afara țării, prin Occident sau prin America. Părul alb, osatura, mi-l amintesc pe tata. Cam așa arăta spre finalul vieții. Pielea îmbătrânită, ochii peste care pluteau ape tulburi. Îmi amintesc zâmbetul lui reținut, umorul lui. Au trecut deja patru ani în care îl regăsesc în fărâme în oamenii pe care îi  întâlnesc.

Pasagerul cel desprins din poveste are pe cap o șapcă neagră decorată cu siruri verticale de paiete aurii. Îi admir curajul de a pune pe el obiecte atât de originale. Un pantalon roșu, de firma, îi completează  ținuta sportivă. Iar pantofii galbeni, din piele de calitate, sunt cireașa de pe tort. N-are rezervare, dar așteaptă hotărât lângă ușă până se așează toată lumea pe scaune. Ultimul loc liber va fi al lui și merge până la București.

Mă așteptam ca îmbarcare a să se fi terminat. Fals. Pe  culoar intră toți ceilalți pasageri, 10-12 persoane. Fac glume pe seama faptului că ne-ar fi prins bine o mașină mai lungă. Nimeni nu protestează. Toată lumea vrea să ajungă la destinație și până la Brăila sunt doar 14 km. Lângă mine poposește o doamnă trupeșă.

Un domn urcat din același loc o întreabă dacă pleacă iar la mănăstire. Femeia îi răspunde veselă că se plimba și ea, ca fiecare. Omul insistă: ,,Las ca știu eu.  La mănăstire mergi, parcă nu văd că ai rupt și flori?,,. Femeia râde cu toată fața și îl împinge doi centimetri mai încolo. Nu are loc, nici puncte de sprijin și nu o ajută nici ,,genunchiul ăsta păcătos,,. Cuget la modul în care s-a detașat de slăbiciunile corpului, în timp ce vecinul n-are pace și iar o atacă: ,,- Io ce să-ți fac dacă ești așa mare? Mai slăbește și mata!,,

Femeia îi dă replica imediat: ,,- Da' ce te iei de kilogramele mele? Așa-i la bătrânețe. Ține cură tineretul, nu noi. Dacă și genunchiu ăsta nu merge, stai, așa, mai pe loc, și te îngrași. Da' pe mine nu mă dă jos vântu' așa ușor. Pe tine te cam ia pe sus!,, zice  ea și râde zgâlțâindu-se din toate încheieturile.

        La Brăila rămânem tot atâția pasageri câte locuri sunt în mașină. Femeia coboară. Încă îi simt burta cutremurandu-se de râs în umărul meu stâng.

Smardan, in zorii zilei

Bacul (podul plutitor de la Smardan - Braila)