Povești pentru Vlad, pentru copilul meu sau al tău

   Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care o avem de la începuturile noastre în ale creșterii de prunci este cea a poveștilor pe care le născoceam pentru cel mic. Curios, energic, copilul era mereu dornic de povești și ne-am văzut nevoiți să ne folosim de orice detaliu din lumea care ne înconjura ca să-i bucurăm momentele de dinainte de somn, drumurile lungi cu mașina sau lungile după-amiezi în care nu prea puteam ieși din casă. Din păcate, nu am înregistrat sau scris pe nicăieri ceea ce gândeam atunci și delicatele povestioare s-au spulberat ușor, lăsând o vagă imagine în mintea noastră și amintirea bucuriei imense cu care ne punea mereu să-i povestim.

   De câteva zile, retrăiesc intens acele momente prin intermediul unui dar venit de la o mămică minunată, Georgiana. Poveștile pe care le-a conceput pentru Vlad, băiețelul ei, au devenit CD-uri care pot dărui și altor copii bucuria de a călători în universul complex al vieții în lumea satului. Mi-am adus aminte de fiecare floare din grădina bunicilor, de fiecare furnică, buburuză sau pasăre despre care eram întrebată, la care copilul meu se uita cu uimirea celui care descoperă un miracol. Mi-am amintit de bucuria din fiecare clipă pe care cel mic o petrecea cercetând lumea în care a venit.

   Apoi m-am bucurat să-l văd cum ascultă în tihnă, zile la rând, iar și iar, cele trei CD-uri din setul primit în dar. În viața noastră au intrat personaje precum Puf, albina Martha, Gutuie, Tic (șoricelul de câmp). Aventurile micilor personaje au fost urmărite cu sufletul la gură, copilul a cerut liniște deplină și a avut de protestat când a fost rugat să ia o pauză și să meargă la masă. Sub figura noastră serioasă au apărut zâmbete de părinți mulțumiți că a găsit ceva care să-l bucure într-atât încât să nu se desprindă minute bune de masa la care mânuțele lucrau pe o carte cu abțibilduri iar urechiușele înregistrau fiecare detaliu.

     Să vă spun că ne-am amuzat descoperind termeni populari sau regionali pe care cel mic nu avea de unde să-i știe (gen coșer, zamnic), că poveștile i-au fost perfect familiare pentru că fiecare vacanță e o incursiune în lumea de la sat, cu obiceiuri și oameni de multe feluri, cu gospodării ca pe vremuri   (despre care am mai scris aici)?

   Prin urmare, povestirile acestea ne vor mai încânta mult timp, pentru că vom găsi, iar și iar, câte ceva ce să descoperim în ele.

  Pe blogul ei, Povești pentru Vlad, Georgiana își prezintă o parte din munca devenită CD-uri cu povești. Nu se văd acolo lungile ore de concepere a poveștilor, de înregistrare,  editare, fiecare detaliu pe care mămica l-a gândit și l-a pus în practică pentru a transforma un moment de grație trăit alături de propriul copil în alte nenumărate momente magice trăite de alți copii.

   Spre bucuria noastră, Georgiana ne-a dăruit și un set pe care îl putem da unei cititoare a blogului. Pentru a înmulți darul, vom dărui și două cărți Usborne, prezentate de mine pe pagina Citește cu mine. 

Cele trei CD-uri sunt acestea:

sursă foto

                            

sursă foto

sursă foto

                           

   

   Cărțile pe care le vom dărui sunt menite să-i ajute pe cei mici să-și dezvolte creativitatea și să le bucure fiecare moment în care vremea mai puțin prietenoasă i-ar putea ține în casă.

sursă foto

 Ce pot face micuții cu ele? În primul rând să viseze, apoi să transpună visele în realitate. Să-și facă jucării cu propriile mânuțe, să dea chip prințeselor, să recreeze grădina bunicilor sau să-și înrămeze amintirile de vacanță în cadre originale.

    Pentru băieți, provocările sunt speciale: să descopere secretele unor hărți vechi, să descindă în lumea romană sau în Egiptul antic, să dea viață unui dragon din povești sau să cucerească un castel romantic. Vă lăsăm, însă, plăcerea de a le descoperi.

sursă foto

 Cele trei daruri vor ajunge la trei cititoare care vor urma pașii de mai jos:

- like paginii Povesti pentru Vlad;

- like paginii Citește cu mine;
- dați share acestui articol pe pagina personală;

- lăsați un comentariu, aici, pe blog,  în care să ne povestiți una dintre primele amintiri pe care le aveți despre felul în care cei mici percep lumea care-i înconjoară.

Concursul începe azi, 29 ianuarie 2015, și va dura până pe 13 februarie. Pe 14 vom extrage câștigătorii cu Random.org.

Lecturi rodnice și clipe cât mai frumoase care să scrie povestea pe care o trăiți alături de cei mici!

P. S. Pentru desfătare, o povestioară care pe noi ne-a amuzat:

Mei Tai-ul și grădinița

    Nu l-am iubit de la început. L-am luat doar pentru că era frumos, nou-nouț (deși era la mâna a doua) și mai ieftin decât un alt sistem de purtare a unui bebeluș. Maria crescuse, wrapul elastic nu mai făcea față, era deja prea grea și picioarele nu i se mai așezau în poziție anatomică, trebuia schimbat mijlocul de purtare. 

    Soțul privea circumspect. Prea multe și prea lungi bretele, complicat procesul de punere, nu, nu-i pentru el. Dar pentru mine și spatele meu avariat ușor într-un accident de mașină mijlocul de purtare era o necesitate. Așa că nu m-am dat bătută. I-am dat o șansă. 

    Mă veți întreba de ce nu am folosit căruciorul, nu am și așa ceva? Ba da, am și-l folosesc când se apropie ora de somn a copilului și eu vreau să fac cumpărături, spre exemplu. Atunci e excelent. Prințesa adoarme liniștită, eu și Matei ne plimbăm relaxați, facem și piața, ascundem cumpărăturile în coșul încăpător al căruciorului, totul e minunat. Încetează, totuși, să mai fie așa frumos când plimbarea e mai lungă și fetița se plictisește în căruț, sau îi este dor de mama, sau trebuie să mănânce și atunci, clar, vrea în brațe. Și o spune prin gestică, scâncet sau plâns, atunci când mi-e greu să o iau imediat. Dacă ați mers cu un copil în brațe și ați încercat să împingeți și un căruț știți cât de neplăcut e. Plânsul copilului întoarce capetele celor din jur, dar mai grav e că te întoarce pe tine, părintele, pe dos. Simți că locul lui e în brațe, că e normal să-i satisfaci nevoia aceasta. Și aici intervine sistemul de purtare. 

    Mei Tai-ul pe care-l avem noi, marca Poartă-mă, îmi satisface mie nevoia de a-mi simți copilul în fiecare secundă, de a o ști lângă mine, veselă, încântată de călătorie, aproape de sursa de lapte. Ce e, din nou, foarte important, îmi lasă mâinile libere să mângâi, să mă joc, să-l țin pe Matei, să-l ghidez la o trecere de pietoni, să caut pe un raft orice obiect, să..., să... E un dar extraordinar, mai ales când copilul mai mare tânjește, și el, după apropierea de mama iar mama e doar una. 

     Drumul la grădiniță, dimineața, devine, astfel, un prilej de alint, de joacă a degetelor pe care ni le împletim amuzați, de sărutări puse tandru pe mâna mea și apoi pe a Mariei, de chicoteli vesele din partea celei mici și de priviri cu care-l caută pe fratele mai mare, de priviri calde, din care răzbate și mândria, din partea fratelui. El e cel care a făcut-o pe cea mică să râdă, a făcut-o să se uite la el. Se simte bine, intră în grădiniță vesel, se bucură de copiii care-i sunt colegi și de noile experiențe pe care le trăiește la grupa mare. 

     Dacă la început mi se părea complicat să pun corect mei tai-ul, repetând operațiunea am constatat că-mi ia un minut-două să o așez corect pe Maria și să-i leg bretelele astfel încât să nu atârne incomod, să nu o deranjeze, picioarele ei să formeze M-ul acela sănătos, de dorit la orice mijloc de purtare. Rapiditatea cu care îl pun mă încurajează să-l folosesc oricând e nevoie să ies din casă. Câștig timpul pe care-l pierdeam scoțând căruțul. Evit să o port în brațe, efortul e mult mai mare și coloana e mult mai solicitată. Urc și cobor ușor până la etajul patru, chiar și atunci când trebuie să mai duc o altă greutate. Am descoperit că e de preferat un rucsac în spate, în locul unei sacoși în mână. În scurtele plimbări până la un loc de joacă, prin cartier sau la mici cumpărături, apa, banii, telefonul stau în rucsăcelul de grădiniță al lui Matei, care mă ajută și se simte parte importantă din tot ce facem împreună. 

      Un mare plus al Mei Tai-ului sunt bretelele umplute cu burete (deci nu taie umerii) și protecțiile de bretele. Una din marile plăceri ale Mariei este să le ronțăie în timpul plimbării, mai ales când se află la puseu de creștere și o dor gingiile. Din fericire, fata de la care l-am luat (care l-a înlocuit cu ceva mai comod de pus - o Manduca) s-a gândit și la aspectul estetic, și la cel practic și i-a achiziționat două perechi de huse de protecție pentru bretele, una asortată, venită cu sistemul de la producători, alta cu un model în culori complementare, de pe net. Deci, spor la ronțăială!

      Având huse pentru bretele, obținem și un alt avantaj. Evităm să-l spălăm des și să-l decolorăm.  Dacă e cazul, se spală doar husele și se usucă rapid, fără a rămâne o zi-două cu sistemul de purtare la uscat pe sârmă. Mărturisesc că, atunci când l-am ales, m-a încântat că nuanța caldă de gri din materialul de bază se asorta cu panoul în nuanțe de mov, numai bun pentru o fetiță. Bumbacul din țesătură merită păstrat frumos, așa cum este acum, așa că evităm să-l murdărim inutil.

     Mă veți întreba: nu plânge în Mei Tai? Nu, nu plânge. Are exercițiul wrapului, iar dacă ar scânci, motivele cele mai probabile sunt că-i este cald, foame sau somn. Căldura am evitat-o folosind mei tai-ul seara, îmbrăcând-o subțire sau evitându-l pe călduri foarte mari și înlocuindu-l cu un wrap țesut. Foamea o potolim slăbind ușor bretelele și coborând copilul, astfel încât să mănânce liniștit, ferit de priviri indiscrete. Somnul vine ușor, în legănările pe care le produc pașii mamei, cu bătăile inimii ca fundal sonor. 

      

În Săptămâna Alăptării, alături de mămici purtătoare

    

Pregătiri pentru grădiniță

    E  12 septembrie, mai e doar un pas și începe școala. Sau grădinița. Grupa mare. Nu reușesc să pricep când copilul meu a devenit numai bun de dus la grupa mare. Și am, deja, emoții pentru plecarea, prea curând venită, la școală.

    De la începutul verii, el spune tuturor că pleacă la clasa 0. I se trage de la grupele mixte în care se lucrează de vreo doi ani, grupe cărora nu le văd rostul, ci le simt dezavantajele. După ce a cântat un semestru despre cum pleacă el la școală, copilul meu are senzația că toamna-i va aduce teme ( :) ) și că va fi obligat să scrie și să citească zilnic. E dezamăgit când îi spun că-l mai așteaptă un an de grădiniță și se uită neîncrezător la mine. Cum, mai are timp de joacă nestingherită? Păi, și cântecele, doamna, colegii? El de ce nu e școlar? 

    După lungi discuții și priviri nedumerite, căutăm prin librării rechizite, cărți, jocuri, ceva ce să ne bucure, dar să ne și învețe. Azi ne-am întors de la Leonardo cu câteva lucrușoare drăguțe, numai bune de folosit în zilele lungi de toamnă ploioasă sau de iarnă friguroasă. Nu am luat o listă de la doamna noastră, căutăm doar lucruri care să ne inspire și să ne facă poftă de joacă. Din rafturile zăpăcite de cumpărători, am cules pe rând:

- patru cărticele cu texte micuțe în limba franceză (menite să o amuze și pe micuță, așa că una are și o lămpiță sub formă de lună care se aprinde, alta lasă să se audă cuvinte în engleză la atingerea unui buton)

 - hârtie colorată autocolantă

 - abțibilduri în relief, cu motive de Crăciun

- abțibilduri cu animale care trăiesc în mare, pentru o activitate legată de mediul acvatic

- un mic puzzle din lemn, reprezentând un vapor, bun pentru mari, dar și pentru mici

- hârtie de împachetat cadouri, bună și de decupat, făcut felicitări și câte alte lucrușoare amuzante

-  mărgele, utile la alcătuirea brățărilor și a colierelor

- două mașinuțe pe care copilul le construiește asamblând fragmente metalice și plastice, șuruburi, piulițe, activitate utilă pentru dezvoltarea atenției, a capacității de concentrare, dar și a motricității fine

- invitații pentru petrecerile din familie și plicurile aferente (plănuim să le folosim la aniversarea de un an a Mariei). 

  Cea mai dragă dintre toate ne e o carte cu activități legate de mare ( Ma planete Mer), imprimată pe hârtie superbă, cu fotografii captivante și experimente care ne-au pus, deja, imaginația la lucru: cum se scufundă un submarin, cum se formează curenții marini, cum se extrage sarea de mare, cum se realizează un acvariu, cum construiești un vaporaș într-o sticlă etc. Matei s-ar fi apucat  de lucru din clipa în care a deschis cartea. A trebuit să o răsfoim și să stabilim clar când și cu ce începem să lucrăm din ea. 

     Mașinuțele, însă, l-au ținut flămând o vreme. De entuziasm, a lăsat mâncarea și s-a apucat de lucru, concentrat să nu piardă vreun șurub, vreo piuliță, să țină corect șurubelnița.

    De cărțile în franceză cred că m-am bucurat și eu mult, îmi place limba și îmi doresc să-l inițiez, treptat, și pe Matei. Prețul lor a fost neașteptat de mic, undeva între 1 leu (cărticelele pentru copii de vârstă preșcolară) și 4 lei, cele mai complexe. Tot la 4 lei bucata sunt și toate celelalte mici obiecte de papetărie, dar prețul lor coboară la nici 3 lei (cam 2, 70) atunci când sunt luate 2 sau 3, deoarece intră într-o ofertă a magazinului. Singura problemă - aceste obiecte de papetărie sunt atât de dezorganizate că vânzătoarele nu m-au putut îndruma spre o zonă în care să găsesc cărți pentru copii, am făcut singură muncă de detectiv, cu copiii aferenți amestecați printre picioare. 

    În concluzie, ne pregătim de grădiniță punând la cale noi jocuri, noi activități distractive, captivante, pasionante.

Locuința mea de vară e la țară

    Citeam pe blogul Irinei, mai zilele trecute, despre lucrurile mici care ne fac fericiți. Am adunat aici câteva dintre întâmplările care ne bucură pe noi. 

Nu cred că a existat vreo vară în viața mea pe care să nu o petrec la curte, acasă, la părinți și, printre picături, la munte, la mare, cât mai mult la aer, în spațiu deschis. Sunt astfel construită încât pereții mi se par prea aproape, aș fi în stare să și dorm afară.

   Prin urmare, la început de vacanță răscolesc casa, jumătate o pun în mașină, cealaltă o las într-o ordine specifică absențelor noastre (adică fără flori, pești, copii), ne străduim să ne înghesuim și noi în mașină, pe lângă bagaje și plecăm la... țară. Acasă. Că mie tot acolo mi se pare încă acasă. E un fel de curte a apartamentului din Constanța, dar cu vedere la Dunăre, nu la mare.

 
Cam așa:

Dunărea (și vecinii din Ucraina )

Sau așa:

Cerul, liber

Apus

 Ei, și acolo începe aventura. Copiii stau în casă doar noaptea și, uneori, la prânz, dacă arde soarele prea tare. Dar și atunci e greu să-i rupi de la activitățile lor, să-i scoți din țărână sau nisip, să le scoți pisica sau puii din mâini, să-i faci demni de a intra în așternut. Protejați de frunzișul copacilor, aleargă cât n-o fac la bloc în jumătate de an. A, cad, desigur, se zgârâie, plâng, se ridică, își suspină amarul, o iau de la capăt, cântă, sar, se întrec în a se urca pe garduri, în leagăn, pe balansoar, fac ravagii prin grădină, dacă nu bagi de seamă, se ceartă cu cocoșul, fugăresc iezii, cățelul, oricum, nu stau o clipă. Când îi aduni, totuși, în pat, cad frânți. Și dorm..., de ți-e mai mare dragul. Până dimineață, când o iau de la capăt. 

    Dincolo de efortul de a ne transforma în nomazi, rămân niște lucruri care mie mi-s tare dragi.

1. Copiii mei se adaptează rapid la situații noi, la oameni noi. Cum a făcut Matei, care, pentru câteva săptămâni, a mers la grădiniță cot la cot cu verișoara lui, a învățat cântece noi, pe care le cânta în cor cu Ana (el e nițel anti-talent, dar cânta cu entuziasm că nu i-a zis nimeni, încă), și-a făcut prieteni noi, a trăit experiențe pe care n-ar fi avut unde să le trăiască în oraș. 

Pui de guguștiuc în corcodușul bunicii

2. Copiii cunosc un alt mod de trai, apreciază mult mai mult ceea ce au, ce-i definește, conștientizează altfel cine și cum sunt. Maria, la cele 8 luni ale ai, a chiuit două zile când s-a văzut acasă. Nu știu ce și cum simt ei, dar exact așa ni se întâmpla și cu Matei când era mic. Știa că e acasă, scotea sunete vesele. Acum zice clar că-i e dor de Radu și Bogdan, prietenii lui, de grădiniță, de doamna lui, chiar dacă îi e dragă și cea de la bunici, de jocurile lui, de camera lui. După o vreme, îi e dor de veri și o luăm iar spre casa bunicilor :) .

3. Copiii își cunosc familia extinsă. Unchi, mătuși, veri, bunici și străbunici (dacă au norocul), veri de gradul I, II, III, de mai aproape sau de departe, pentru că, în concedii, vacanțe, ne tot intersectăm acasă. Am momente când realizez că aș putea face vara, în Constanța, lucruri extraordinare, le și facem, dar într-un timp mai scurt. Restul timpului, nu mă pot sătura de ei, de cei dragi de acasă. Și mă bucur că și ei, copiii, înțeleg că fac parte dintr-o familie, că au multe în comun, că sunt mai puternici împreună.

Cei trei mușchetari

4. Noi, părinții, respirăm altfel, ne rupem de ritmul din oraș. Ceva mai relaxați, ne întoarcem cu forțe proaspete la ei, la cei mici, sau la cei mari, din familie, care au și ei nevoile lor. Sau ne amintim de noi, pentru că ni se întâmplă să ne punem pe noi înșine într-o paranteză, pentru când o fi timp. 

 

Macii de prin grădinile vecine

5. În traiul semi-rural de acasă timpul curge altfel. E timp pentru pâine coaptă în cuptorul bunicii, pentru plăcinte și mâncare gustoasă, pentru dulcețuri, compoturi sau pur și simplu fructe culese direct de pe ramuri. Plăcerea mea a fost zilele trecute să mă opresc și să le culeg copiilor agude (dude) din copaci, să mă amuz cu ei de mustățile albastre pe care și le făceau sau să le culeg, pe drum de la grădiniță, dude albe, mari, care-mi aminteau de copacul în care ne urcam noi în copilărie, în poarta mătușii Agafia, mătușă care nu mai știa cum să scape de noi.

Pâine cu semințe și crustă de mălai

Foi hand-made pentru plăcinta dobrogeană

Bunătate de plăcintă cu brânză

Dude, numai bune de pictat mutricele pofticioase

6. Sigur mai sunt multe alte lucruri importante, dar unul mi se pare esențial: cerul. Noaptea, tot cerul e plin de stele, acolo se văd încă stelele căzând, așa că, dacă ieși din casă, te uiți cu capul dat pe spate, privind în sus. Nu știu câte stele se văd pe cerul unui oraș, dar mai mult de două-trei, nu cred. Matei știe de Venus. Pe celelalte le văzuse doar la Planetariu.

7. Filmul de la țară are și sonor. Un cor de  broaște se produce în fiecare vară și face concurență greierilor. Pe unii poate să-i deranjeze. Pe noi ne amuză și ne spune clar că suntem acasă, pe malul Dunării. Dacă-i apă, sunt și broaște, firesc. 

8. Am spus și despre prietenii fără grai pe care-i au acolo copiii? Unul dintre primele cuvinte rostite de Matei a fost Tumpi (Țumpi), numele unui cățel iubitor ca un copil, care mi se încurca printre picioare când mă jucam cu Matei și, gelos, cerșea și el mângâieri. Au venit, apoi, la rând pisica Coffe, iezii, Mița, măgăreața bunicului, o răsfățată dolofană, găinile și cocoșii, puii, purceii, orice lighioană din bătătură era suspectă să devină partener de joacă. Ultimul partener e Totoșica, o găinușă pitică, cu picoarele încălțate în fulgi eleganți, venită în pensiune la noi, până se face bine stăpânul ei.

Măgăruși simpatici în desene animate? S-o vedeți pe-a noastră!

Coffe

Totoșica, dormind sus, pe vița-de-vie

 Pe voi ce vă pune pe drumuri? M-ar încânta să-mi povestiți.

  

Ploaia, elefanții și elicopterele

De câteva zile plouă. E vară și e răcoare ca toamna, balsam pentru nervii mei obosiți. Mariei îi ies dinții (de sus), geme, se frământă, mă caută, se agață de mine, se liniștește. Mi-e dragă și-mi tremură sufletul de câte ori fruntea îi frige de temperatură. Buzele mele detectează rapid diferența dintre 38 și 39 de grade, dintre e încă bine și ar putea fi primejdie.

Când e trează, îi caut ochișorii. Dacă râde, e bine, dacă e prea serioasă, o pipăi cu toate simțurile, caut semne, anticipez. Apoi mă liniștesc. Ea trebuie să știe că sunt aici, că e bine, e mama cu ea.

Plouă și ne jucăm în casă. Ascultăm muzică. Pe fugă de dimineață și până a doua zi dimineață, mai zilele trecute m-am trezit că mi-e dor de muzica mea, de melodiile mele care-mi oblojeau fiecare gând. M-am trezit ascultând cu drag o melodie de-a lui Matei, în engleză. Am dansat cu Mica în brațe, cu Matei ținându-ne pe amândouă și alintându-ne (- Fetele mele!), cu râsete și priviri care fugeau de la Maria la Matei, de la Matei la Maria, la mine, într-un joc nesfârșit. Am tot ascultat melodia, tânguitoare, am trecut apoi la altele, de oameni mari, m-am minunat de câte și cum le facem prin casă, în lipsă de loc de joacă afară. Matei dansează tot mai bine, puțin timid, puțin stângaci. 

      
            Pentru oameni mari merge și Tudor Gheorghe, cu a lui Au înnebunit salcâmii.

Mica e toată un ritm, ciulește urechile la prima notă auzită, bate din palme și cântă: aaa-aaa, cu varianta na, na, na - na, na, na. Are deja 8 luni, a trecut ceva timp de la serbarea de 8 martie când îi seconda, cu același aaa-aaa, pe colegii lui Matei la E ziua ta, mămico.

Tati i-a cumpărat Mariei bady-uri noi, cele pe care le are sunt fie prea fixe, fie prea mari. A nimerit și vreo două pe verde, mai mult de băieți, care ne-au cucerit pe toți. Verdele intens de pe margini, fondul alb, mașinuțe, avioane și elicoptere desenate în stilul unui copil, cute simpatice să facă loc chiar și scutecelor noastre textile, voluminoase față de clasicele scutece de unică folosință. Atât de simpatice avioanele și elicopterele că, la somn, Matei le tot atingea cu degetele, să le simtă, spre deliciul Mariei. Adio somn, bun venit chicoteli!

Copil cu balon verde

Detaliu de pe celălalt tricou, la fel de simpatic

Mai târziu, în timp ce-i pregăteam masa Mariei, Matei desena vesel, inspirându-se de pe bady. M-am amuzat, e mare diferență între copilul care desenează, de drag, ce și cum îi trece prin minte, și copilul pe care-l înnebunea anul trecut o doamnă educatoare ambițioasă și dornică de rezultate timpurii (avea trei ani și jumătate, la început de grupă mică și nu-i plăcea să coloreze în contur). A venit, apoi, să-mi arate soarele mustăcios, avioanele și elicopterele, o altă pasiune, pe lângă clasicii dragoni. Toate, inspirate de maieul Mariei.

Mă bucură felul în care se apropie de ea, cum își dezvoltă o relație cu Mica, în stilul lui, independent de noi. A început să înțeleagă ce primejdii o pot pândi, are grijă să nu cadă, să nu înghită ceva, să nu plângă singură, se bucură de zâmbetele ei, de privirile vesele, se maimuțărește să o facă să râdă în hohote. Simte și știe bine că doar la el râde într-un anumit fel, e mândru și o mângâie afectuos. Lucru care nu-l împiedică să ceară și el, uneori, aceeași atenție ca bebe: același tricou (chiar dacă el a primit și tricouri, și pantalonași, nu la fel de simpatici, poate), aceeași mâncare, luat în brațe, dormit cu mama și câte și mai câte. Mica îl răsplătește cu primele ei – Tei, Tei (varianta în limba bebe de la Matei. Matei însuși își spunea așa când rupea primele silabe și a trebuit să treacă un pic de timp să ne prindem că vorbește despre el însuși J ).

Plouă, e răcoare afară,  e bine și e cald în casă.

Pulbere de stele- carte și film

Acum ceva timp (2012), am luat parte la un proiect care mi s-a părut perfect adecvat timpurilor în care trăim, Read-it, proiect în care era implicat și liceul în care lucram. Obiectivul principal al proiectului era acela de a-i aduce pe copii mai aproape de lectură prin intermediul mijloacelor tehnice moderne. Nu vorbim doar despre carte, ci privim un material realizat inteligent, care să ne stârnească interesul, să ne capteze atenția și să ne determine să deschidem cartea (mai multe – aici).

            Am căutat acum primul book-trailer la care am lucrat atunci pentru că îmi doream să vă prezint o carte care poate fi un dar excelent pentru un copil de vârstă gimnazială, pentru un licean sau chiar pentru un adult.

            Pulbere de stele, cartea lui Neil Gaiman, apărută la Editura Arthur în 2012, este una dintre cărțile care țin în priză acum noile generații, un roman fantasy care se citește ușor și pe marginea căruia se alunecă în visare și mai ușor. În traducerea lui Liviu Radu, cartea are ilustrații superbe realizate de Irina Dobrescu. Din păcate, doar coperta este color, la interior ilustrația fiind reprodusă alb-negru. Pe profilul ei de FB, Irina Dobrescu reproduce desene realizate în tehnică similară, delicate, sensible, rupte, parcă, dintr-o altă realitate (https://www.facebook.com/dobrescu.irina/photos). Prin urmare, în book-trailerul pe care l-am realizat noi, am folosit ilustrațiile realizate de Charles Vess pentru Stardust, romanul publicat de Neil Gaiman în 1999.

          
  Ce ne-a ieșit poate fi văzut aici:


                        

Ceea ce n-aș fi crezut eu este faptul că, după ce am citit cartea, voi descoperi un film care mi s-a părut mai bine realizat decât cartea, cu mai multă fantezie, cu grijă pentru detaliul elocvent, cu imagini memorabile, muzică bună și actori tineri, foarte cunoscuți.

           Realizat în 2007, în regia lui Matthew Vaughn, filmul îi are în distribuție pe Claire Danes, Charlie Cox, Sienna Miller, Michelle Pfeiffer.

Sâmbătă, de la 21, 30, pe Kanal D, rulează Pulbere de stele. Dacă ați citit cartea sau ați văzut filmul, dați-mi și mie un semn. Cum vi s-au părut? 

Cărțile care dau roade: Hans Christian Andersen s Fairy Tales, Editura Usborne

    Că mie îmi plac cărțile se vede imediat ce intri în casa noastră: avem drepturi egale și împărțim echitabil spațiul apartamentului. Că și ele mă plac pe mine se vede din felul în care mă urmează, credincioase, pe unde mă poartă drumul. Dar cărțile mele au prieteni noi, care sunt de o vârstă cu Matei. Și prietenii vin și se așează, firesc, în rafturi, pentru că nu-mi pot imagina cum ar fi lumea copilului meu lipsită de bucuria lecturii.

    Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le avem în bibliotecă este Hans Christian Andersen s Fairy Tales, publicată la Editura Usborne, un dar de la Micul Cititor.

Coperta

     Îmi doresc ca Matei să învețe engleza și prin intermediul cărților pentru copii și mi-am imaginat că acest volum va fi un bun început. Surpriza pe care am avut-o la primirea coletului a fost una de proporții. Tipărită în condiții grafice de excepție, cartea este o achiziție care poate să-i dea unui copil o idee despre ceea ce înseamnă să fii bibliofil: să iubești conținutul cărții, dar, în egală măsură, să te bucure felul în care se simte cartea când pui mâinile pe coperta îmbrăcată în pânză de culoarea florilor de liliac, greutatea ei, felul în care aluneca degetele pe foile lucioase, plăcerea de a strânge cu privirea imagine după imagine, ca un avar, mereu surprins de ingeniozitatea celui care și-a propus să fure sufletul unui copil prin ilustrațiile unei cărți (Fran Parreno). M-am trezit, deci, cu un copil nerăbdător să desfacă pachetul, să răsfoiască imediat cartea, să știe despre ce este vorba în fiecare poveste.

Pagina de titlu

Titlul, autorii variantei repovestite, ilustratorul

Cuprinsul

Degețica

Cufărul zburător

  

   Pentru că limbajul în care a fost scrisă cartea este unul accesibil unui copil mai mărișor, care știe bine engleza, ne-am văzut nevoiți să-l provocăm pe Matei să-și imagineze despre ce este vorba în fiecare poveste, plecând de la imagini. A urmat să-i facem noi rezumatul fiecărei povești, așa cum știam că fusese scrisă de Hans Christian Andersen. La unele dintre ele, a făcut legătura cu un serial de desene animate pe care îl văzuse pe MINIMAX, Povestitorul Andersen  (http://www.trilulilu.ro/video-animatie/hans-christian-andersen-ratusca-cea-urata), serial care ne era drag și nouă pentru că-l educa fără a-l traumatiza cu violența specifică atât de multor desene impropriu numite pentru copii.

     Aventura în care am plecat datorită acestei cărți este abia la început, deși cartea a ajuns la noi de mai bine de o lună. Ne-am orientat și, după acea seară în care am făcut cunoștință în ritm alert cu universul cărții, am revenit la una dintre povești, Rățușca cea urâtă, cu gândul că este în ton cu primăvara de afară și cu Paștele care se apropia.

Rățușca cea urâtă

Rățușca cea urâtă

    Îmi imaginasem că aș putea încerca o metodă care dădea rezultate excelente la copii mai mari: predicția plecând de la termeni dați. Mi-am revenit destul de repede, când am sesizat că-l oboseau întrebările mele: - Ce crezi că se va întâmpla mai departe? - Ce te face să crezi acest lucru? Evident, felul în care se organiza informația în mintea unui copil de nici 5 ani era altul și îi venea greu să construiască un scenariu viitor. Ne-am lăsat furați de farmecul poveștii și ne-am folosit timpul rămas liber discutând despre întâmplările prin care trece puiul de lebădă, despre cât de mult contează să știi cine ești, să ai încredere în tine, să nu lași pe nimeni să-ți spun că nu ești suficient de bun.
    În timp ce tati făcea o lectură adaptată celor 5 ani ai lui Matei, eu îmi pregăteam varianta în limba română, mult mai amplă, și creioane, foi, pentru activități conexe.
    Am făcut, apoi, o comparație între filmulețele animate pe care le-am găsit pe internet. A remarcat imediat că existau mici diferențe în modul în care povestea fusese transpusă pe peliculă.

  După lectură, în etape diferite, am încercat să desenăm o lebădă și o rață (ca aici), ne dorim să facem un pui de rață din fetru (ca aici) și visăm la un lac populat de păsări inspirat din ceea ce am citit.

  Un alt punct în plus pe care l-aș acorda voulmului este prezența, la final, a portretului autorului și a unei selecții de date importante din viața autorului.

Date despre autor

   Partea frumoasă este că volumul este un univers în sine. Ilustrațiile și poveștile pot fi surse pentru n activități, poate fi folosit până la vârste mari (liceu), ca un bun exercițiu de limbă engleză și inspirație pentru orele de desen artistic.

Încă un an, cel mai frumos

   E seară, ar trebui să mergem la culcare. Dar suntem păsări de noapte. Mâinile mici i se încălzesc pe cana  de ceai. E albastră, cană de băieți. Iar ceaiul e de mentă, cu miere, așa cum și-a dorit. A dormit bine la prânz și acum nu se satură de joacă. Mânuțele cu degete lungi, fine, clădesc din cuburi săbii pentru eroi și dragoni fabuloși. Pentru mama, așează cuburile în forma unor flori de toate culorile. Florile sunt din aceeași scenă cu o casă uimitor de frumoasă: ferestre, ușă, ziduri înalte, până și coșul de fum e la locul lui. Lui îi plac dragonii, florile sunt pentru fete. Dar și eu sunt un soi de fată, așa că vrea să mă bucure și pe mine. Mă uit perplexă la căsuța construită: când a crescut?!

   Dincolo, Maria doarme obosită. A râs pe săturate înainte de a adormi. Și-au făcut un ritual seara. Când eu aș vrea să se liniștească mai repejor, să mai prind câteva minute pentru mine, ei se uită unul la altul ca și cum nu s-ar fi văzut demult și râd cu o poftă contagioasă. Vocea mea capătă inflexiuni serioase: e târziu, stingem lumina, toată lumea doarme. Ei râd relaxați. Mânuța mică o caută pe cea un pic mai mare. Degețelele se împletesc. Ochii sclipesc de bucurie. Mânuțele Mariei conturează chipul lui Matei. El îmi spune că îl mângâie. Ea are un fel de uimire în gest. E prima față de copilaș pe care o cunosc mâinile ei. Vocea îi exersează, în ultimele zile, primele silabe: ma-ma, a-pa, ba-ba. Acum râde, însă, și-l caută pe el, pe fratele mai mare.

   Îmi propusesem să scriu despre ce a făcut acest an unul cu totul special. Dar nu s-au adunat atât de multe lucruri spectaculoase de povestit. Tot ce a fost ține de firesc, de viață, cu bune și cu rele, cu toate cele frumoase și mai puțin frumoase. Dacă s-a întâmplat să vină Maria atât de repede, e un fapt atât de minunat și tot atât de simplu. Oamenii fac copii. Așa se perpetuează specia, pare-se. Și, totuși, e în mine ceva din uimirea Mariei din seara aceasta, pentru că ea e prima Marie care a venit la mine. Nici măcar nu-mi propusesem să-i spun așa, îi spuneam ceva mai princiar Sophia, până când numele s-a lipit de ea și i-am spus, în trei, Măriuca. De atunci mă tot mir cât de simplu este să fii fericit, câtă putere au nodurile acestea de copii în care se împletesc visele mele cu ale tatălui lor.  

    M-am trezit, ca și la Matei, că fiecare zi e atât de bogată încât mă recunosc învinsă și cu limite bine stabilite: nu pot ține minte fiecare gest, fiecare sunet, fiecare gând pe care-l intuiesc în privirile lor. Nu pot face tot ce mi-aș dori ca să simt că nu irosesc fiecare clipă primită în dar. Aș vrea să le pot colecționa, răsfoi, savura iar și iar. Am devenit lacomă, nu mai știu să mă mulțumesc cu puțin. Poate nu-mi reușește mereu, dar cred că am devenit mai atentă, mai dornică de a face ca fiecare moment să aibă o identitate, chiar și aceea  a unuia de liniște, de calm, de pace.

  Am îmbătrânit, cumva, și pentru că nu mă mai grăbesc pe nicăieri. Doar sunt aici. N-am altceva mai important de făcut, nu alerg, nu pierd nimic mai important în altă parte. Sunt, doar, aici. Am văzut ce ușor dispar oamenii care contează pentru noi, am văzut că lucrurile bune se întâmplă tuturor, ca și cele rele. Că e așa de ușor să pleci și e atât de frumos când rămâi. Sunt ca un cititor pasionat care tocmai și-a ridicat permisul: abia aștept să citesc ce scrie pe fiecare pagină, abia aștept să aleg ce să citesc.

   Încă un an. Plin, rodnic. Anul în care ne-am învins fricile, cele pe care le-am știut. Anul în care am descoperit că nu cunoșteam toate modurile în care poate râde un copil.  

  

   

   

Ma, ama, mama

   Maria se hrănește. Îi era sete, cred, așa că suge foarte concentrată. Urechile ei prind, totuși, ritmul unei melodii și piciorușele încep să se miște. Pare că dansează, dar nu renunță la hrană.
   Au trecut șase luni și o săptămână. Pare că e în familia noastră dintotdeauna. De trei zile vocea ei se aude mai des: ma,  ama, mama. Și iar, cald, subțirel: mama. Inima îmi crește cât un cozonac de Paști. A zis mama, clar, a zis din nou mama. E frumos nu doar pentru că așa mă cheamă pe mine în ultima vreme, ci pentru că e o promisiune. Urmează alte sunete, alte silabe, cuvintele care vin și se înșiră precum rândunelele pe firele de telegraf, mereu mai conștient pronunțate. Urmează primele propoziții, primele dialoguri și o viață de povești. Primul mama, prima întâlnire serioasă cu vocea Mariei.
   Fără să vreau, mă întorc în timp. Matei lalaliza complet pe la cinci luni. Ma-ma, ba-ba, na-na, ta-ta. Apoi a renunțat la jocul cu sunetele. A învățat alte lucruri, la fel de interesante. Târâtul, saltul ca broscuța prin pat, mersul prin pătuț. Pe la șapte luni striga prin pătuț: ia, ia, ia. Eu mă amuzam că vorbește germana. Când, după o vizită la părinți, l-a înlocuit pe ia cu na, m-am prins și eu că era, totuși, românescul a lua. Mda. Apoi, a vorbit din ce în ce mai bine. La un an povestea că o vecină a ciufulit o găină care mânca ouă: Baba catcadac nana... La nici doi ani recita liniștit A venit un lup din crâng și reușea să mă lămurească de ce nu-i place la creșă.
- Mama, copiii plâng! (Era complet debusolat de plânsul în cor care-l întâmpina dimineața.)
- Și doamna ce face, Matei?
- Doamna țipă: - Taci!
   Suficient de concludent. Am renunțat după ceva chin la creșă și am plecat, la doi ani și șase luni,  la grădiniță. Acolo i-a plăcut, n-a mai protestat elocvent.
  Ma, ama, mama! Copilul abia așteaptă să spună, mami e gata să-l asculte!
  La voi cum a fost acest început de dialog? Ce vă mai amintiți?

Săptămâna patimilor și ceva grade în plus

    Vin sărbătorile de Paști și, cum îi stă bine unui copil, e timpul pentru o mică răceală. Răceală sau altceva? Febră. 38 cu 3, nu foarte mare, nu foarte mică. De ce face febră?! A mai fost răcit, am trecut peste ușor, fără febră. Tocmai acum s-a complicat povestea. Ăștia mici nu găsesc niciodată momentul potrivit să se îmbolnăvească. Glumesc amar, nu ridicați piatra.
  Copilul - mârâit, sensibil, cu și mai multe momente de nevoie acută doar de mama. Vrea să doarmă cu mama. Și ce dacă are febră și o poate lua și bebe. Sau tocmai pentru că are febră. Aș vrea să o protejez pe cea mică, mi se rupe sufletul de milă pentru cel mare (4 ani și 8 luni). Abia acum pare complicat cu doi. Ce alegi, ce riști? Îl țin în altă cameră decât pe Maria, dar mă plimb de la unul la altul. Ce mai izolare!
  Fac ceai. Nu-i trebuie. Face bine, trece răceală. Nu vrea. Frige. Fac supă de pui. Zic unii că e bună. Nu și Matei. Nu-i trebuie. Facem baie ferbincioară să transpire și să i se desfunde nasul. Copilul aruncă prosopul și fuge să se răcorească. Mda, o altă scară, dar ceva pătimiri tot sunt.

P.S. Febra a trecut după două zile și aplicarea riguroasă a metodelor tradiționale de susținere a organismului în lupta cu virozele/ răcelile și alte asemenea bucurii: ceaiuri călduțe, miere, ceapă, usturoi (puțin, e mic și nu-i place), citrice, baie caldă la picioare, ceva paracetamol și sugestie pozitivă: ești bine, dimineață te trezești sănătos. Tusea a persistat zile bune, totuși.

La joacă - înainte de Paște

  De ceva vreme ne doream să dăm activităților noastre de acasă ceva mai multă atenție, poate și pentru că-l simt pe Matei atât de dornic de prieteni și capabil de atât de multe lucruri noi.
  În ultimele luni am sesizat salturi majore în evoluția lui. Dacă până mai ieri cădea des, azi sare câte două-trei trepte, refuză să fie ținut de mână, merge în picioare pe topoganul din clasă, spre disperarea educatoarei. Dacă mai ieri mă temeam să-i pun în mână o foarfecă prea ascuțită, azi îl urmăresc cum evoluează de la o săptămână la alta, cum învață să-și facă, uneori singur, alteori ajutat, jucării.
   Împreună cu Radu, prietenul lui, au făcut ouă din hârtie (modelul l-am luat de aici), prilej cu care am sesizat că nu ne-ar strica să revenim asupra simbolului  pascal, oul, și să-l discutăm mai amănunțit.
   Am strâns, deci, tot ce ne era de folos: foarfecă, bandă adezivă, coli cu modelul imprimat al oului, coli cu fâșiile colorate din care urma să împletim coșurile și fișele cu exercițiile matematice, o mică poezioară și desene care puteau fi colorate.

 Pentru coșulețe împletite din fâșii colorate ne-am inspirat din revista Petites mains. Ca să nu o stricăm, am fotocopiat paginile care ne interesau și am urmat instrucțiunile.

 Pentru că împletitul necesita o mare atenție și destul de multă dexteritate, am cerut și ajutorul celor mari.

   Ce ne-a ieșit arată foarte simpatic. Coșulețului i-am făcut și o tortiță iar ouăle le-am împodobit cu flori decupate de pe ambalaje de ciocolată.

Și-au încercat puterile, pentru variație, și cu două fișe care îi aduceau mai aproape de noțiuni legate de numere, mulțimi, obiecte cu trăsături asemănătoare sau elemente specifice primăverii (flori, păsări, plante), fișe luate de pe Didactic.ro, de la o lecție specifică vârstei lor (grupă mare). Deși erau destul de obosiți, le-au făcut rapid, corectându-se la micile greșeli, amuzându-se, foarte mândri de ce au învățat la grădiniță.

  În final, ne-am bucurat de ceea ce ne-a ieșit și am luat o pauză de joacă liberă, în care creativitatea lor să-și poate spune și altfel cuvântul.