Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 

- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!

  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.

2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 

3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).

4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 

5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.

6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  

  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  

   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.
  

Cinci ani și atât de multe trăiri

  Prima noastră aniversare oficială în Constanța. Ar mai fi fost una, cea din ziua în care băiatul meu s-a născut, dar pe aceea am ratat-o. Adică ne-am bucurat, da, se născuse bebe, dar eu eram în salonul de la reanimare, cu ceva săculeți de nisip pe burtă, iar bb era singur în salonul nou-născuților. Situația tipică pentru o cezariană făcută într-un spital de stat. Oră magică, contact piele-pe piele? Doctorul meu mi-a făcut o favoare și mi l-a arătat pe bebe. Îl ținea suspendat, așa că am apucat să văd că e brunet, cu o claie de păr negru, ciufulit (am dedus că seamănă cu mine). Restul senzațiilor sunt un amestec de mă bucur că am un copil sănătos cu eu mă simt ciudat, mi-e frig și tremur, nu-mi place tricoul acesta plin de sânge, ați putea fi un pic mai atenți cu mine și multe altele asemenea, puține frumoase și deloc bune, în esență.

    Dincolo de ezitări, spaime, tristeți și suspine, Matei m-a învățat că nu știam mai nimic despre mine și despre lume până să-l cunosc pe el. Ceea ce știam, nu știam prea bine. Aveam mintea și sufletul pline de preconcepții, de idei livrate de-a gata, pe care, uneori, chiar nu le puteam metaboliza dar mă străduiam să o fac dintr-o cumințenie prost înțeleasă. Copilul acesta, mic și neajutorat, ne-a ajutat să descoperim infinite nuanțe ale iubirii, ale bucuriei. Ne uitam la el ca la o minune. Este minunea noastră apărută într-un moment în care aproape nu mai speram să avem un pui al nostru, crescut din noi. Am învățat că deznădejdea e inutilă deseori, că bucuriile vin când te aștepți mai puțin, că a  trece la un alt nivel al existenței fizice și spirituale poate fi dureros, dar atât de frumos și de intens.

     Fiecare clipă petrecută cu el m-a vindecat de amintiri în nuanțe gri, m-a obligat să mă mișc, să mă descopăr, să fiu mai eu. Am învățat să mă revolt, să mă intereseze în primul rând ce simt eu și apoi ce mi se spune pe ton atotcunoscător. De ce mi-a fost util? Pentru că în fiecare zi am de făcut alegeri, trăiesc cu alegerile mele și trebuie să le găsesc pe cele mai potrivite pentru familia mea.

     Uitasem să mă joc și a trebuit să-mi aduc aminte pentru copilul meu. Uitasem să vorbesc și să-mi ascult gândurile și am făcut-o pentru perechea de ochi negri care mă urmărea în fiecare colț al camerei. Renunțasem să cânt și am reînvățat de dragul celui mai dulce chip de pe pământ.
      Fiecare clipă petrecută cu Matei a fost o bucurie de o intensitate pe care nu o intuisem niciodată.
      Într-una din zile am remarcat și un fapt inedit: pierdusem, pentru totdeauna, liniștea. Știam că eram mamă și că, oriunde va merge, eu îl voi însoți cu gândul și-i voi purta de grijă. M-am speriat, în prima clipă. Mi s-a părut greu să nu mai poți respira până la capăt niciodată, să nu mai poți fi indiferent nicicând. Sau să lași o parte din grijă lui Dumnezeu, să recunoști că tu, omul, poți doar până aici. Și, mai departe, doar Cel de Sus poate ocroti, veghea. Tu ești om și eziți, obosești, te îmbolnăvești. Chiar ești om.
      Am descoperit, apoi, de ce mama nu se prea îmbolnăvea: nu avea timp. Și iubea. Mult, pe noi, copiii. Am remarcat, într-o zi, că nimeni nu mă învățase cum să mă port cu un copil și totuși știam și o făceam cu blândețe, cu răbdare. Și am știut că sunt alte trăiri pe care puiul meu le-a chemat la suprafață și cred și acum că le învățasem cândva, în prima copilărie, în brațele mamei și lângă sânul ei cald. Și i-am fost recunoscătoare și am iubit-o și mai mult pe ea, cea care fusese cândva o mamă tânără, poate la fel de speriată ca mine, poate cu mult mai curajoasă.
    Cinci ani - au trecut ca un vis. Mă uit la el și mi se pare că e prea repede mare, mi-e dor de zulufii lui castanii și de primele râsete de cristal.
   

Despre alăptare - experiența mea

  Am avut șansa să merg, pentru trei zile, la o conferință ținută de un nume de referință în domeniu, Jack Newman, conferință desfășurată sub titlul Alăptarea pe înțelesul tuturor. Mi se pare firesc să-mi pun ordine în idei după o avalanșă de informații, trăiri, sentimente, toate comasate în cele câteva zile care pot prețui cât ani. 

    Povestea prezenței mele la întâlnirea de la București a început cu un comentariu făcut la un articol de pe blogul Prințesei urbane. Mă tenta teribil invitația oferită gratuit de Liliana Dobre, de la Totul despre mame, organizatorul evenimentului. Dacă aș fi avut o problemă gravă în alăptare, aș fi luat un bilet fără să clipesc. Pentru că acum ne e bine, efortul financiar mi se părea însemnat (mai ales că presupunea și transport, cazare, masă). Așa că șansa de a primi invitația a fost una pe care am prețuit-o cum se cuvine.

   Acum, simt nevoia să scriu despre alăptare, așa cum am trăit-o eu (și cum o simt și acum), ca să ajung abia apoi la multitudinea de idei care s-au discutat la conferință. 

   Am învățat să alăptez, credeam eu, când l-am născut pe Matei. Abia mai târziu am înțeles că în mintea mea informațiile se sedimentaseră în timp, din copilărie și până la momentul în care s-a născut copilul meu. Și că fiecare informație avea rolul ei, pozitiv sau negativ. Laptele pe care-l primisem eu însămi de la mama, îmbrățișarea care însoțea alăptatul, îmbrățișare pe care o caut și acum, uneori, când sunt ostenită și pe care mama mi-o oferă râzând că iar mă cuibăresc în poala ei și vreau țâță, pacea aceea care îmi dă iluzia că acolo, lângă mama, nimic rău nu mi se poate întâmpla, imaginea femeilor pe care le-am zărit alăptând sau pe care le-am auzit povestind, firesc, despre alăptare, au fost acolo când am avut nevoie să-mi hrănesc puiul. 

  Pentru mine, alăptarea a însemnat dragoste curată, dragoste pentru micul pui de om abia născut. Citisem și cât de bine face copilului să-i oferi singurul aliment complet, laptele de mamă, dar cred că a contat mai mult decât orice dorința mea de a mă dedica copilului, de a fi acolo pentru el, de a face ceea ce e mai firesc, mai simplu, natural. Povestea cu laptele praf, biberoanele, sterilizatul mie mi se părea un pic mai complicată și, poate, mai riscantă. Pentru că, îmi spuneam, e mai simplu ca bebelușul să bea laptele care e perfect pentru el, decât să-i dau ceva ce doar imită originalul și mai vine și în sticlă de plastic (dacă nu o sterilizez corect?) sau se poate contamina în n feluri. Mă rog, gânduri de mamă care citește prea mult. Probabil că a contat, și în reușita alăptării, dar și în dificultățile ei, și faptul că l-am născut prin cezariană și nu natural, cum îmi dorisem. Așa că am ținut cu dinții ca măcar acest capitol să-mi iasă, să fie așa cum l-am visat.

   Prima dată când mi l-au adus la sân mi s-a părut straniu. Nu-l vedeam să prindă foarte bine sânul, nu mi se părea că reușește să scoată ceva lapte, era mic și, parcă, fără putere... mă rog, deja mă vedeam ratând. O mai văzusem pe pediatră explicându-i autoritar unei colege de salon că bebelușul slăbește pentru că, de fapt, nu se hrănește, și eram sigură că nu vreau să ajung acolo. Așa că mi-am adunat forțele și, în ciuda durerilor și a stresului legat de complicațiile pe care le făcusem la cezariană, am cerut insistent să mă ajute să-l atașez corect, să-mi aducă o pompă ca să evit furia laptelui. Am scăpat, deci, fără dureri suplimentare iar bebe a început să ia în greutate (desigur, nu doar cu lapte matern). Binevoitoare, asistentele au mai trecut în fișa de observații ceva grame în plus, ne-am încadrat,teoretic, în norme și, după cinci zile de spitalizare, ne-am văzut acasă. 

   Privind în urmă, îmi spun că debutul lui Matei în viață a stat sub semnul dragostei noastre, dar și sub semnul lipsei noastre de experiență. Mă gândesc cu milă la orele lungi în care a stat departe de mine pentru că eu eram la reanimare, la orele în care eu l-am dat să-l ducă în salonul nou-născuților pentru că aveam dureri și nu mă puteam mișca așa cum trebuie și mi se părea că e mai bine pentru el acolo (poate de aceea acum refuză să se despartă de mine și în fiecare seară mâinile noastre se întâlnesc deasupra degețelelor fine ale Mariei). Îmi amintesc de laptele praf cu care-l îndestulau generos și la naivitatea cu care l-am acceptat. Mă gândesc și la momentele în care mă duceam să-l văd în acel salon și la goana mea (uitasem și de dureri, și de tot) pe coridor, în căutarea unei asistente, când am constatat că se îneca, că nu putea respira. Nesiguranță, ezitări. Apoi, ajunși acasă, dureri la fiecare mișcare și griji: unde doarme copilul? L-aș fi vrut lângă mine dar toată lumea spunea că trebuie să doarmă în pătuțul lui, că se învață prost, că voi vedea eu ce mă așteaptă.  Apoi plânsul și neputința de a nu putea să-i satisfac nevoile. Replici ferme ale celor care-ar trebui chiar să știe cum e cu alăptatul, mame sau medic de familie: - Dă-i, dragă, lapte praf, nu vezi că nu se satură? De ce chinui copilul?  Și mă văd acceptând supusă consilierea, încercând să fac totul perfect dar frământându-mă, în continuare, între ceea ce îmi doream, alăptare exclusivă, și ceea ce-mi reușea, combinația cu lapte praf.

   Abia pe la trei luni a urmat un fel de revoltă. După ce am citit diverse povești și articole legate de alăptare pe internet (acum cinci ani informațiile erau ceva mai puține, dar la fel de copleșitoare pentru o mama începătoare), m-am scuturat precum calul acela rupciugos din povești și m-am făcut că nu mai aud niciun sfat. Am ales să ascult doar de copilul meu și să-i ofer atât lapte cât și când are el nevoie. L-am luat cu mine în pat, am dormit cât de mult am putut, am mâncat (îmi rămăsese în minte că trebuie să fii și tu hrănită bine ca să poți avea laptele muult și bun atât de visat iar eu aveam o stare care numai chef de mâncare nu-mi dădea), m-am hidratat cât am putut și s-a produs minunea. Copilul a plâns mai puțin, laptele praf a dispărut din peisaj iar noi am dormit pentru următorii ani în trei. Pătuțul era acolo doar pentru a-l ști în siguranță când ieșeam din cameră. Nu, nu știam atunci de co-sleeping, dar n-am putut eu să fac altfel, așa m-am simțit bine. 

   Am învățat să dormim mai într-o dungă ca să nu strivim prințul moștenitor, să ne trezim înaintea zorilor ca să-l admirăm, să sporovăim, să ne jucăm cu el dacă era treaz. Eu am constatat că nu-i obligatoriu să fiu trează ca el să-și ia porția de lapte, și totul a fost minunat o bună bucată de vreme. 

   Pe la vreun an au apărut alte voci înțelepte cu informații pseudo-științifice: că laptele nu mai este decât apă chioară, că e prea mare, că rămâne cu sechele (va ști prea multe despre sâni sau ceva de genul) dacă-l mai alăptez, că va fi dureros pentru el la înțărcat, că-i neapărată nevoie să-l înțarc. Mie sufletul îmi spunea altceva iar bucuria pe care o aveam amândoi era imensă. Nu mai spun de câte ori laptele ne scutea de o grămadă de alte neplăceri: de la adormitul lin, la călătoriile liniștite, cu bebe mâncând oricând sau doar suzetând de plictiseală, la alinarea oricărei tristeți sau dureri. A trebuit să fac față, să găsesc argumente sau doar să tac încăpățânată. Și să-mi văd de alăptat și de copilul meu care creștea ca Făt-Frumos.
   A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
   Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.

   Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.

Alăptare lină și muulte momente de neuitat!

 

Cum am (re)născut

Am publicat acum câteva zile pe Nașteri de poveste, site-ul Andreei, istoria nașterii Mariei. De atunci, unele amintiri s-au estompat deja, altele abia după mi le-am lămurit mai bine, pe unele pur și simplu nu le-am notat pentru că eram mereu contra-cronometru, scriam doar când dormea mica și-mi trebuiseră trei zile să redactez o pagină și ceva. L. îmi spunea că ar fi  vrut să insist mai mult pe pregătirea propriu-zisă pentru naștere. Partea aceea este scrisă, într-adevăr, mai succint. Dar cum să spui chiar tot ce a însemnat pentru mine pregătirea? A fost și pentru mine uimitor că am găsit puterea să mă exteriorizez și să scriu și ceea ce am scris. Da, au fost mult mai multe trăiri legate de perioada aceea, poate tocmai felul în care a venit Maria pe lume îmi face bucuria atât de constantă, de îndelungă.

            Pregătirile pentru naștere au însemnat, în esență, o confruntare cu mine însămi, cu propriile spaime, preconcepții, cu informații mai mult sau mai puțin reale pe care le aveam în bagaj, cu traumele care au făcut de-a lungul timpului din mine un om timid, terifiat, trăind mereu cu grija că nu-i mai este și lui bine, că i se pot  întâmpla nu știu ce nenorociri.

            Ca și cum încercarea aceasta nu trebuia să fie una foarte simplă, ca și cum era necesar să beau paharul până la fund, peste grija mea de a mă focaliza pe naștere s-a suprapus grija pentru tata, care își trăia ultimele zile, pentru mama, care oscila între resemnare și curajul de a lupta până la capăt, pentru situația noastră financiară zguduită (destul de ușor, ce-i drept) de accidentul de mașină avut cu doar două săptămâni înainte de a se naște Maria. Dar pe cât de amărâtă eram de ce părea rău în viața noastră atunci, pe atât de uimită eram când sesizam că lucrurile se așează, blând, în așa fel încât drama să nu fie una imensă, suferința să se estompeze în bucurie.

            Mi s-a spus să nu plec la drum în nouă luni, dar voiam să-l văd pe tata până să se stingă, pentru el și pentru mine. Voiam să știe cât l-am iubit și cât l-am așteptat să ajungă acasă, să fie acolo pentru noi, în ciuda slăbiciunilor lui. Am reușit să i-o spun la telefon, înainte de a intra în operație și-am plâns în timp ce-mi vorbea și el plângând. Cred că în preajma morții oamenii văd mai clar și ceea ce, poate, n-au văzut nicicând.

            M-am rugat, atunci, să nu-l ia Dumnezeu, să-i mai dea zile, să pot naște fără durerea de a-l fi pierdut. Și s-a întâmplat atunci o minune. Organismul lui obosit de boală a găsit resurse să mai lupte, să supraviețuiască unei operații despre care medicii spuneau că are 1-2 % șanse de reușită. Am sperat să fie Maria suficient de mare când se va pregăti pentru călătoria finală și să ajung acasă, să-l mai văd, să-mi iau rămas-bun. Nu a fost așa. A așteptat două săptămâni și s-a stins. Nu cred că-și mai dorea să trăiască. Prea multă boală, prea mult chin. Cred că pentru el a fost mai bine că a trecut în lumea aceea pe care ne-o imaginăm mai bună, cu pace și odihnă a sufletului.

            Mașina lovită în accident a fost un alt motiv de stres. În primul rând pentru că țineam la ea mult. Este Alma noastră, botezată, sfințită la mânăstire, cumpărată cu mari eforturi (care vor continua pentru ani buni) când eram însărcinată cu Matei. Adică acum patru ani și jumătate. Poate că țineam la ea, un obiect, totuși, prea mult. Acum stă, însă, frumoasă în fața blocului, reparată, amintindu-mi de încercarea aceea prin care am trecut ca prin urechile acului. Am vrut să iasă după reparații impecabilă, ca și când aș fi vrut să șterg cu buretele ceea ce a fost urât. Dar rămân trăiri pe care nu aș vrea să le uit pentru nimic în lume. Recunoștința pentru că a fost un incident minor și am scăpat teferi toți patru. Uimirea că am văzut, cu patru-cinci zile înainte, în vis, mașina lovită (exact partea din față, cum s-a și întâmplat). Chiar dacă mi s-a părut doar un vis simbolic, am insistat să mergem cu viteza mai mică, că nu se știe niciodată (un spiriduș mă întreabă dacă nu mi-am sugestionat soțul să facă accident. Și el și eu zicem că nu. Dar știu că l-am stresat să ajungem la timp la spital.)

            Rămâne relația de prietenie pe care am stabilit-o cu medicul care era de gardă când am ajuns la spital, după accident, medic care a ajutat-o pe Maria să mai stea două săptămâni în burtică și să se nască, sănătoasă, la 38 de săptîmâni. Abia mult mai târziu am realizat că, dacă nu era accidentul, nu aș fi cunoscut-o pe doctorița B, nu aș fi avut atât de multă încredere în ea, nu aș fi îndrăznit să-i vorbesc despre ceea ce simțeam și, foarte posibil, n-aș fi reușit să nasc așa cum îmi doream (din poveștile altor mămici aveam despre ea o altă imagine, de om dur, ostil nașterii naturale după cezariană, care nu m-ar fi ajutat deloc). Aș fi perceput nașterea ca pe o altă traumă și nu ca pe o eliberare de vechile temeri.

            Dacă m-ar întreba acum cineva cum m-am pregătit pentru această altă etapă a existenței mele ar trebui să spun, sincer, că am încercat să învăț cât mai multe despre mine, să dărâm din cărămizile zidite în jurul meu, să văd lumea așa cum este ea, nu cum mi s-a spus și am crezut că este. Am încercat să mă maturizez, să trăiesc cu mai mult curaj și bunele și relele, să văd sensul întămplărilor, chiar și atunci când par că nu duc niciunde. Și am încercat să mă rog, chiar dacă mie mi se aplică perfect sintagma Cred, Doamne, ajută necredinței mele.

Nașterea Mariei-Sophia - renașterea mea

           

Doarme în pat, lângă mine. A împlinit două săptămâni și trei zile și e o minune de fetiță. Încă nu ne-am lămurit de unde a luat ochii mari și frumoși, gurița conturată delicat, părul pe care-l suspectăm că este ba castaniu, ba negru, dar știm sigur că este a noastră și ne împlinește. Iubirea noastră căpătase cu patru ani în urmă chipul lui Matei. Acum, Maria vine să ne învețe și bucuria de a fi părinți de fetiță și sentimentele noastre se contopesc cu uimirea, cu recunoștința,  cu nerăbdarea de a descoperi lucruri noi și de a retrăi perioada aceasta superbă a întâlnirii cu îngerul care a ales să vină la noi.

După o sarcină pierdută, Matei venise să umple un gol și vindecase durerea aceea imensă pe care nimic altceva nu păruse să o aline. Nașterea lui a stat sub semnul emoțiilor noastre de părinți pentru prima oară, speriați că puiul atât de dorit ar putea păți ceva. Când medicul a insistat că bebelușul este mare  (s-a născut cu 3,800 kg) și că eu sunt prea în vârstă (aveam 33 de ani), am acceptat sfatul lui și am făcut o cezariană la rece, deși îmi dorisem să nasc natural și îmi fusese teribil de frică de  operație. Îi și spusesem medicului că mă știu mai sensibilă, alergică la diverse medicamente, dar nu am reușit să fiu suficient de convingătoare. Rezultatul a fost un bebe venit exact la termen, deși el ar mai fi stat în burtică, și niște complicații post-operatorii care m-au lăsat cu o spaimă teribilă, cu groaza că puteam muri și puiul meu ar fi crescut fără mamă.

Mi-a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să risc, ziceam eu, și să mai fac un copil. Îmi dorisem mereu cel puțin doi copii. Perspectiva unei noi cezariene mi se părea un coșmar iar incertitudinea în care trăiam de la prima naștere nu mă ajuta deloc. La întrebarea mea legată de ce se întâmplase la cezariană, la ce reacționase organismul meu, primisem replici vagi de genul “ - Ați făcut reacție la anestezie.” sau “- S-a întâmplat ceva? Sunteți bine!” sau replici spontane ale altor medici care știau cazul și vorbeau de greșeli intra-operatorii. Oricum, nu prea multe idei care să mă încurajeze.

După aproape patru ani am hotărât să nu las timpul să lucreze în defavoarea noastră. Mai ales că nu știam cât puteam aștepta până va veni un alt prunc. Întâmplarea (sau altceva, mai important) a făcut ca după doar două-trei săptămâni de la momentul în care ne hotărâsem să încercăm să am deja confirmarea faptului că sunt însărcinată. Mi s-a părut un miracol. Pe Matei îl așteptasem trei-patru ani. Acum eram însărcinată și testul mi-a confirmat acest lucru la două zile de la data la care ar fi trebuit să se instaleze menstruația. Pe paisprezece februarie, de ziua îndrăgostiților, soțul meu primea cel mei original cadou: un test de sarcină cu două liniuțe roșii.

Perioada imediat următoare a fost agitată. Bagajul de emoții negative trebuia gestionat astfel încât pruncului să-i fie bine iar sarcina să decurgă normal. Teama că s-ar putea întâmpla ceva iremediabil, că cezariana ar putea avea iar consecințe negative nu mă lăsa să dorm. Treptat, mi-am impus să mă împac cu ceea ce a fost și să accept rezultatul final, un copil sănătos, frumos, care-mi bucura fiecare clipă. Apoi, am făcut pace cu mine, cu medicii mei și mi-am zis că voi accepta orice încercare îmi va fi dată și voi merge până la capăt. Discuții lungi cu duhovnicul meu, cu prieteni, cu femei care trăiseră experiențe similare m-au ajutat să înțeleg că aceasta este realitatea spitalelor românești, că durerea se împletește deseori cu bucuria aducerii pe lume a unui copil, mai mult decât ar fi nevoie, mult mai mult.

A urmat, apoi, o sarcină cu manifestări  mult mai blânde decât la prima, cu decizii care deveneau din ce în ce mai curajoase. Am renunțat la Utrogestan și mi-a fost mai puțin rău, am călătorit cât de mult am putut (cu No-spa după mine, ce-i drept) și m-am bucurat de fiecare clipă. Și undeva pe la săptămâna 28 am înțeles ceva esențial. Că nu mai vreau să nasc în spitalul de stat. Nimic din ce se petrecea pe acolo nu mă ajuta să nasc natural, așa cum îmi doream.

Medicul meu îmi spusese că nimeni nu mă poate obliga să fac cezariană dacă nu vreau. Teoretic, nu spusese nu nașterii naturale după cezariană, dar practic îmi spusese: “ – Data ei probabilă este 15 octombrie, dar eu cred că va fi o cezariană pe 10 octombrie.” Și, obsesiv, orice medic întrebam despre posibilitatea de a naște natural, îmi dădea același răspuns: este prea periculos, e risc mare de ruptură uterină, puteți muri, dumneavoastră sau copilul, e risc de histerectomie... O perspectivă mai veselă decât alta.

Clipa în care m-am hotărât să nasc în apă, natural, a fost și momentul de răscruce în care m-am liniștit și am început să mă pregătesc cu și mai multă hotărâre pentru ceea ce urma. Fusesem vreo lună plecată la munte, apoi la părinți. M-am întors în Constanța și am început să citesc și mai mult despre nașteri naturale după cezariană, nașteri naturale obișnuite, am făcut mișcare cât de multă, am discutat cu cei dragi, pentru că aveam nevoie de susținere, aveam nevoie să creadă și ei în visul meu, să mă susțină și să fie ei fermi dacă, mai apoi, aș fi putut ezita. Apoi am început un curs Lamaze. Liliana, cea care ne-a devenit prietenă dragă între timp, ne-a ajutat să obținem informații, să ne lămurim temerile, să gestionăm emoțiile. Alături de fetele din grup, discuțiile se prelungeau mult peste cele două ore de curs. Am simțit că aș fi făcut inutil efortul de a naște într-o clinică privată fără acel curs. La final, știam mult mai bine ce mă așteaptă, știam că de mine și de voia lui Dumnezeu depinde ca totul să decurgă normal, eram pregătită ca pentru cel mai frumos și mai dificil examen din viața mea și fremătam de nerăbdare să trăiesc momentele acelea prin care trece orice femeie, de milenii, înainte de a-și ține pruncul în brațe.

Ca și în facultate, am discutat cu cele care trăiseră momentele acestea înaintea mea. Hotărârea Crinei, cea care-și născuse puiul în intimitatea căminului, curajul Melei, care născuse NVDC un pui de 4 000 g, puterea mamei care adusese pe lume, natural, al patrulea  copil, după trei cezariene, toate au fost modele de reușită care mi-au dat și mie putere. Așa cum o forță extraordinară îmi dădea fetița mea. Simțeam că mă ajută, că sarcina aceasta, mai blândă, mă vindecă de ceea ce trăisem trecând printr-un avort spontan, urmat de un chiuretaj făcut pe viu, printr-o cezariană urmată de complicații. Copila mea era mereu activă, veselă, parcă, așezată cu căpușorul în jos, ca și cum ar fi știut că îmi doresc să o nasc normal. Eu mă simțeam excelent. Da, aveam 37 de ani, dar aveam energie cât să întorc munții în loc. Și știam că trebuie să reușesc, pentru că acasă mă aștepta și Matei și avea nevoie de toată atenția mea.

Mi-am dorit să o nasc în săptămâna 38 și în săptămâna 38 cea mică a dat semne că este pregătită. Am stat în pretravaliu trei zile, calmă, acasă, discutând cu Liliana, cu Mela, când ceva mi se părea necunoscut. Apoi m-am internat la sfatul doctoriței de la clinică. Aveam un uter cicatricial și lor le era teamă să mă lase acasă, era clar că se apropia momentul. Am făcut ascultare, deși bănuiam că mi-ar fi priit mai mult mediul intim de acasă. Travaliul a progresat mult mai lent în clinică, poate și din pricina deselor monitorizări ale fătului. Dar aveam toată răbdarea din lume și în minte imaginea fetiței mele, pe care urma să o țin în brațe atât de curând.

Pe 9 octombrie contracțiile au devenit mai serioase, atingeau acel maxim de 100 pe care ajunsesem să mi-l doresc, dar nu erau atât de constante cum ar fi trebuit. Glumeam cu asistentele care mă întrebau dacă facem cinste în cursul zilei și le spuneam că nouă ne place nota zece, cu nouă nu ne prea împăcăm. Știam că se apropie clipa cea mare, eram hotărâtă să nu o grăbesc pe cea mică și nerăbdătoare să văd ce mai urmează. Era, totuși, primul travaliu din viața mea și era unic, în felul lui.

În cameră am pus în practică tot ce știam de la curs, din cărți. Pe masă aveam lampa de aromoterapie, din boxele calculatorului se strecura în cameră cea mai relaxantă muzică pe care o găsisem (Gheorghe Iovu), mă plimbam, respiram profund, eram în stare să stau în orice poziție necesară pentru a gestiona cât mai bine durerea. Râdeam cu soțul meu și făceam planuri, derulam ultimele amănunte ale planului de naștere. El urma să fie mintea limpede în momentele în care eu eram concentrată strict pe travaliu.

Orele au trecut ca în vis. Am urcat pe la 2 dimineața în sala de nașteri, am stat pe minge (ce ușurare), ne-am făcut fotografii, am ascultat muzică, totul printre TNS-uri care-mi arătau că mica e bine, inima bate bine, totul era să respir corect, indiferent cât de puternice erau contracțiile. Pe la 3 dimineața aveam mai bine de 12 ore de travaliu serios și apărea primul moment mai neplăcut. Ne-am mutat în altă sală, travaliul meu progresa lent, iar echipa avea nevoie de cadă pentru că mai era o graviduță care năștea. Sala rece în care ne-am mutat m-a făcut să tremur de frig. Aveam dilatație abia 6 și durerea devenea insuportabilă. Am stat așa în frig vreo oră și jumătate. Mai târziu am aflat că se putea face repede cald. Atunci, însă, simțeam că trebuie să împing și că nici măcar celebra respirație “ hi-hi-hu” nu mă mai ajuta.

Am revenit în sala care avea și cadă și lucrurile s-au derulat de aici cu repeziciune. La un tușeu vaginal, doctorița îmi rupsese membranele (asta a remarcat soțul, eu nu înțelesesem exact ce face). Mi-au umplut apoi cada cu apă și m-am bucurat că mă pot liniști un pic, apoi mi-au spus cum să stau în cadă ca să pot împinge mai eficient și fără să pierd contracțiile. Știam că ar fi trebuit să mai aștept vreo două ore, dar, cu o epiziotomie și câteva împingeri eficiente, nu a trecut nici jumătate de oră și minunea mea ieșea și făcea primele ei mișcări în apă. Era 5 și 5 minute, 10 octombrie 2013. Apoi am prins-o și am așezat-o pe piept, vineție, cu cordonul pulsând, învârtit în jurul gâtului (se pare că el fusese motivul progresiei lente a travaliului). Tati le-a rugat să lăsăm cordonul să pulseze cât mai mult, apoi l-a tăiat și a fost pensat. Primul ei țipăt m-a făcut să uit de toate. Am alinat-o puțin, apoi  le-am lăsat pe doamnele mele să o ia și să o evalueze. Am ieșit din apă și, în timp ce așteptam expulzia placentei (mai bine de jumătate de oră, fără să o grăbim), o auzeam cum strigă viguros din sala alăturată (vreau să cred că se bucura de primul 10 din viața ei, cel de la scorul Apgar, nu că protesta că le-am lăsat să o ia). În timp ce era cusută epiziotomia, Maria mea a poposit la sân, l-a apucat hotărâtă și a rămas acolo până aproape să coborâm la salon. Am mai stat în sala de nașteri două ore, sub supraveghere, pentru a fi sigure că suntem bine (și noi, și uterul cicatricial care era vedeta). Maria a adormit la sân, sătulă de lăptic și liniștită.

Deși dormisem printre picături în ultimele zile, am fost euforică toată ziua, am vorbit la telefon, m-am plimbat cu mica în brațe, am ațipit doar vreo oră. Era prima zi din viața mea de mămică a lui Matei, dar și a Mariei, și eram fericită că îmi văzusem visul împlinit. Că reușisem să trec peste toate temerile și născusem natural, fără niciun fel de complicații.

Azi am împlinit trei săptămâni și ne descoperim clipă de clipă, fericite, liniștite, puternice. Între noi există o legătură care pare să fie de când lumea iar micuța mea are pe chip o pace care pare să ascundă o forță fantastică și o înțelepciune care mă copleșește. De aceea i-am spus și Sophia, “cea înțeleaptă”.

Jurnal din frânturi

Cum ții un jurnal când nu prea ai timp de scris? Nu-l ții, este cel mai simplu, sau scrii puțin, când și dacă apuci.

            Sunt momente când realizez că am uitat nenumărate trăiri, gânduri, experiențe, utile sau doar interesante, și-mi doresc să le fi notat când era Matei micuț. Incerc să fac acest lucru acum și mă amuz de una singură, pentru că sunt momente când scriu două rânduri, trebuie să întrerup, mai scriu două, o altă pauză, mai mare... și tot așa.

            Uneori trec zile întregi, săptămâni, fără să știu când s-au scurs. Copiii au mai crescut puțin, noi am mai îmbătrânit (sau ne-am maturizat, sună mai frumos). Sunt clipe frumoase de care mi-e dor, senzații de care îmi amintesc vag și știu că aveau în ele ceva irepetabil, un sâmbure al lor care le făcea prețioase, dar care a dispărut. Incerc să-mi amintesc și am senzația că privesc un film alb-negru, păstrat neglijent, pe care uzura îl face aproape de nedescifrat.

            Maria este micuță, atât de mică încât mă ajută să intuiesc, să-mi amintesc ce am simțit când s-a născut Matei, primul zâmbet, emoțiile din primele zile petrecute acasă cu el, perplexitatea cu care îl priveam și bucuria pe care o trăiam de câte ori ne uitam la el și ne spuneam că este al nostru, doar al nostru, că-i suntem părinți. Acum e la fel, dar mereu diferit. Simt nevoia să mă bucur de fiecare minut care trece, de fiecare zâmbet, de schimbările care apar pe chipurile copiilor de la o zi la alta. Și să nu uit, mereu să nu uit. Poate de aceea îmi plac atât de mult fotografiile. Privindu-le, mă întorc în timp, retrăiesc momentul imortalizat, îmi aduc aminte ce gândeam atunci, ce lumină ne învăluia.

            Mi se par cumva ridicole albumele acelea speciale pentru bebeluși: prima băiță, primul zâmbet, prima jucărie... Și, totuși, când a zâmbit Maria prima dată? A doua zi, a treia, mai târziu? Știu, nu era un zâmbet conștient, dar era un zâmbet în toată puterea cuvântului, cu tot cu gropițele din obrăjori. Deja am uitat... Prea repede. Ce gândeam în prima zi  in care am avut-o lângă mine? În mare, știu: eram fericită că o am acolo, că o văd, că e mică și perfectă, doar a mea. Eram uimită cât de diferită de mine era, deși, vag, îmi semăna. Eu brunetă, ea cu ochi verzi-cenușii, cu gene blonde, albă, finuță. Degețelele dolofane de acum estompează imaginea degetelor mici-mici și subțirele pe care le avea acum șase săptămâni. Nu le mai pot vedea cu ochii minții, deși eram sigură că nu voi uita cât de delicate erau.

            Cât timp o țin în brațe o analizez. Alte și alte imagini i se succed pe chip. Sunt precum avarul care își soarbe din ochi comoara, se bucură de culoarea aurului, de sunetul pe care îl fac banii când se lovesc unii de alții, de faptul că sunt mulți acolo, toți ai lui.

            Se apropie ziua în care voi lua decizia: cât mai stau acasă? Până se termină concediul postnatal, până la un an, până la doi? Au existat momente de entuziasm când mi-am dorit să mă întorc la școală cât mai repede, să mă joc de-a super-mama, care le face pe toate: carieră, casă, copii. Nu m-am uitat în oglindă, dar aș fi putut să o fac și să-mi spun: - Pe cine păcălesc eu? Fiecare clipă petrecută departe de cei dragi este, din multe puncte de vedere, o clipă pierdută. Da, trebuie să muncești ca să-ți câștigi pâinea, dar nu trebuie să rupi din tine.

            Mă suspectez de egoism sau de îmbătrânire prematură, dar mi se pare că viață este scurtă și că merită să-i smulgi cât mai multă bucurie, reală, cât mai multe clipe fericite. Și nu cred că statutul acesta de om util societății, productiv, este atât de folositor copiilor mei. Sau mie. Poate că sunt eu însămi un copil  pe care încerc mereu să-l satur de dragoste, de atenție, să-l ocroesc, ocrotindu-i pe ceilalți.