Am avut șansa să merg, pentru trei zile, la o conferință ținută de un nume de referință în domeniu, Jack Newman, conferință desfășurată sub titlul Alăptarea pe înțelesul tuturor. Mi se pare firesc să-mi pun ordine în idei după o avalanșă de informații, trăiri, sentimente, toate comasate în cele câteva zile care pot prețui cât ani.
Povestea prezenței mele la întâlnirea de la București a început cu un comentariu făcut la un articol de pe blogul Prințesei urbane. Mă tenta teribil invitația oferită gratuit de Liliana Dobre, de la Totul despre mame, organizatorul evenimentului. Dacă aș fi avut o problemă gravă în alăptare, aș fi luat un bilet fără să clipesc. Pentru că acum ne e bine, efortul financiar mi se părea însemnat (mai ales că presupunea și transport, cazare, masă). Așa că șansa de a primi invitația a fost una pe care am prețuit-o cum se cuvine.
Acum, simt nevoia să scriu despre alăptare, așa cum am trăit-o eu (și cum o simt și acum), ca să ajung abia apoi la multitudinea de idei care s-au discutat la conferință.
Am învățat să alăptez, credeam eu, când l-am născut pe Matei. Abia mai târziu am înțeles că în mintea mea informațiile se sedimentaseră în timp, din copilărie și până la momentul în care s-a născut copilul meu. Și că fiecare informație avea rolul ei, pozitiv sau negativ. Laptele pe care-l primisem eu însămi de la mama, îmbrățișarea care însoțea alăptatul, îmbrățișare pe care o caut și acum, uneori, când sunt ostenită și pe care mama mi-o oferă râzând că iar mă cuibăresc în poala ei și vreau țâță, pacea aceea care îmi dă iluzia că acolo, lângă mama, nimic rău nu mi se poate întâmpla, imaginea femeilor pe care le-am zărit alăptând sau pe care le-am auzit povestind, firesc, despre alăptare, au fost acolo când am avut nevoie să-mi hrănesc puiul.
Pentru mine, alăptarea a însemnat dragoste curată, dragoste pentru micul pui de om abia născut. Citisem și cât de bine face copilului să-i oferi singurul aliment complet, laptele de mamă, dar cred că a contat mai mult decât orice dorința mea de a mă dedica copilului, de a fi acolo pentru el, de a face ceea ce e mai firesc, mai simplu, natural. Povestea cu laptele praf, biberoanele, sterilizatul mie mi se părea un pic mai complicată și, poate, mai riscantă. Pentru că, îmi spuneam, e mai simplu ca bebelușul să bea laptele care e perfect pentru el, decât să-i dau ceva ce doar imită originalul și mai vine și în sticlă de plastic (dacă nu o sterilizez corect?) sau se poate contamina în n feluri. Mă rog, gânduri de mamă care citește prea mult. Probabil că a contat, și în reușita alăptării, dar și în dificultățile ei, și faptul că l-am născut prin cezariană și nu natural, cum îmi dorisem. Așa că am ținut cu dinții ca măcar acest capitol să-mi iasă, să fie așa cum l-am visat.
Prima dată când mi l-au adus la sân mi s-a părut straniu. Nu-l vedeam să prindă foarte bine sânul, nu mi se părea că reușește să scoată ceva lapte, era mic și, parcă, fără putere... mă rog, deja mă vedeam ratând. O mai văzusem pe pediatră explicându-i autoritar unei colege de salon că bebelușul slăbește pentru că, de fapt, nu se hrănește, și eram sigură că nu vreau să ajung acolo. Așa că mi-am adunat forțele și, în ciuda durerilor și a stresului legat de complicațiile pe care le făcusem la cezariană, am cerut insistent să mă ajute să-l atașez corect, să-mi aducă o pompă ca să evit furia laptelui. Am scăpat, deci, fără dureri suplimentare iar bebe a început să ia în greutate (desigur, nu doar cu lapte matern). Binevoitoare, asistentele au mai trecut în fișa de observații ceva grame în plus, ne-am încadrat,teoretic, în norme și, după cinci zile de spitalizare, ne-am văzut acasă.
Privind în urmă, îmi spun că debutul lui Matei în viață a stat sub semnul dragostei noastre, dar și sub semnul lipsei noastre de experiență. Mă gândesc cu milă la orele lungi în care a stat departe de mine pentru că eu eram la reanimare, la orele în care eu l-am dat să-l ducă în salonul nou-născuților pentru că aveam dureri și nu mă puteam mișca așa cum trebuie și mi se părea că e mai bine pentru el acolo (poate de aceea acum refuză să se despartă de mine și în fiecare seară mâinile noastre se întâlnesc deasupra degețelelor fine ale Mariei). Îmi amintesc de laptele praf cu care-l îndestulau generos și la naivitatea cu care l-am acceptat. Mă gândesc și la momentele în care mă duceam să-l văd în acel salon și la goana mea (uitasem și de dureri, și de tot) pe coridor, în căutarea unei asistente, când am constatat că se îneca, că nu putea respira. Nesiguranță, ezitări. Apoi, ajunși acasă, dureri la fiecare mișcare și griji: unde doarme copilul? L-aș fi vrut lângă mine dar toată lumea spunea că trebuie să doarmă în pătuțul lui, că se învață prost, că voi vedea eu ce mă așteaptă. Apoi plânsul și neputința de a nu putea să-i satisfac nevoile. Replici ferme ale celor care-ar trebui chiar să știe cum e cu alăptatul, mame sau medic de familie: - Dă-i, dragă, lapte praf, nu vezi că nu se satură? De ce chinui copilul? Și mă văd acceptând supusă consilierea, încercând să fac totul perfect dar frământându-mă, în continuare, între ceea ce îmi doream, alăptare exclusivă, și ceea ce-mi reușea, combinația cu lapte praf.
Abia pe la trei luni a urmat un fel de revoltă. După ce am citit diverse povești și articole legate de alăptare pe internet (acum cinci ani informațiile erau ceva mai puține, dar la fel de copleșitoare pentru o mama începătoare), m-am scuturat precum calul acela rupciugos din povești și m-am făcut că nu mai aud niciun sfat. Am ales să ascult doar de copilul meu și să-i ofer atât lapte cât și când are el nevoie. L-am luat cu mine în pat, am dormit cât de mult am putut, am mâncat (îmi rămăsese în minte că trebuie să fii și tu hrănită bine ca să poți avea laptele muult și bun atât de visat iar eu aveam o stare care numai chef de mâncare nu-mi dădea), m-am hidratat cât am putut și s-a produs minunea. Copilul a plâns mai puțin, laptele praf a dispărut din peisaj iar noi am dormit pentru următorii ani în trei. Pătuțul era acolo doar pentru a-l ști în siguranță când ieșeam din cameră. Nu, nu știam atunci de co-sleeping, dar n-am putut eu să fac altfel, așa m-am simțit bine.
Am învățat să dormim mai într-o dungă ca să nu strivim prințul moștenitor, să ne trezim înaintea zorilor ca să-l admirăm, să sporovăim, să ne jucăm cu el dacă era treaz. Eu am constatat că nu-i obligatoriu să fiu trează ca el să-și ia porția de lapte, și totul a fost minunat o bună bucată de vreme.
Pe la vreun an au apărut alte voci înțelepte cu informații pseudo-științifice: că laptele nu mai este decât apă chioară, că e prea mare, că rămâne cu sechele (va ști prea multe despre sâni sau ceva de genul) dacă-l mai alăptez, că va fi dureros pentru el la înțărcat, că-i neapărată nevoie să-l înțarc. Mie sufletul îmi spunea altceva iar bucuria pe care o aveam amândoi era imensă. Nu mai spun de câte ori laptele ne scutea de o grămadă de alte neplăceri: de la adormitul lin, la călătoriile liniștite, cu bebe mâncând oricând sau doar suzetând de plictiseală, la alinarea oricărei tristeți sau dureri. A trebuit să fac față, să găsesc argumente sau doar să tac încăpățânată. Și să-mi văd de alăptat și de copilul meu care creștea ca Făt-Frumos.
A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.
Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.
A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.
Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.
Alăptare lină și muulte momente de neuitat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu