Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 

- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!

  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.

2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 

3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).

4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 

5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.

6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  

  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  

   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.
  

Cel mai bun aliment

    Sunt momente când îmi este clar că sunt mereu lucruri noi pe care trebuie să le învăț, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate sau că ai obosit și te oprești. Sunt momente când pot doar să mă bucur că am șansa să asist la modul în care cei mici se fac mari, la cât de multe descoperă în fiecare clipă, la cum și cât gândesc.

    Pentru că diversificăm alimentația Mariei de vreo două luni, îmi vin în minte imagini a ce și cum îi dădeam lui Matei de mâncare, la începutul diversificării. Era la modă sucul de fructe, de legume (morcov), făceam clasicele piureuri și supe. Urmam, cât de atent puteam, sfatul medicului.

   La masă, evitam să-i dau jucării (tot auzeam alte mămici că-i păcăleau pe copii să mănânce cu jucării sau cu desenele animate și mi se părea că nu e foarte înțelept nici așa, nici așa). Preferam să-i cânt, să-i recit sau să-i spun povești. Credeam că n-are ce să-i strice. A vorbit repede, corect, povestește și recită ușor. Cred că i se trage și de la felul în care mânca. Dar tot de acolo vine, probabil, și faptul că ar vorbi fără pauză și când mănâncă. Sau este doar curiozitatea vârstei.

   Azi, întrebare care m-a blocat câteva secunde:

   - Mami, care-i cel mai bun aliment din lume?

    Eu, în gând: 

  - Habar n-am, acum trebuie să-ți explic că nu se pot face statistici clare sau s-or fi făcut dar nu le știu eu (eventual ne documentăm împreună). Apoi m-a luminat un gând și i-am spus, fără să mi se pară că-i răspund superficial:

   - Laptele matern, Matei. Cred că, atât cât un copil mănâncă lapte, acesta este cel mai complet aliment. Altul mai bun nu știu.
   A zâmbit și el fericit că i-am răspuns, se vedea că i se pare logic ce-i zic și a continuat:

- După ce mâncăm, te rog să-mi dai și mie o ceșcuță de lapte. Ai zis că-i cel mai bun.
 Nu, nu i-am dat,că a uitat și el, am uitat și eu, dar mi-a rămas în minte dorința lui.

După discuție, mă gândeam că lui nu prea i-am dat șansa să se autodiversifice. Dar nici nu am dus-o cu supa și legumele pasate la nesfârșit, eram avertizată că ar putea fi greu să-l dezvăț dacă nu-i dau progresiv un piure mai grosier (făcut cu furculița). A mâncat mereu orice, cu drag. Masa era o bucurie, încă mai este, deși nu s-ar zice la cât este de slab.

 Ce face Maria? Cere hotărâtă legume și fructe, mănâncă bucățele de morcov, de cartof, dovlecel. Timp în care eu stau cu sufletul la gură, o observ, să fiu sigură că se descurcă. Îmi ia rapid lingurița. Acum mi se pare mai logic ca masă să însemne mai ales joc cu alimentele, cunoaștere a lor și apoi orice altceva. Parcă nu-mi mai vine să cânt atât și să sporovăiesc, mi-i că o învăț prost. Și, totuși, fiecare experiență culinară e o aventură. Iar după masă, micuța mea arătă cam așa:

Amintiri a ceea ce au fost morcovi, dovlecei și brocoli

 P.S.1 Mă aștept să se hrănească destul de repede singură (limitele sunt ale mele, nu ale ei). Are o poftă de mâncare excelentă. Uneori refuză mâncăruri prea fade (sau face niște grimase de tot hazul). I-am introdus condimente (mărar, leuștean), scap, câteodată, și câte un praf de sare. Mă gândesc la medicul Jack Newman care spunea că, atât timp cât părinții mănâncă echilibrat, sănătos, nu e o problemă dacă un copil mănâncă și hrană în care s-a pus sare. Avem nevoie de sare. Cu ideea aceasta nu sunt foarte împăcată (nu mi-e foarte clar care e limita între ceea ce e util și ceea ce e prea mult), prefer să nu insist cu sarea, cei mici o găsesc în alimente oricum, nu e nevoie să o mai adaug și eu prea des.
  Mănâncă, de regulă, cu poftă. Poate și pentru că a mâncat lapte cât i-a trebuit, deci are un apetit normal pentru vârsta ei.

 P.S. 2  Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, același medic Jack Newman spunea că, atunci când copiii refuză alimentele noi, la diversificare, ar trebui să ne întoarcem la alăptare, să verificăm cât de bine se atașează, dacă mănâncă suficient. Dacă un copil mănâncă insuficient lapte, intră într-o stare similară cu a celor care fac greva foamei, nu mai simte foamea și va refuza alimentele noi.

Despre alăptare - experiența mea

  Am avut șansa să merg, pentru trei zile, la o conferință ținută de un nume de referință în domeniu, Jack Newman, conferință desfășurată sub titlul Alăptarea pe înțelesul tuturor. Mi se pare firesc să-mi pun ordine în idei după o avalanșă de informații, trăiri, sentimente, toate comasate în cele câteva zile care pot prețui cât ani. 

    Povestea prezenței mele la întâlnirea de la București a început cu un comentariu făcut la un articol de pe blogul Prințesei urbane. Mă tenta teribil invitația oferită gratuit de Liliana Dobre, de la Totul despre mame, organizatorul evenimentului. Dacă aș fi avut o problemă gravă în alăptare, aș fi luat un bilet fără să clipesc. Pentru că acum ne e bine, efortul financiar mi se părea însemnat (mai ales că presupunea și transport, cazare, masă). Așa că șansa de a primi invitația a fost una pe care am prețuit-o cum se cuvine.

   Acum, simt nevoia să scriu despre alăptare, așa cum am trăit-o eu (și cum o simt și acum), ca să ajung abia apoi la multitudinea de idei care s-au discutat la conferință. 

   Am învățat să alăptez, credeam eu, când l-am născut pe Matei. Abia mai târziu am înțeles că în mintea mea informațiile se sedimentaseră în timp, din copilărie și până la momentul în care s-a născut copilul meu. Și că fiecare informație avea rolul ei, pozitiv sau negativ. Laptele pe care-l primisem eu însămi de la mama, îmbrățișarea care însoțea alăptatul, îmbrățișare pe care o caut și acum, uneori, când sunt ostenită și pe care mama mi-o oferă râzând că iar mă cuibăresc în poala ei și vreau țâță, pacea aceea care îmi dă iluzia că acolo, lângă mama, nimic rău nu mi se poate întâmpla, imaginea femeilor pe care le-am zărit alăptând sau pe care le-am auzit povestind, firesc, despre alăptare, au fost acolo când am avut nevoie să-mi hrănesc puiul. 

  Pentru mine, alăptarea a însemnat dragoste curată, dragoste pentru micul pui de om abia născut. Citisem și cât de bine face copilului să-i oferi singurul aliment complet, laptele de mamă, dar cred că a contat mai mult decât orice dorința mea de a mă dedica copilului, de a fi acolo pentru el, de a face ceea ce e mai firesc, mai simplu, natural. Povestea cu laptele praf, biberoanele, sterilizatul mie mi se părea un pic mai complicată și, poate, mai riscantă. Pentru că, îmi spuneam, e mai simplu ca bebelușul să bea laptele care e perfect pentru el, decât să-i dau ceva ce doar imită originalul și mai vine și în sticlă de plastic (dacă nu o sterilizez corect?) sau se poate contamina în n feluri. Mă rog, gânduri de mamă care citește prea mult. Probabil că a contat, și în reușita alăptării, dar și în dificultățile ei, și faptul că l-am născut prin cezariană și nu natural, cum îmi dorisem. Așa că am ținut cu dinții ca măcar acest capitol să-mi iasă, să fie așa cum l-am visat.

   Prima dată când mi l-au adus la sân mi s-a părut straniu. Nu-l vedeam să prindă foarte bine sânul, nu mi se părea că reușește să scoată ceva lapte, era mic și, parcă, fără putere... mă rog, deja mă vedeam ratând. O mai văzusem pe pediatră explicându-i autoritar unei colege de salon că bebelușul slăbește pentru că, de fapt, nu se hrănește, și eram sigură că nu vreau să ajung acolo. Așa că mi-am adunat forțele și, în ciuda durerilor și a stresului legat de complicațiile pe care le făcusem la cezariană, am cerut insistent să mă ajute să-l atașez corect, să-mi aducă o pompă ca să evit furia laptelui. Am scăpat, deci, fără dureri suplimentare iar bebe a început să ia în greutate (desigur, nu doar cu lapte matern). Binevoitoare, asistentele au mai trecut în fișa de observații ceva grame în plus, ne-am încadrat,teoretic, în norme și, după cinci zile de spitalizare, ne-am văzut acasă. 

   Privind în urmă, îmi spun că debutul lui Matei în viață a stat sub semnul dragostei noastre, dar și sub semnul lipsei noastre de experiență. Mă gândesc cu milă la orele lungi în care a stat departe de mine pentru că eu eram la reanimare, la orele în care eu l-am dat să-l ducă în salonul nou-născuților pentru că aveam dureri și nu mă puteam mișca așa cum trebuie și mi se părea că e mai bine pentru el acolo (poate de aceea acum refuză să se despartă de mine și în fiecare seară mâinile noastre se întâlnesc deasupra degețelelor fine ale Mariei). Îmi amintesc de laptele praf cu care-l îndestulau generos și la naivitatea cu care l-am acceptat. Mă gândesc și la momentele în care mă duceam să-l văd în acel salon și la goana mea (uitasem și de dureri, și de tot) pe coridor, în căutarea unei asistente, când am constatat că se îneca, că nu putea respira. Nesiguranță, ezitări. Apoi, ajunși acasă, dureri la fiecare mișcare și griji: unde doarme copilul? L-aș fi vrut lângă mine dar toată lumea spunea că trebuie să doarmă în pătuțul lui, că se învață prost, că voi vedea eu ce mă așteaptă.  Apoi plânsul și neputința de a nu putea să-i satisfac nevoile. Replici ferme ale celor care-ar trebui chiar să știe cum e cu alăptatul, mame sau medic de familie: - Dă-i, dragă, lapte praf, nu vezi că nu se satură? De ce chinui copilul?  Și mă văd acceptând supusă consilierea, încercând să fac totul perfect dar frământându-mă, în continuare, între ceea ce îmi doream, alăptare exclusivă, și ceea ce-mi reușea, combinația cu lapte praf.

   Abia pe la trei luni a urmat un fel de revoltă. După ce am citit diverse povești și articole legate de alăptare pe internet (acum cinci ani informațiile erau ceva mai puține, dar la fel de copleșitoare pentru o mama începătoare), m-am scuturat precum calul acela rupciugos din povești și m-am făcut că nu mai aud niciun sfat. Am ales să ascult doar de copilul meu și să-i ofer atât lapte cât și când are el nevoie. L-am luat cu mine în pat, am dormit cât de mult am putut, am mâncat (îmi rămăsese în minte că trebuie să fii și tu hrănită bine ca să poți avea laptele muult și bun atât de visat iar eu aveam o stare care numai chef de mâncare nu-mi dădea), m-am hidratat cât am putut și s-a produs minunea. Copilul a plâns mai puțin, laptele praf a dispărut din peisaj iar noi am dormit pentru următorii ani în trei. Pătuțul era acolo doar pentru a-l ști în siguranță când ieșeam din cameră. Nu, nu știam atunci de co-sleeping, dar n-am putut eu să fac altfel, așa m-am simțit bine. 

   Am învățat să dormim mai într-o dungă ca să nu strivim prințul moștenitor, să ne trezim înaintea zorilor ca să-l admirăm, să sporovăim, să ne jucăm cu el dacă era treaz. Eu am constatat că nu-i obligatoriu să fiu trează ca el să-și ia porția de lapte, și totul a fost minunat o bună bucată de vreme. 

   Pe la vreun an au apărut alte voci înțelepte cu informații pseudo-științifice: că laptele nu mai este decât apă chioară, că e prea mare, că rămâne cu sechele (va ști prea multe despre sâni sau ceva de genul) dacă-l mai alăptez, că va fi dureros pentru el la înțărcat, că-i neapărată nevoie să-l înțarc. Mie sufletul îmi spunea altceva iar bucuria pe care o aveam amândoi era imensă. Nu mai spun de câte ori laptele ne scutea de o grămadă de alte neplăceri: de la adormitul lin, la călătoriile liniștite, cu bebe mâncând oricând sau doar suzetând de plictiseală, la alinarea oricărei tristeți sau dureri. A trebuit să fac față, să găsesc argumente sau doar să tac încăpățânată. Și să-mi văd de alăptat și de copilul meu care creștea ca Făt-Frumos.
   A fost și acest aspect o problemă: prea creștea. - Îl faci prea gras, nu vezi ce fălcuțe are? Ba da, le vedeam, dar mi se păreau foarte frumoase așa cum erau. O asistentă bătrână m-a liniștit: - Lăsați, doamnă, copilul în pace! Când începe să meargă, va slăbi fără să vreți. A avut, desigur, dreptate. E slab și azi, pentru că e genul de copil foarte activ.
   Ultimul episod, înțărcarea, a închis cercul. Adică a fost la fel de stranie ca și primele zile de alăptare. Întoarsă de o lună la muncă, cu un copil de aproape 1 an și 8 luni, cu multe sarcini pe cap și nopți nedormite, am ales cea mai nepotrivită cale de a-l înțărca: l-am trimis la mama. Să fiu sigură că nu cedez și nu-i dau iar lapte (și azi sunt sigură că aș fi cedat ). Abia după mult timp mi-a spus mama cât de mult a plâns copilul zilele acelea. Cât am jelit eu e mai puțin important. Multă vreme a tânjit după sân, multă vreme se cuibărea lângă mine, ca și cum ar fi vrut iar lapte. Astăzi, n-aș mai fac la fel. Aș asculta de el până la capăt.

   Pe Maria-Sophia o alăptez de 7 luni, cu mult mai mult calm, fără atât de mult zbucium. Poate a contat și faptul că este născută natural, că am cerut-o lângă mine de la început, că am fost alta de la început, cu toate lecțiile învățate de la primul copil. Am mai avut ezitări, dar am descoperit o prietenă bună, care știe muulte despre mămici și lăptic (doulă, moașă, consilier alăptare, consilier Lamaze, omul din spatele BB Center), am descoperit mămici care au aceleași frământări, cu care pot vorbi, și e bine, bine. Copilul a văzut vreo câteva seringi de lapte în primele două-trei zile, în momente în care mă simțeam prea obosită, dar apoi am avut răbdare, am ținut-o mult la sân, în brațe și a mers de la sine. Am trecut și peste puseuri, ne alinăm și durerile de dinți, e bine și frumos. Aproape că nu știu când au trecut șapte luni. Când a început să lase sânul și să zică, cu gurița plină de lapte, mama. Ce va mai urma nu știu sigur nici eu, știu, însă, că îmi doresc să alăptez cât mai mult timp și că am momente când mi-aș dori să mă întorc în timp și să-i șterg lacrimile lui Matei, să știe că mama-l iubește, chiar dacă i-a refuzat ceea ce pentru el, atunci, era o dovada concretă de afecțiune.

Alăptare lină și muulte momente de neuitat!