Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 

- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!

  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.

2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 

3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).

4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 

5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.

6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  

  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  

   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.