luni, 28 iulie 2014

Cinci ani și atât de multe trăiri

  Prima noastră aniversare oficială în Constanța. Ar mai fi fost una, cea din ziua în care băiatul meu s-a născut, dar pe aceea am ratat-o. Adică ne-am bucurat, da, se născuse bebe, dar eu eram în salonul de la reanimare, cu ceva săculeți de nisip pe burtă, iar bb era singur în salonul nou-născuților. Situația tipică pentru o cezariană făcută într-un spital de stat. Oră magică, contact piele-pe piele? Doctorul meu mi-a făcut o favoare și mi l-a arătat pe bebe. Îl ținea suspendat, așa că am apucat să văd că e brunet, cu o claie de păr negru, ciufulit (am dedus că seamănă cu mine). Restul senzațiilor sunt un amestec de mă bucur că am un copil sănătos cu eu mă simt ciudatmi-e frig și tremurnu-mi place tricoul acesta plin de sângeați putea fi un pic mai atenți cu mine și multe altele asemenea, puține frumoase și deloc bune, în esență.
    Dincolo de ezitări, spaime, tristeți și suspine, Matei m-a învățat că nu știam mai nimic despre mine și despre lume până să-l cunosc pe el. Ceea ce știam, nu știam prea bine. Aveam mintea și sufletul pline de preconcepții, de idei livrate de-a gata, pe care, uneori, chiar nu le puteam metaboliza dar mă străduiam să o fac dintr-o cumințenie prost înțeleasă. Copilul acesta, mic și neajutorat, ne-a ajutat să descoperim infinite nuanțe ale iubirii, ale bucuriei. Ne uitam la el ca la o minune. Este minunea noastră apărută într-un moment în care aproape nu mai speram să avem un pui al nostru, crescut din noi. Am învățat că deznădejdea e inutilă deseori, că bucuriile vin când te aștepți mai puțin, că a  trece la un alt nivel al existenței fizice și spirituale poate fi dureros, dar atât de frumos și de intens.
     Fiecare clipă petrecută cu el m-a vindecat de amintiri în nuanțe gri, m-a obligat să mă mișc, să mă descopăr, să fiu mai eu. Am învățat să mă revolt, să mă intereseze în primul rând ce simt eu și apoi ce mi se spune pe ton atotcunoscător. De ce mi-a fost util? Pentru că în fiecare zi am de făcut alegeri, trăiesc cu alegerile mele și trebuie să le găsesc pe cele mai potrivite pentru familia mea.
     Uitasem să mă joc și a trebuit să-mi aduc aminte pentru copilul meu. Uitasem să vorbesc și să-mi ascult gândurile și am făcut-o pentru perechea de ochi negri care mă urmărea în fiecare colț al camerei. Renunțasem să cânt și am reînvățat de dragul celui mai dulce chip de pe pământ.
      Fiecare clipă petrecută cu Matei a fost o bucurie de o intensitate pe care nu o intuisem niciodată.
      Într-una din zile am remarcat și un fapt inedit: pierdusem, pentru totdeauna, liniștea. Știam că eram mamă și că, oriunde va merge, eu îl voi însoți cu gândul și-i voi purta de grijă. M-am speriat, în prima clipă. Mi s-a părut greu să nu mai poți respira până la capăt niciodată, să nu mai poți fi indiferent nicicând. Sau să lași o parte din grijă lui Dumnezeu, să recunoști că tu, omul, poți doar până aici. Și, mai departe, doar Cel de Sus poate ocroti, veghea. Tu ești om și eziți, obosești, te îmbolnăvești. Chiar ești om.
      Am descoperit, apoi, de ce mama nu se prea îmbolnăvea: nu avea timp. Și iubea. Mult, pe noi, copiii. Am remarcat, într-o zi, că nimeni nu mă învățase cum să mă port cu un copil și totuși știam și o făceam cu blândețe, cu răbdare. Și am știut că sunt alte trăiri pe care puiul meu le-a chemat la suprafață și cred și acum că le învățasem cândva, în prima copilărie, în brațele mamei și lângă sânul ei cald. Și i-am fost recunoscătoare și am iubit-o și mai mult pe ea, cea care fusese cândva o mamă tânără, poate la fel de speriată ca mine, poate cu mult mai curajoasă.
    Cinci ani - au trecut ca un vis. Mă uit la el și mi se pare că e prea repede mare, mi-e dor de zulufii lui castanii și de primele râsete de cristal.
   




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu