marți, 19 noiembrie 2013

Nașterea Mariei-Sophia - renașterea mea


           
Doarme în pat, lângă mine. A împlinit două săptămâni și trei zile și e o minune de fetiță. Încă nu ne-am lămurit de unde a luat ochii mari și frumoși, gurița conturată delicat, părul pe care-l suspectăm că este ba castaniu, ba negru, dar știm sigur că este a noastră și ne împlinește. Iubirea noastră căpătase cu patru ani în urmă chipul lui Matei. Acum, Maria vine să ne învețe și bucuria de a fi părinți de fetiță și sentimentele noastre se contopesc cu uimirea, cu recunoștința,  cu nerăbdarea de a descoperi lucruri noi și de a retrăi perioada aceasta superbă a întâlnirii cu îngerul care a ales să vină la noi.
După o sarcină pierdută, Matei venise să umple un gol și vindecase durerea aceea imensă pe care nimic altceva nu păruse să o aline. Nașterea lui a stat sub semnul emoțiilor noastre de părinți pentru prima oară, speriați că puiul atât de dorit ar putea păți ceva. Când medicul a insistat că bebelușul este mare  (s-a născut cu 3,800 kg) și că eu sunt prea în vârstă (aveam 33 de ani), am acceptat sfatul lui și am făcut o cezariană la rece, deși îmi dorisem să nasc natural și îmi fusese teribil de frică de  operație. Îi și spusesem medicului că mă știu mai sensibilă, alergică la diverse medicamente, dar nu am reușit să fiu suficient de convingătoare. Rezultatul a fost un bebe venit exact la termen, deși el ar mai fi stat în burtică, și niște complicații post-operatorii care m-au lăsat cu o spaimă teribilă, cu groaza că puteam muri și puiul meu ar fi crescut fără mamă.
Mi-a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să risc, ziceam eu, și să mai fac un copil. Îmi dorisem mereu cel puțin doi copii. Perspectiva unei noi cezariene mi se părea un coșmar iar incertitudinea în care trăiam de la prima naștere nu mă ajuta deloc. La întrebarea mea legată de ce se întâmplase la cezariană, la ce reacționase organismul meu, primisem replici vagi de genul “ - Ați făcut reacție la anestezie.” sau “- S-a întâmplat ceva? Sunteți bine!” sau replici spontane ale altor medici care știau cazul și vorbeau de greșeli intra-operatorii. Oricum, nu prea multe idei care să mă încurajeze.
După aproape patru ani am hotărât să nu las timpul să lucreze în defavoarea noastră. Mai ales că nu știam cât puteam aștepta până va veni un alt prunc. Întâmplarea (sau altceva, mai important) a făcut ca după doar două-trei săptămâni de la momentul în care ne hotărâsem să încercăm să am deja confirmarea faptului că sunt însărcinată. Mi s-a părut un miracol. Pe Matei îl așteptasem trei-patru ani. Acum eram însărcinată și testul mi-a confirmat acest lucru la două zile de la data la care ar fi trebuit să se instaleze menstruația. Pe paisprezece februarie, de ziua îndrăgostiților, soțul meu primea cel mei original cadou: un test de sarcină cu două liniuțe roșii.
Perioada imediat următoare a fost agitată. Bagajul de emoții negative trebuia gestionat astfel încât pruncului să-i fie bine iar sarcina să decurgă normal. Teama că s-ar putea întâmpla ceva iremediabil, că cezariana ar putea avea iar consecințe negative nu mă lăsa să dorm. Treptat, mi-am impus să mă împac cu ceea ce a fost și să accept rezultatul final, un copil sănătos, frumos, care-mi bucura fiecare clipă. Apoi, am făcut pace cu mine, cu medicii mei și mi-am zis că voi accepta orice încercare îmi va fi dată și voi merge până la capăt. Discuții lungi cu duhovnicul meu, cu prieteni, cu femei care trăiseră experiențe similare m-au ajutat să înțeleg că aceasta este realitatea spitalelor românești, că durerea se împletește deseori cu bucuria aducerii pe lume a unui copil, mai mult decât ar fi nevoie, mult mai mult.
A urmat, apoi, o sarcină cu manifestări  mult mai blânde decât la prima, cu decizii care deveneau din ce în ce mai curajoase. Am renunțat la Utrogestan și mi-a fost mai puțin rău, am călătorit cât de mult am putut (cu No-spa după mine, ce-i drept) și m-am bucurat de fiecare clipă. Și undeva pe la săptămâna 28 am înțeles ceva esențial. Că nu mai vreau să nasc în spitalul de stat. Nimic din ce se petrecea pe acolo nu mă ajuta să nasc natural, așa cum îmi doream.
Medicul meu îmi spusese că nimeni nu mă poate obliga să fac cezariană dacă nu vreau. Teoretic, nu spusese nu nașterii naturale după cezariană, dar practic îmi spusese: “ – Data ei probabilă este 15 octombrie, dar eu cred că va fi o cezariană pe 10 octombrie.” Și, obsesiv, orice medic întrebam despre posibilitatea de a naște natural, îmi dădea același răspuns: este prea periculos, e risc mare de ruptură uterină, puteți muri, dumneavoastră sau copilul, e risc de histerectomie... O perspectivă mai veselă decât alta.
Clipa în care m-am hotărât să nasc în apă, natural, a fost și momentul de răscruce în care m-am liniștit și am început să mă pregătesc cu și mai multă hotărâre pentru ceea ce urma. Fusesem vreo lună plecată la munte, apoi la părinți. M-am întors în Constanța și am început să citesc și mai mult despre nașteri naturale după cezariană, nașteri naturale obișnuite, am făcut mișcare cât de multă, am discutat cu cei dragi, pentru că aveam nevoie de susținere, aveam nevoie să creadă și ei în visul meu, să mă susțină și să fie ei fermi dacă, mai apoi, aș fi putut ezita. Apoi am început un curs Lamaze. Liliana, cea care ne-a devenit prietenă dragă între timp, ne-a ajutat să obținem informații, să ne lămurim temerile, să gestionăm emoțiile. Alături de fetele din grup, discuțiile se prelungeau mult peste cele două ore de curs. Am simțit că aș fi făcut inutil efortul de a naște într-o clinică privată fără acel curs. La final, știam mult mai bine ce mă așteaptă, știam că de mine și de voia lui Dumnezeu depinde ca totul să decurgă normal, eram pregătită ca pentru cel mai frumos și mai dificil examen din viața mea și fremătam de nerăbdare să trăiesc momentele acelea prin care trece orice femeie, de milenii, înainte de a-și ține pruncul în brațe.
Ca și în facultate, am discutat cu cele care trăiseră momentele acestea înaintea mea. Hotărârea Crinei, cea care-și născuse puiul în intimitatea căminului, curajul Melei, care născuse NVDC un pui de 4 000 g, puterea mamei care adusese pe lume, natural, al patrulea  copil, după trei cezariene, toate au fost modele de reușită care mi-au dat și mie putere. Așa cum o forță extraordinară îmi dădea fetița mea. Simțeam că mă ajută, că sarcina aceasta, mai blândă, mă vindecă de ceea ce trăisem trecând printr-un avort spontan, urmat de un chiuretaj făcut pe viu, printr-o cezariană urmată de complicații. Copila mea era mereu activă, veselă, parcă, așezată cu căpușorul în jos, ca și cum ar fi știut că îmi doresc să o nasc normal. Eu mă simțeam excelent. Da, aveam 37 de ani, dar aveam energie cât să întorc munții în loc. Și știam că trebuie să reușesc, pentru că acasă mă aștepta și Matei și avea nevoie de toată atenția mea.
Mi-am dorit să o nasc în săptămâna 38 și în săptămâna 38 cea mică a dat semne că este pregătită. Am stat în pretravaliu trei zile, calmă, acasă, discutând cu Liliana, cu Mela, când ceva mi se părea necunoscut. Apoi m-am internat la sfatul doctoriței de la clinică. Aveam un uter cicatricial și lor le era teamă să mă lase acasă, era clar că se apropia momentul. Am făcut ascultare, deși bănuiam că mi-ar fi priit mai mult mediul intim de acasă. Travaliul a progresat mult mai lent în clinică, poate și din pricina deselor monitorizări ale fătului. Dar aveam toată răbdarea din lume și în minte imaginea fetiței mele, pe care urma să o țin în brațe atât de curând.
Pe 9 octombrie contracțiile au devenit mai serioase, atingeau acel maxim de 100 pe care ajunsesem să mi-l doresc, dar nu erau atât de constante cum ar fi trebuit. Glumeam cu asistentele care mă întrebau dacă facem cinste în cursul zilei și le spuneam că nouă ne place nota zece, cu nouă nu ne prea împăcăm. Știam că se apropie clipa cea mare, eram hotărâtă să nu o grăbesc pe cea mică și nerăbdătoare să văd ce mai urmează. Era, totuși, primul travaliu din viața mea și era unic, în felul lui.
În cameră am pus în practică tot ce știam de la curs, din cărți. Pe masă aveam lampa de aromoterapie, din boxele calculatorului se strecura în cameră cea mai relaxantă muzică pe care o găsisem (Gheorghe Iovu), mă plimbam, respiram profund, eram în stare să stau în orice poziție necesară pentru a gestiona cât mai bine durerea. Râdeam cu soțul meu și făceam planuri, derulam ultimele amănunte ale planului de naștere. El urma să fie mintea limpede în momentele în care eu eram concentrată strict pe travaliu.
Orele au trecut ca în vis. Am urcat pe la 2 dimineața în sala de nașteri, am stat pe minge (ce ușurare), ne-am făcut fotografii, am ascultat muzică, totul printre TNS-uri care-mi arătau că mica e bine, inima bate bine, totul era să respir corect, indiferent cât de puternice erau contracțiile. Pe la 3 dimineața aveam mai bine de 12 ore de travaliu serios și apărea primul moment mai neplăcut. Ne-am mutat în altă sală, travaliul meu progresa lent, iar echipa avea nevoie de cadă pentru că mai era o graviduță care năștea. Sala rece în care ne-am mutat m-a făcut să tremur de frig. Aveam dilatație abia 6 și durerea devenea insuportabilă. Am stat așa în frig vreo oră și jumătate. Mai târziu am aflat că se putea face repede cald. Atunci, însă, simțeam că trebuie să împing și că nici măcar celebra respirație “ hi-hi-hu” nu mă mai ajuta.
Am revenit în sala care avea și cadă și lucrurile s-au derulat de aici cu repeziciune. La un tușeu vaginal, doctorița îmi rupsese membranele (asta a remarcat soțul, eu nu înțelesesem exact ce face). Mi-au umplut apoi cada cu apă și m-am bucurat că mă pot liniști un pic, apoi mi-au spus cum să stau în cadă ca să pot împinge mai eficient și fără să pierd contracțiile. Știam că ar fi trebuit să mai aștept vreo două ore, dar, cu o epiziotomie și câteva împingeri eficiente, nu a trecut nici jumătate de oră și minunea mea ieșea și făcea primele ei mișcări în apă. Era 5 și 5 minute, 10 octombrie 2013. Apoi am prins-o și am așezat-o pe piept, vineție, cu cordonul pulsând, învârtit în jurul gâtului (se pare că el fusese motivul progresiei lente a travaliului). Tati le-a rugat să lăsăm cordonul să pulseze cât mai mult, apoi l-a tăiat și a fost pensat. Primul ei țipăt m-a făcut să uit de toate. Am alinat-o puțin, apoi  le-am lăsat pe doamnele mele să o ia și să o evalueze. Am ieșit din apă și, în timp ce așteptam expulzia placentei (mai bine de jumătate de oră, fără să o grăbim), o auzeam cum strigă viguros din sala alăturată (vreau să cred că se bucura de primul 10 din viața ei, cel de la scorul Apgar, nu că protesta că le-am lăsat să o ia). În timp ce era cusută epiziotomia, Maria mea a poposit la sân, l-a apucat hotărâtă și a rămas acolo până aproape să coborâm la salon. Am mai stat în sala de nașteri două ore, sub supraveghere, pentru a fi sigure că suntem bine (și noi, și uterul cicatricial care era vedeta). Maria a adormit la sân, sătulă de lăptic și liniștită.
Deși dormisem printre picături în ultimele zile, am fost euforică toată ziua, am vorbit la telefon, m-am plimbat cu mica în brațe, am ațipit doar vreo oră. Era prima zi din viața mea de mămică a lui Matei, dar și a Mariei, și eram fericită că îmi văzusem visul împlinit. Că reușisem să trec peste toate temerile și născusem natural, fără niciun fel de complicații.
Azi am împlinit trei săptămâni și ne descoperim clipă de clipă, fericite, liniștite, puternice. Între noi există o legătură care pare să fie de când lumea iar micuța mea are pe chip o pace care pare să ascundă o forță fantastică și o înțelepciune care mă copleșește. De aceea i-am spus și Sophia, “cea înțeleaptă”.






4 comentarii:

  1. Am citit postarea pe nerasuflate... cu emotie si dragoste... bucuroasa ca exista pe lume oameni care vor sa ne spuna cum a fost momentul...

    Ne dorim si nou un puiut... Inca nu a venit, dar cind va fi momentul o sa pling de fericire.

    La fel ca si tine si eu imi doresc sa nasc natural. Mi-e frica de taieturi, de anestezia in coloana, de ce o sa aud acolo, de mai multe... Cezariana nu mi se pare o alegere comoda (mamele care eu nascut prin cezariana mi-au spus ca "nasti ca o doamna")... Eu consider ca nasterea trebuie a fie un proces natural, intr-un cadru uman (sa nu te simti ca un animal acolo, sa tipe toata lumea la tine).

    M-am gindit mult daca se merita nasterea la privat. Constat ca se merita; acuma sper sa reusim sa adunam si banutii!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu e vorba doar de privat, Amedeya. A fost un concurs de împrejurări, o serie de coincidențe care m-a dus acolo unde am visat. Mi-a ajutat Cel de Sus. Tot la privat au loc și eșecuri. Este esențial să te lase să naști, într-adevăr, să aibă răbdare cu tine. Este esențial să te lași să naști. Să fii informat,determinat,să ai exemple de bună practică. Eu am învățat din reușita sau eșecul altora. Vreau ca suferința mea să aibă mai mult sens prin reușita altora. Iar bucuria mea să fie și a altor mămici. Și puii lor să nu știe ce e durerea.
      Cât despre bani, încă nu i-am pus la loc. Dar sunt aici, cu ei. Sunt întreagă,sănătoasă, fericită. Banii se fac.

      Ștergere
  2. pai daca a 33 de ani esti prea invarsta, la 40 ce esti, Matusalem? :)). Sunt culmea medicii astia. Eu am nascut pe Otilia la 34, dar nici n-a venit vb de cezariana macar. Cred ca dupa 40 se pune mai mult problema cezarienelor, dar pana in 35-36 chiar nu mi se pare sa fii prea in varsta ca sa nasti natural.

    RăspundețiȘtergere
  3. Irina, azi văd și eu lucrurile ca tine. Atunci, tot ceea ce-mi doream era să fie bine copilul. După, am derulat filmul și nu m-am simțit bine. Îmi dorisem să nasc natural, simțeam că am pierdut ceva important. Acum sunt împăcată cu mine însămi.

    RăspundețiȘtergere