Îmbrățișări

Liniște. O clipă mi-am ținut respirația pentru că e atât de bine încât mi-e teamă să nu se destrame prea repede această clipă. Matei se joacă liniștit în camera lui. Și-a făcut o plajă din folii de burete și construiește din piese Lego personaje din filmele de desene animate. Visează o petrecere pe plajă la care să-i invite pe cei dragi: Cristina și Victor, Victoraș și “familia lui’, Codruț.

Pentru mine e semn clar că-și dorește prieteni în jur, duce dorul tovarășilor de joacă pe care nu i-a prea văzut de câteva zile, de când este răcit.

            Mica a adormit în pătuțul ei, după ce ne-am drăgănit îndelung, ne-am privit în ochi, ne-am vorbit. Din când în când, în brațele mele, zâmbește larg. Îmi aduc aminte că mama spunea că atunci când zâmbesc, bebelușii sunt atinși de aripa unui înger. Mie mi se pare că  se deschide, cumva, o fereastră către viitor. Când zâmbește, Maria are o altă înfățișare. Brusc, pare că a mai crescut și că știe ea ceva cu totul special, un secret care o face să râdă fericită.

            De câteva zile s-a tot frământat, a tot plâns. Probabil ceva o făcea  să nu se simtă bine. N-aș spune prea ușor colici. Am în minte un ceai pentru rinichi pe care-l beau eu și care s-ar putea să nu-i fi priit ei. Am ținut-o în brațe, așezată relaxat în fotoliu, încercând să mai citesc câte ceva, să-mi treacă timpul cu cât mai mult folos. Agățată cu mânuțele de mine, cu degețelele ei deja dolofane, mica prințesă se relaxează și stă cuminte, lăsându-mă să cred că doarme. O clipă mă gândesc la cât de bine-i face că stă în brațele mele. Apoi realizez cât de bine-mi este mie în brațele ei micuțe. Și-mi amintesc, aproape rușinată, de orgoliul nostru de oameni mari, cărora ni se pare că le facem celor mici o mare favoare că-i îngrijim, că-i iubim, că le acordăm timp prețios. Când, iată, de fapt, ne îngrijim, ne iubim, ne dăruim nouă timp de calitate, care n-ar putea exista fără binecuvântatul pretext că “avem grijă de cei mici”.