BUNICA

Aş vrea să o cunoşti pe bunica, Matei. Nici eu nu am cunoscut-o aşa cum aş fi vrut, încerc acum să mai recuperez ceva din bogăţia de impresii, amintiri, trăiri pe care doar ea le are şi pe care le va lua cu ea.

Acum are aproape 88 de ani. Mama spune că îi va împlini în decembrie, „dacă va apuca”. E bătrână şi din ce în ce mai mică, adusă de spate. Ochii par să se înceţoşeze şi, dacă te uiţi atent în ei, vezi că cer multă atenţie, speranţă, par să se roage de cei din jur să o mai ţină aici, între cei dragi.

Când îi este mai bine, ochii sunt limpezi şi un zâmbet abia ascuns îi luminează trăsăturile. Se bucură de fiecare clipă, cu o poftă de viaţa care frapează, care ne ruşinează pe noi, cei tineri şi deja blazati.

E fericită cu adevărat când îi este curtea plină de copii, de nepoţi. Dar şi mai mult se bucură bunica când în jurul ei se spun multe poveşti, când se încheagă discuţii lungi în care află ce mai e nou în jurul ei, cine şi ce a mai făcut, care a mai păţit vreun necaz, care s-a mai însurat, care a mai divorţat, care a fost mai grăbit să treacă „dincolo”.

Acum, să nu înţelegi, cumva, că acceptă uşor rolul de spectator al lumii de cuvinte care se încheagă în jurul ei. Rabdă cât rabdă, mai cere câte un amănunt acolo unde nu a desluşit prea bine ce s-a povestit („Ce-a zis, fa?”) şi, la un moment dat, simte nevoia să mai descarce şi ea din traista amintirilor, să fie ea în centrul atenţiei, să spună o snoavă, o poveste cu tâlc. Respiraţia greoaie e strunită cu greu, ignorată de dragul de a mai spune, încă o dată, povestea.

De multe ori reia cine ştie ce întâmplare care are un tâlc anume, râde abia la final şi aşteaptă, ca un mare actor, să vadă ce efect are asupra noastră, a reuşit să ne amuze?

E bucuroasă mereu de public, ar vrea să aibe mereu cui să povestească, să nu se oprească nicicând din spus poveşti şi se simte cu adevărat bine când toţi stau în jurul ei, ca în jurul unei regine respectate şi iubite.

Îi spunem, mai în glumă, mai în serios, „şefa”, eu completez „de clan”. „Şefa de clan” pentru că a avut norocul să aibă mulţi copii, a apucat să-şi vadă nepoţii, strănepoţii.

Ultima strănepoată, Lara-Maria, are ceva din spiritul ei ghiduş, de la gestul inconştient cu care îşi aşează sub obraz mâinile când doarme, la plăcerea cu care recită, cântă, spune tot felul de poveşti, de dragul de a fi în centrul atenţiei.

Cu Lara se şi înţelege excelent, bucuroasă că fetiţa nu se grăbeşte pe nicăieri, că stă lângă ea şi se joacă, ascultă câte şi mai câte şi îngână răzând un cântecel acompaniat de bătăi din palme: „Dân-lân-dân, dân-lân-dân”.

Când am venit acasă de Paşti, îi era cam rău şi am încercat să o filmez şi să înregistrez ceva  din spiritul ei viu. Aş fi vrut să învie pentru mine lumea de mult apusă în care s-a născut, satul în care a copilărit (Niculiţel), imaginea unor părinţi despre care vorbeşte cu respect şi cu dragoste. Nu am reuşit decât să o fac să-şi amintească de toate greutăţile, de cât de chinuită a fost, de un soţ rău, violent.

Acum vreo două zile spunea: „Aş da orice să o mai văd pe mama o dată!” şi am rămas uimită pentru că nu ne mai gândim la bunici ca la nişte oameni care au avut şi ei părinţi, au fost iubiţi, ocrotiţi, care încă mai tânjesc după acel sentiment unic, al copilului la care se gândeşte cu toată dragostea din lume mama.

În preajma ei, acum, toţi simt că e aproape acel ceva necunoscut, acel „dincolo”. Şi o teamă amestecată cu resemnare, cu un fel de curaj, cu dorinţa de a o ajuta să-i fie mai bine, mai uşor să facă acest pas îi animă pe toţi.

Într-un moment de cumpănă, când am crezut că îi e atât de rău încât ar putea să nu mai apuce dimineaţa, am plecat de la slujba de Înviere şi am urcat la tanti Marcela. Stătea pe marginea patului, se chinuia să respire şi părea să-şi facă singură curaj : „Cred că nu mai apuc dimineaţa, mamă! Acu’ sunt deschise porţile cerului...” Am făcut haz de graba cu care ar fi vrut să o şteargă în rai, dacă tot erau porţile larg deschise, şi i-am zis să mai stea cu noi, că nu mai avem altă bunică.

Dacă tot nu ştiam cum aş putea să o ajut am masat-o, i-am ţinut mâinile în mâinile mele, până am simţit, deodată, că mi se face mie rău, de nu mai puteam să respir. N-am înţeles atunci ce s-a întâmplat, dar, dacă a „furat” un pic de energie în acea seară, am fost bucuroasă că s-a putut întâmpla aşa, că mai e aici, cu noi.

A doua zi spunea că noi am întors-o din drum, Lara mai mult decât toţi, cu jocul ei nevinovat.

De câte ori urcăm în deal, la bunica, ne întâmpină, ca într-un ritual, cu aceleaşi vorbe. Mă amuză cum povesteşte, iar şi iar, cum nu o lăsa Fănel şă se odihnească când o chema mama să stea cu el, cum „o ţinea o gură” până la 12 noaptea, când „îl ierta Dumnezeu”.

De mine zice că eram cuminte, că nu avea treabă cu mine, fapt care mă face să cred că eram introvertită ...din faşă.

Singurul episod pe care-l povestesc şi mama, şi bunica, în care se pare că le dădeam bătaie de cap, e unul de la câteva luni, când plângeam într-una, de nu mai ştia mama ce să-mi facă. Bunica, mai experimentată, a descoperit rapid că muream de foame, că laptele de la mama era puţin şi slab, aşa că mi-au cumpărat o capră, ca să nu mai tip într-una.

Îmi dau seama, pe măsură ce scriu, că nu sunt mari aventuri de povestit, fapte ieşite din comun, şi că viaţa bunicii, ca şi a mamei, s-a desfăşurat tăcut, în zbateri de zi cu zi, pentru a rezolva probleme care pentru alţii nu există: să asigure hrana de zi cu zi copiilor, să-i îmbrace, să-i trimită la şcoală, mai ales la şcoală, pentru că a existat mereu un respect extraordinar pentru şcoală şi rolul ei în a te face „om”, să-i ajute, chiar dacă erau deja la casele lor.

Cred că o mare parte din viaţa bunicilor mi-e ascunsă, pur şi simplu nu am cunoscut-o. Ajung până la mine, ca nişte legende, întâmplări din alt veac povestite de mama, de unchi sau mătuşi, chiar de verişoare care au stat mai mult acolo.

Mă impresionează, spre exemplu, sărăcia în care au crescut şase copii. Mama povestea că nu aveau bani, că bunica le croia şi le cosea hăinuţele, că aveau doar câte o cămăşuţă pe care bunica o spăla în timp ce copiii dormeau, o usca, o călca şi le-o dădea curată a doua zi, ca să meargă la şcoală.

Toată viaţa ei a cusut, pentru ai ei şi pentru cei din „sat”. Drept e că Isaccea e declarată oraş, dar bunicii au trăit într-o lume care aminteşte mai degrabă de satul tradiţional decât de lumea modernă, au crescut mereu animale, şi-au cultivat pământul, banii nu prea existau, dar nici nu prea îşi aveau rostul în acea gospodărie care îşi asigura cele necesare din munca celor care făceau parte din familie, părinţi şi până la cel mai mic copil.

De fapt, amintirile bunicii, ca şi ale mamei, se leagă mai ales de muncă, muncă grea, dar şi rodnică, muncă pe care au cunoscut-o de foarte mici şi de care au avut parte toată viaţa.

Dacă m-ai întreba care sunt cele mai dragi amintiri cu bunica, ţi-aş spune că îmi plăcea cum cânta când trăgea câte ceva la maşină, deşi spunea şi ea că nu are voce. Îmi plăcea, însă, liniştea aceea simplă, zgomotul sacadat făcut de maşină. Seara, aprindea lampa cu gaz, căci până tărziu, bunica nu a avut curent.

De aceea, „în deal” şi somnul venea mai iute, căci nu aveam televizor, radio, ne rămânea, nouă, nepoţilor care ne strângeam acolo, doar să spunem tot felul de poveşti, să ne ţinem de glume, să râdem aţâţaţi de spaima de întuneric, până îşi ieşea din răbdări bunica şi se ivea, cu o lampă cu picior în mână, să ne întrebe cât mai avem de gând să ne foim. Bineînţeles, când venea ea, toţi dormeam duşi (şi râdeam pufnind în pătură).

Iarna, bunica ne învelea cu iorganul, adică plapuma, căreia numai ea îi spunea aşa. Abia târziu am aflat că era un element de vocabular împrumutat din turcă şi m-am minunat de multele cunoştinţe în ale limbilor străine pe care le avea bunica.

De „cusutoria” bunicii se leagă multe amintiri ale nepoţilor care se perindau pe la ea, pentru că ne fascina pe toţi stiva de materiale care îşi aşteptau rândul pe masa de lucru, vecinele care veneau la probă (prilej cu care ne fugărea din cameră, ca să nu incomodăm clientele), sporovăiala lor plină de viaţă.

Pentru noi, fetele, materialele bunicii erau o permanentă ispită, pentru că nu ne răbda inima să nu înnoim garderoba păpuşilor cu vreo rochiţă, cu vreun „ilic” la modă. Durerea cea mare era când foarfecele împrumutat de la proprietară intra în vreo mânecă de rochie deja croită pentru vreo femeie din sat, spre disperarea croitoresei care trebuia să găsească modalităţi inedite de realizare a vestimentaţiei, cu atât mai mult cu cât nu avea nici rezerve de material.

Deşi mică de statură, bunică se dezlănţuia atunci şi un  „bagdaprostile cui te-a făcut„ punea pe fugă vinovatul, care, deşi nu ştia prea multe despre Nică, sărea din fugă gardul spre grădină, sau spre stradă, depinde din ce unghi se apropia inamicul.

Nu mi se părea că ar fi foarte bună în acele momente, dar grădina mare, curtea plină de verişori, ne chema iar şi iar „în deal”.

Pentru că era atâta linişte, la bunica citeam în voie şi tot în voie ne înfruptam din strugurii de cele mai diverse soiuri, puşi de bunicul pentru nepoţi. Roşii, mov închis, roz, galbeni, cu boabe mici sau mari, rotunde sau lunguieţe, mai dulci sau mai acrişori, strugurii aceia erau pentru noi o tentaţie permanentă. Nici nu am mai văzut în altă parte mai multe soiuri adunate la un loc. Ascultam numele ciudate ale soiurilor, mirată că sunt aşa de multe: „ceasla”, „regină”, „conder”, „ţâţa-caprei”, „afuzali”, „o mie unu”, „muscat de Hamburg”. Pentu bunica, ei erau hrana de bază în post, aşa încât, azi, când mi-e dor de ea sau de copilărie, e suficient să mănânc struguri (sau pepeni) cu pâine, „ca bunica”, şi mă văd pe prispă, lângă stâlpii vopsiţi cu albastru, stând pe un scăunel mic, cu trei picioare, în timp ce mi se topesc în gură boabele pline de arome ale strugurilor.

Despre pepeni, bunica ne spunea că, în tinereţe, aduceau căruţe întregi în curte, din care descărcau cadâne lungi, vărgate, cu miezul dulce ca mierea. Încercam să-mi imaginez cum erau acele cadâne şi mai ales cum ar fi dulceaţa de pepene pe care o preparau, neavând ce să facă cu atâţia pepeni. Nu mai auzisem până atunci de dulceaţă de pepene şi nici nu am mâncat vreodată.

De poveste mi se părea şi imaginea carelor cu peşte care treceau pe drum şi de la care bunicii luau, dând în schimb porumb, crapi burtoşi, şalău, somn, pe care îl sărau, îl uscau şi-l atârnau în pod, ca să-i mănânce iarna, alături de cartofi fierţi şi mujdei.

......E aproape două noaptea, sunt în camera bunicii şi scriu, încercând să o mai ţin aici. A aţipit de câteva minute, abia respiră. Mai devreme a mai dormit vreo patruzeci de minute şi s-a trezit pentru că se sufoca. Acum, poate de oboseală, poate pentru că ştie că e, oricum, cineva cu ea, doarme.

Mama şi tuşi Leana fac oareşce încercări să se odihnească dincolo, în camera „de curat”. Mai devreme, aici era un râs şi-o chicoteală de-ţi era mai mare dragul. Nico şi Carmen făceau haz de necaz cu bunica, iar bunica, uitând de rău, râdea şi ea cu ele. Îşi împărţeau din timp moştenirea: care o cămaşă de noapte, care un covor, cumpărat chiar de ea, care un fund de tocat legume, mă rog, averi mai preţioase.

 Eu o să-mi iau berta, aia de mi-am făcut poză cu ea înainte de nuntă.

Mă rog, lăsând gluma, mă bucur că doarme, poate i se mai dezumflă picioarele şi i-o fi mai bine. Nu ştiu cât o mai putem ţine cu noi, mi-e milă de ea, că-i e greu. Rabdă cât rabdă, apoi are un moment de revoltă. Ar vrea să-i ia Dumnezeu sufletul, că tare se mai chinuie.

A trecut noaptea. Pe la două am închis calculatorul, sperând că va dormi bunica şi singură. Dimineaţă mi-a zis că a dormit mai bine, pentru că s-a dus mama şi a dormit cu ea. E ca un copil mic. Nu e suficient să fii aici, să dormi cu ea e important, să se ştie ocrotită.

Azi i-a fost mai bine, după ce a văzut-o medicul a dormit, a avut poftă de mâncare şi un chef nebun de vorbă. A început iar să recite, Fata de la Cozia şi alte asemenea, să vorbească în versuri şi să reia vechi întâmplări care au haz, chit că pe la jumătate îşi pierdea iar răsuflarea.

În camera de curat a bunicii, pe peretele opus uşii, e un tablou din care priveşte o pereche. Un el şi o ea. Bănuiesc că sunt străbunici. După nasul domnului aş zice că sunt părinţii bunicii (că ea îl moşteneşte ). Nu ştiu cum îi cheamă, dar ştiu că străbunica i-a fost tare dragă mamei, care o ajuta la bătrâneţe şi care o pomeneşte şi acum.

Domnul pare mai în vârstă, să aibă în jur de patruzeci şi ceva de ani. Ea, doar vreo 30.

De fapt, e foarte posibil să fie chiar bunicul şi bunica, într-o reproducere mai puţin reuşită a unei fotografii. (Intuiţie corectă, alimentată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Bunicul a fost mai mare cu aproape 11 ani decât bunica. Tabloul, am aflat apoi, e realizat după o fotografie pe care autorul a „îmbunătăţit-o” punându-i bunicului mustaţă, reuşind să-l facă să pară mai bătrân decât era.)

Pe bunica din partea bunicului Stavre o chema Aftinia şi ne urmărea cu priviri stranii dintr-un tablou care a dispărut la un moment dat de pe pereţi, tocmai din cauza asta. Prea era viu.

Nici despre ea nu ştiu mai nimic, doar că bunica nu o prea avea la inimă, ca pe o soacră ce se afla.

Iorgan, tandâr, cicârâc, termeni cu iz din alte vremuri, care se iţesc din discuţia dintre bunica şi tanti Tudoriţa. Bunica are aproape 88 de ani, nepoată-sa vreo 73. De câteva zile o tot roagă pe mama să o cheme pe Tudoriţa, că ea moare şi vrea să o mai vadă o dată. Mama: „- Bre, femeia are treabă, n-o să vină de câte ori ţi-e rău matale. Am mai chemat-o de vreo două-trei ori. A venit şi la Paşti, e bătrână şi ea de-acum.” Bunica: „- Fa, Vico, să o suni, fa, pe Tudoriţa, poate vine să mai stăm de vorbă.”

A sunat-o mama şi azi, că tot e sărbătoare, Schimbarea la faţă, Tudoriţa a venit de la Niculiţel cu dar pentru mama Chiţa. Peşte, că e dezlegare la peşte, vin, brânză, pentru când nu va mai fi post.

Când a auzit buna că a ajuns nepoata, s-a luminat deodată la faţă şi, dacă ar fi putut, ar fi sărit în sus de bucurie. De vreo câteva ore deapănă amintiri, iar eu profit şi le mai întreb câte ceva, pentru că mi-e prea puţin cunoscut neamul

Bouroşilor de la Niculiţel, cu numele lor vechi şi obiceiuri de demult.

Străbunica Niculina, străbunicul Penu, leliţa Lina, mama Tudoriţei, Stoiana, o altă nepoată, unchiul Andrei, unchiul Neculai, nume care îmi sună cunoscute, mama le pomeneşte mereu ca pe nişte personaje de poveste, care ţin de o lume de basm, o lume care s-a stins şi din care mai ajung vagi ecouri până la noi.

Toată viaţa ei bunica nu a suportat leandrii, indiferent cât de frumoase le erau florile. Acum aflu că motivul e chiar cumnata ei Lina, mama Tudoriţei, care a murit otrăvită cu fiertură de leandru, încercând să scape de o sarcină nedorită.

Pe plită îi rămăsese oala cu lapte fiert, antidot, pe care nu a mai apucat să-l bea.

Era vară şi fusese să spele la fântână ciorapii de lână ai bărbatului ei. Plouase şi i se murdăriseră în opinci, „că aşa se purta pe atunci”.

Unei alte surori îi murise o fată după ce răcise rău, căci o trimiteau la şcoală iarna numai într-o rochiţă subţire, fără cămaşă pe ea. De frig, copilul strângea la piept traista pentru cărţi, să se mai încălzească.

Taică-su, Neculai, strângea fiecare bănuţ luat pe struguri să le ia copiilor pământ şi nu le mai lua haine.

Când a văzut că îi cade la pat fata, a dus-o la un medic vestit care i-a spus ca poate să vândă toată averea că nu o mai scapă. Vorbele doctorului sunt repetate cu un respect aproape sfânt. „Aşa le-a zis doctorul. Nu mai scapă.” Şi le-a  murit fata de paisprezece ani, după ce a zăcut câteva luni.

Azi ochii bunicii sunt limpezi, pleoapele nu mai par căzute şi nu mai are stare în casă. Stă pe prispă, chiar dacă e a ploaie, şi soarbe fiecare vorbă, urmăreşte cu privirea fiecare vorbitor.

Doar peştele adus de Tudoriţa nu a putut să-l mănânce, a obosit pe la jumătatea primului cărăşel ciugulit.

4-6 august 2008, Isaccea

P.S. Bunica a mai trait un an, până în iulie, 2009, puţin înainte de a te naşte tu. Am rămas cu regretul ca nu am putut să o plâng aşa cum am simţit nevoia, pentru că ţi-aş fi făcut rău ţie, puiului atât de dorit şi încă nenăscut.

Pentru că nu am participat efectiv la slujba de înmormântare, undeva în sufletul meu există o bunică încă vie, care ne aşteaptă mereu, să venim acasă.

Uneori, când sun la Isaccea, îmi stă pe limbă să întreb dacă au mai fost ai mei pe la bunica. În ultima clipă îmi aduc aminte că acum ea s-a mutat într-un alt deal, un pic mai înalt şi în care e mai greu de ajuns.

De atunci s-au mai schimbat unele lucruri, şi în bine, şi în rău. Lara-Maria nu mai e cea mai mica strănepoată, au venit pe lume Andrei al Mihaelei, Teodor al Alinei, Cezar-Luca al Cosminei şi Matei-Ştefan, minunea mea atât de dorită.

Copiilor multi şi frumoşi care au apărut putem doar să le povestim despre „bunica”, ea care a iubit atât sa povestească, a rămas o poveste, cu mult tâlc, ce-i drept.

Lumea care m-a format şi m-a marcat, de acasă, e în continuă schimbare. Timpul, istoria, boala muşcă din noi, uneori mi se pare că nu mai suntem aceiaşi. Scriind, mă întreb dacă realitatea pe care o cunosc nu s-ar fi metamorfozat mai greu dacă am fi rămas uniţi de iubirea şi respectul pentru cea care a fost bunica. Într-o oarecare măsură, încă suntem uniţi, multe lucruri au rămas neschimbate, când ne adunăm o pomenim, râdem amintindu-ne câte o snoavă de-a ei, câte o întâmplare, ne place să o păstrăm vie, cu noi mereu. Rămâne, însă, un dor şi un gol pe care nu ştiu ce l-ar putea umple. Şi mi-o aduc aminte cum tânjea de dorul mamei ei şi simt că mi se opreşte respiraţia uneori de dor, de dorul ei, de dorul celei care m-a facut să înţeleg ce înseamnă să ai bunici.

 În timp ce tu, Matei, înveţi să vorbeşti, înţeleg lumea altfel, un pic mai profund şi, iată, înteleg şi de ce bunica mea era „mamaia” pentru verişoarele mele. Ai mei ne-au crescut încăpăţânându-se „să nu ne lase pe capul altora” , fără să ştie că ne şi lipsesc de multe experienţe frumose pe care le-am fi trăit alături de veri şi verişoare, alături de bunici. De la Matei am înţeles că e prea greu să spui la nici un an „bunica”, e mai firesc „mamaia” şi abia acum am priceput de ce pentru cei mai mulţi veri bunica Chiţa era „mamaia”: pentru că-i crescuse de foarte mici şi-i învăţaseră numele odată cu primele cuvinte. Cu pofta nesătulului de viaţă şi frumos, m-aş întoarce în timp, să cresc un pic mai mult în curtea aceea cu prispă albastră şi brad înalt lângă casa, în deal, la mamaia.

Constanţa, 30. 12. 2010