Alăptez, citesc, scriu

Mai zilele trecute mă întreba cineva ce mai fac. Eram în fața laptopului, cu cea mică în brațe, citind diverse articole pe net. Era aproape 11 noaptea și, din lipsă de prea mult chef de conversație (dar și de mâini necesare tastării), i-am răspuns succint: alăptez, citesc, scriu.

Abia mai apoi am realizat că, fără să vreau, am rezumat ultimele șase săptămâni. Pentru că, de când s-a născut Maria, nu mă pot lăuda cu mari și ușor de evaluat realizări. Adică, la job nu mă duc (de fapt am devenit una cu slujba mea, aceea de mamă în continuă perfecționare), ceea ce fac are mari șanse să dispară în scurt timp (vezi curățenia, mâncarea), deci iar nu se poate aprecia de către mulți, prea mult timp. Iar eu sunt muult prea adormită ca să-mi susțin cu fermitate realizările față de alții. Dar față de mine?

Dacă la Matei mă apucau deseori momentele de regret că nu pot fi și la școală și acasă, acum las regretele să treacă mai ușor și gust fiecare clipă care capătă dublă valoare: mă ajută să-mi cunosc bebelușul și-mi aduce aminte de trăiri asemănătoare, deși atât de diferite, din perioada în care trăiam pentru prima dată revelația de a fi mamă.

Alăptez. Îmi hrănesc puiul cu cel mai bun lapte pentru el. Am învățat atât de multe despre a alăpta în ultimii patru ani, încât acum e o plăcere să le pun în practică și să văd rezultatele, progresul. Am reușit să obțin laptele care îi trebuie în doar câteva zile (nu știu dacă Maria a mâncat mai mult de 200 de ml de lapte praf), fără crize inutile, având grijă și de odihna mea și de ceea ce-mi cere micuța. În primele două-trei zile, la maternitate, am știut să-mi susțin ferm punctul de vedere. Noi avem lapte, nu ne trebuie lapte praf, suntem foarte bine și bebe stă cu mami, nu în alt salon. Fără să insiste prea mult, asistentele se retrăgeau (de, clinică particulară, știu să respecte și ceea ce vor clienții). De fapt, avantajul de a fi proaspătă mămică e și acela că poți face nițel pe nebuna, ai o scuză: tocmai ai născut, hormoni, una-alta.

Din camerele vecine se mai auzeau plânsete de bebeluși. Mica mea dormea dusă, sătulă, fie în pătuțul ei, fie direct în patul cel mare, alături de mine. După ce s-au uitat nițel cruciș, infirmierele au acceptat să mă ajute să apropii cele două paturi de o persoană și să-i fac loc celei mici lângă mine. Îmi era frică să nu o scap din pat și nici nu-mi venea să o las numai în pătuțul ei. Rareori, spre dimineață, când mă nu reușeam să o liniștesc și picam de oboseală, un 20-30 de ml de lapte praf o calmau și-mi lăsau și mie timp să mă bucur de somn, să prind noi forțe.

După câteva zile, acasă, m-am prins că, dacă sunt suficient de calmă și o las atașată la sân cât vrea ea, reușește să adoarmă chiar dacă pare că nu mai are lapte și mă lasă și pe mine să mă odihnesc și să refac rezervele prețioase de hrană. Așa că biberonul a dispărut din peisaj.

Acum are o lună și jumătate, fălcuțele bine reliefate și copănele care au început să facă pliuri-pliuri. Ne amuzăm pe seama faptului că va vorbi devreme, având în vedere că-și dezvoltă bine mușchii obrazului și arată ca un hârciog cu punguțe numai bune de depozitat grăunțe. Deocamdată, de câteva zile, râde cu toată ființa, cu gurița deschisă și nasul încrețit și se uită la noi cu o privire care spune: - Uite ce am învățat eu, îți place?

Dacă la Matei eram puțin buimacă și mi se părea straniu să vorbesc cu el, la Maria nu mai am niciun dubiu că, deși par mici, ei, puii de om, înțeleg fantastic de multe lucruri. Așa că alăptatul nostru e maare distracție, o conversație permanentă, o scormonire cu privirea în ochii celeilalte, doar-doar ne-om citi gândurile. Mimica micuței mele se schimbă în fracțiuni de secundă. Curioasă, amuzată, veselă, dornică, parcă, să mă bucure pe mine, Maria își folosește și ochi, și buzele, și pomeții, fiecare părticică din fața ei micuță să vorbească. Și când este liniștită și se simte bine cu ea și cu mine, râde frumos, lasă lăpticul ca să-mi râdă și să se uite în ochii mei. Mă gândesc că mi se părea un clișeu faptul că familiile cu mulți copii sunt familii care cunosc bucurii imense. Abia acum am o idee despre ce ar putea fi vorba cu adevărat. Indiferent ce greutăți ai avea, cunoști atâtea forme ale fericirii pe care nu ți le poate nimeni dezvălui așa cum o face un copil. Fiecare copil este unic, deci și bucuriile pe care le aduc sunt unice, deși seamănă între ele. Și tu te descoperi mereu altul, ajutat de ei, te vindeci de suferințe pe care nici nu știai că le-ai avut vreodată, uitate în copilăria care părea la ani-lumină de momentul maturizării. Aproape că mi-e frică să mă bucur așa cum o fac acum, ca nu cumva să stric vreun echilibru care trebuie să existe pe acolo, pe undeva.

Citesc. Nimic nou sub soare. Nu mai știu să trăiesc fără să și citesc. E firească lectura ca respirația. Indiferent cât de departe de mine mă duc mărunțișurile zilei, prin lectură mă întorc acasă. Când discutam despre transa în care intră femeia când naște mi se părea că știu despre ce este vorba. Și lectura poate fi și o intrare în transă, o ieșire din timp, o anulare a limitelor spațio-temporale și am exersat aceste lucruri, așa la modul simplu, firesc, din clasa I, imediat după ce-am terminat literele alfabetului.
   Scriu.  Puțin, rar, ca să nu uit. Pentru că știu sigur că vor veni alte stări, alte vârste ale copiilor, ale noastre și, citidu-mi notițele, mă voi întoarce în timp. 

Am uitat să mai adaug un termen. Vorbesc. Cu prieteni dragi, cu prieteni mai vechi sau mai noi, redescopăr plăcerea discuțiilor frumoase, în care ideile curg firesc, născând alte idei, aducând  la suprafață adevăruri.