Povești la firul ierbii

            Pe stâlpul de electricitate, o barză se ridică delicat. Încerc să mă apropii astfel încât să nu o sperii. Aș vrea o imagine pentru colectia noastră de instantanee din grădina bunicii. Barza deschide larg aripile, cât să-i admir marginile delicate, bordurate cu  negru. Se așează, apoi, pe ouă.

           Mă întorc ușor bosumflată lângă mama. Am senzația că am speriat-o făcând mișcări prea bruște. Mama zâmbește calm. Îmi explică: ,,S-a ridicat doar să învârtă ouăle. Nu te-a băgat pe tine în seamă.,, 

          Mă așez lângă ea cu gândul la toate păsările pe care le-am zărit zilele acestea. Azi, un țințilechi, cu codița subțire neagră, aripi și spate, căpușor  în aceeași culoare. Pieptul alb, mărginit de zone cu negru și alb (pestriț). O bijuterie veselă care a tot făcut paradă printre straturile de roșii.

Cât am corectat un set de teme, de dimineață, în grădină se auzea cântecul pupezei. Atât de simpatic îi este viersul pe care îl ascult mereu cu gândul la Nică a lui Ștefan al Pietrei Ciubotariul!... Când pupăza nu se mai auzea, rămâneau rândunelele, vrăbiile, să-și facă unele altora concurență.

                                          

Așezată  lângă nepoți, pe iarbă, mama povestește, prima dată și urechilor mele, aventuri de acum 60 de ani.  Undeva, în baltă, trimisă să dea ajutor bărbaților care se ocupau de turma de oi a familiei, mama a văzut, pentru o clipă, cât de ușor te poți îneca.  Grija ei era să dea drumul mieilor la păscut, după ce turma pleca la pășune. Pentru a ajunge la țarcul lor, ar fi trebuit  să traverseze cu pluta un canal lat sau să ocolească, la mare distanță, până unde ar fi putut trece pe o fâșie de uscat. Temerar, copilul de nici 10 ani s-a urcat pe plută, a înfipt ghionderul care ajuta la deplasare și... ghionderul a rămas înfipt în mâl  iar ea a început să plângă, pe pluta ajunsă în mijlocul apei. De pe mal, Leu, câinele familiei, a lătrat și s-a zbătut până a rupt lanțul în care era legat. S-a aruncat, apoi, în apă, a alergat până la ea. Tremurând, a apucat lanțul care atârna încă de gâtul câinelui și l-a îndemnat să o scoată la mal. 

                                     

                                           

  

                                                           
                                                       

Cu Dunărea sub privirile noastre, am tot privit doar-doar imaginii terenurilor irigate de azi li s-ar suprapune frumusețea bălții fabuloase de ieri. M-am întors, apoi, spre mama. Era, pentru o clipă, copila de 10 ani, trăind speriată și mândră de ea însăși o experiență inițiatică: vegheatul turmei, somnul în cântecul brotacilor și aventura alături de un câine curajos, capabil să fărâme lanțuri pentru a-și salva tovarășul de joacă.    

Pe seară, mi-am dus fetița în grădină să vadă soarele la apus și-am fost nevoită să răspund nedumeririlor ei: ,,De ce, mama, aici stelele strălucesc atât de tare? De ce se vede luna atât de bine? De ce este Venus așa de mare văzută din grădina bunicii?,,

                                          

                                                       

                                         

                                                                           

                                                    

Timpul s-a oprit și încap în zi toate gândurile care nu-și aveau până mai ieri locul. 

Jurnalul din imagini, miresme și sentimente

          Când a început vacanța de Covid 19 am intuit că nu e o simplă pauză și că nu va dura puțin.  Și le-am dat ca temă copiilor mei să scrie un jurnal.

 Am încercat eu însămi să țin un jurnal al zilele scurse când mai haotic, când mai lin. Nu mi-a ieșit.  Am adăstat citindu-le, on-line, pe ale altora, încercând să mă prind încotro a pornit-o lumea sau ce e de făcut până revine pe  făgașul cunoscut.

          Nu prea mi-a tihnit vacanța, în fapt. Înainte de pauza forțată ajunsesem într-un impas, grație obligațiilor la care mă înhămasem de bună voie. Suspectam de ani buni un burnout, ochii îmi dădeau semne de oboseală, organismul întreg țipa după o pauză reală.

          M-am bucurat că ne-am oprit, straniu, supranatural, ca și cum, brusc, timpul și-a schimbat curgerea. Dar n-am găsit puterea să mă anesteziez cu filme și să aștept, cu mult calm, ca lumea să reia  cursul existenței de unde îl lăsase ci am tot scrutat orizontul căutând  idei despre ce va fi mâine.

  

Mâine căpătase, dintr-o dată un chip atât de tragic. Mâine putea fi un timp în care cei dragi să nu mai fie lângă noi.  Mâine putea fi un timp în care eu însămi să nu mai fiu lângă cei dragi.

        Cu doar 6 ani în urmă trecusem printr-un moment de cumpănă.  Încercam un NVDC, o naștere naturală după cezariană, într-un sistem sanitar imperfect, în care și medicii declarați pro naștere naturală, cu blândețe, mă avertizau că aveam toate șansele să mor și eu, și copilul meu.  Evident, alesesem, cumva, în orb. Acceptasem că mie mi s-ar putea întâmpla orice, gândisem că voi face totul ca mai ales copilul să fie bine, mă spovedisem și împărtășisem. Apoi mă dusesem să-mi trăiesc experiența luând fiecare clipă la rând, făcând ca fiecare pas să fie către clipa în care și eu, și copila mea, să fim în siguranță.

         Aș fi regretat enorm, atunci, dacă mi se întâmpla orice și nu aș fi putut fi întreagă, sănătoasă, prezentă în fiecare clipă alături de copiii mei, atât de mici și având  atât de multă nevoie de mama.

         Covidul cel năstrușnic m-a adus în aceeași zonă.  Ok. Ne paște o primejdie de moarte. Nu știm ce va fi mâine.  Nu știu dacă mâine vom fi, cu toții, unii lângă alții, ajutandu-ne si iubindu-ne. Dar... Și sufletul mi s-a umplut de pace.  Atât de multă bucurie duc acum cu mine, atât de multe clipe frumoase am trăit, sunt recunoscătoare pentru atât de multe daruri... Rugilor mele ascultate li s-a răspuns. Am fost iubită și am iubit, am fost binecuvântată cu prunci minunați, ochii mei au văzut frumusețea din privirile lor, au cunoscut dragostea necondiționată, fără limite, curată.  Da, vreau să stau aici, sunt atât de multe de făcut aici, dar, Doamne, facă-se voia ta. Dacă aici e loc de atât de multă frumusețe, dincolo ar trebui să fie și mai multă pace, și mai multă iubire și eu... sunt împăcată. 

          Și, cu  gândul acesta, m-am întors să lupt pentru firescul fiecărei clipe. Pentru dimineți cu zâmbete și îmbrățișări, pentru zile calme, cu spor și gust de vacanță. De la școala on-line a copiilor, la școala mea on-line, de la mic-dejun, la prânz, cină și gustări speciale, de la o căsuță și o etapă din viața noastră, la o altă căsuța și altă etapă, surprinzătoare, în care de-abia intram....

Momentele de calm alternau cu momente de uimire, de spaimă. Bun, și cum trecem de nebunia asta? Ce mă fac cu mama, seniorul nostru atât de prețios? Cum să o iau din mediul ei? Cum să nu o văd cu lunile? Cum să nu mă asigur că e bine?

     Speranței de a o avea lângă mine ca să-mi fie mie bine i-a luat loc acceptarea evidenței - ei îi este mai bine în mediul ei, în curtea ei, cu pisici și cățel, cu păsări, copaci și flori, cu rândunele care se întorc la cuiburi.

      Clipele de oboseală presupuneau și îndoială, și scenarii sinistre. Cândva, ,,ratasem,, o despărțire de un părinte și mă gândeam că n-aș putea retrăi experiența. Mă scuturam, apoi, realizând că, în fond, gândeam egoist. Plecarea cuiva drag e mai ales despre cel care călătorește spre dincolo, nu despre dorințele noastre, mai mult sau mai puțin întemeiate.

Muzică, îmbrățișari și lungi dialoguri cu mama, cu prieteni vechi, deveneau antidot pentru tristeți și spaime. Apoi, ieșiri după soare și semne de primăvară.vFiecare copac înflorit a fost inventariat, fiecare floare, fiecare petec de iarbă. O ieșire pe câmp, o altă ieșire în grădina unei prietene, erau experiențe din care își trăgeau lumina și zilele care urmau.

                                            

           Statul în casă era un răgaz prea scurt pentru câte erau de făcut.

 Gratiile au devenit și mai volatile când am realizat cât spațiul verde era în jurul locuinței noi în care ne mutasem și cât loc aveam să ieșim, fără a ne întâlni cu nimeni.

                                          

                                 

          Mese simple, delicioase, muzică veche, cu melodii pe care le puteau cânta si copiii mei dar care îmi îmbrățișau și mie toate spaimele și le făceau să dispară ca prin farmec.

Fiecare ieșire din casă era o aventură.  Din sacul enorm în care le țineam ,,în izolare,, ieșeau hainele de ,,tăvăleală,,. Rucsac, apă, cărți de citit/de pictat, pătură de picnic și, musai, o gustare. Cum puneam piciorul in grădina secretă, o foame teribilă punea stăpânire pe trupușoarele pline de nerv ale copiilor din dotare și se lăsa cu amenințări de plecare după provizii, orice s-ar întâmpla.

          Cum ieșirile erau rare, uneori la zile distanță, primele minute, zeci de minute erau despre conectare. Ciondaneala, nemulțumirile se evaporau ca prin farmec când găseau un scop comun: să ude lalelele pitice din grădină, să urmărească un fluture stângaci, să se joace îndelung cu o gărgăriță cu fix șapte puncte pe spate.

                                                                  

                                                                      

Macii supravegheați în progresele făcute de la o zi la alta, cireșii, vișinii, gutuii în care se hrăneau cu petale păsări mici, cu pene verzui pe piept și ciripit melodios  - evenimente într-un univers care era departe de a fi bulversat de primejdia morții.

        Jurnalul meu s-a clădit din imagini, miresme și sentimente diverse. 

Ziua Internațională a Cărții, 23 aprilie 2020, și o recomandare de lectură

     Pe 23 aprilie  este sărbătorită, începând din  1996, Ziua Internațională a Cărții. Se marchează, în această dată, trecerea în eternitate a doi mari scriitori, William Shakespeare și Miguel de Cervantes.

     Tot pe 23 aprilie s-au născut autori precum Gib Mihăescu (1894), Halldór Laxness, scriitor islandez, laureat Nobel (1902), Vladimir Nabokov(1899) şi Manuel Mejía Vallejo (1923).

     Autori, editori, librari, bibliotecari și cititori iau parte la expoziții de carte,  lecturi, dezbateri, la manifestări care s-au mutat în on-line, cu scopul de a  crea noi punți între autori, cărți și cititori din cele mai diverse medii.

     De-a lungul timpului, în lumea cărților au avut loc schimbări majore. Cartea în format tradițional a fost înlocuită de cartea digitală, fiecare dintre ele fiind mijloace prin care informațiile s-au propagat dincolo de timp și spațiu.

     Meditând la scopul lecturii și la relația pe care o avem cu noi înșine grație cărților, azi, mai mult decât oricând, ne bucurăm că avem șansa de a ne îndulci singurătatea grație cărților. Citim alături de cei dragi, evadăm în spații nemărginite, ne întoarcem și le povestim și celorlalți despre întrebările cărora le-am găsit răspuns deschizând o carte.

  

      Ce ne-am propus pentru azi:

 1.     Să scriem fiecare dintre noi, membrii familiei, câteva rânduri-recenzie a unei cărți care ne-a bucurat mult în ultima perioadă. Să atașăm rândurilor o imagine a coperții, un citat semnificativ.

2. Să intrăm pe pe https://www.mozaweb.com/ro/lexikon.php?cmd=getlist&let=7 și vedem, în 3D, cum arăta Teatrul Globe, din Londra, unde a fost director Shakespeare (https://www.mozaweb.com/ro/Search/global?search=shakespeare&lexikontypeid=7)..

3. Să plecăm într-o Călătorie prin Galaxia Gutemberg  - https://www.mozaweb.com/ro/Microcurriculum/view?azon=dl_88 .

4. Să vizităm o biliotecă digitală, cum ar fi cea Unesco  - https://www.smartradio.ro/poti-merge-online-gratis-la-biblioteca-unesco/.

5. Să aruncăm o privire în cele mai frumoase biblioteci din lume: https://turismistoric.ro/top-25-cele-mai-frumoase-si-impresionante-biblioteci-din-lume/.

6.Să ne creăm propria carte, de tip flipbook: https://www.mozaweb.com/ro/Search/global?search=realizare+carte&lexikontypeid=7, urmărind sugestiile de aici.

    Cartea despre care am simțit nevoia să vorbesc în ultimele zile, carte care m-a surprins plăcut, este Insula orfanilor, de Laurel Snyder. Citită în paralel cu micul meu pasionat de lectură (M., 10 ani), cartea mi-a depășit cu mult așteptările. 

    Mi s-a întâmplat să mai întâlnesc la Editura Arthur cărți care mi s-au părut ușor incomode, nu foarte reușit concepute. Titlul acestui volum mi s-a părut dramatic, așa că, o vreme, am ocolit-o. Abia după ce M. a devorat-o, într-o singură zi, m-am apropiat de ea să văd ce i-a atras copilului atenția și dacă este cazul să o recomand și altora.

Evident, lectura mea a fost alta decât a lui M.. Dacă el a reținut firul narativ de bază, ideea de aventură a unor copii izolați fără voia lor și fără a ști motivul pentru care stau singuri pe o insulă, eu am sesizat ușor elementele de intertextualitate, felul în care povestea aceasta comunică, peste timp, cu alte povești clasice.

    În contextul pandemiei care ne-a izolat pe toți în propriile case, peste o lectură obișnuită a cărții, s-a suprapus una, involuntară, în cheie actuală. Ca și cele nouă personaje izolate pe insulă, și noi ne-am trezit, brusc, că ni se limitează universul, că trebuie să facem din puțin mult. 

      Ni s-au impus niște reguli și ni s-a cerut să le respectăm, chiar dacă nu toate ne sunt pe înțeles. Regulile acestea mi-au adus aminte și de Biblie și de legile sfinte pe care Adam și Eva ar fi trebuit să le respecte pentru a nu tulbura echilibrul lumii perfecte în care își trăiau eternitatea. Echilirul perturbat al Raiului are drept efect alungarea din rai a ,,copiilor,, neascultători. Ca și strămoșii biblici, Jinny nu este pregătită să devină Matură, să educe cu blândețe și limite ferme un copil, să respecte legile create pentru a o ocroti, chiar și atunci când îi depășesc puterea de înțelegere. 

     Finalul cărții este, pe cât de neașteptat, pe atât de profund. Când faptele tale produc consecințe la care nu te-ai așteptat, tot ce ai de făcut este să-ți asumi ceea ce ești și să mergi mai departe, oricare ar fi riscurile. Să mergi mai departe crezând că, dincolo de ceea ce vezi, există un Creator și un sens.

,,Undeva, acolo, dincolo de barcă, era o altă lume. Jinny nu putea să o vadă, dar trebuia să fie. Alternativa era îngrozitoare, era inimaginabilă. A decis să creadă în asta. Să creadă cât putea ea de tare. Viitorul și trecutul ei așteptau. Acolo se găseau răspunsuri. Spera că e pregătită pentru ele.

- Doar mi se pare că e sfârșitul, le-a spus Jinny vântului și depărtării.

Odată ce-a spus asta, a știut că era adevărat.,, (Insula orfanilor, de Laurel Snyder, Editura Arthur, 2019, traducere Mariana Buruiană, p. 260)

Voi, ce ați făcut frumos de Ziua Internațională a Cărții?