Pe stâlpul de electricitate, o barză se ridică
delicat. Încerc să mă apropii astfel încât să nu o sperii. Aș vrea o imagine
pentru colectia noastră de instantanee din grădina bunicii. Barza deschide larg
aripile, cât să-i admir marginile delicate, bordurate cu negru. Se așează, apoi, pe ouă.
Mă întorc ușor bosumflată lângă mama. Am
senzația că am speriat-o făcând mișcări prea bruște. Mama zâmbește calm. Îmi
explică: ,,S-a ridicat doar să învârtă ouăle. Nu te-a băgat pe tine în seamă.,,
Mă
așez lângă ea cu gândul la toate păsările pe care le-am zărit zilele acestea.
Azi, un țințilechi, cu codița subțire neagră, aripi și spate, căpușor în aceeași culoare. Pieptul alb, mărginit de
zone cu negru și alb (pestriț). O bijuterie veselă care a tot făcut paradă
printre straturile de roșii.
Cât
am corectat un set de teme, de dimineață, în grădină se auzea cântecul pupezei.
Atât de simpatic îi este viersul pe care îl ascult mereu cu gândul la Nică a
lui Ștefan al Pietrei Ciubotariul!... Când pupăza nu se mai auzea, rămâneau rândunelele, vrăbiile, să-și facă unele altora concurență.
Așezată lângă nepoți, pe iarbă, mama povestește,
prima dată și urechilor mele, aventuri de acum 60 de ani. Undeva, în baltă, trimisă să dea ajutor
bărbaților care se ocupau de turma de oi a familiei, mama a văzut, pentru o
clipă, cât de ușor te poți îneca. Grija
ei era să dea drumul mieilor la păscut, după ce turma pleca la pășune. Pentru a
ajunge la țarcul lor, ar fi trebuit să
traverseze cu pluta un canal lat sau să ocolească, la mare distanță, până unde
ar fi putut trece pe o fâșie de uscat. Temerar, copilul de nici 10 ani s-a
urcat pe plută, a înfipt ghionderul care ajuta la deplasare și... ghionderul a
rămas înfipt în mâl iar ea a început să plângă, pe pluta ajunsă în mijlocul
apei. De pe mal, Leu, câinele familiei, a lătrat și s-a zbătut până a rupt
lanțul în care era legat. S-a aruncat, apoi, în apă, a alergat până la ea.
Tremurând, a apucat lanțul care atârna încă de gâtul câinelui și l-a îndemnat să
o scoată la mal.
Cu Dunărea sub privirile noastre, am tot
privit doar-doar imaginii terenurilor
irigate de azi li s-ar suprapune frumusețea bălții fabuloase de ieri. M-am întors,
apoi, spre mama. Era, pentru o clipă, copila de 10 ani, trăind speriată
și mândră de ea însăși o experiență inițiatică: vegheatul turmei, somnul în
cântecul brotacilor și aventura alături de un câine curajos, capabil să fărâme lanțuri
pentru a-și salva tovarășul de joacă.
Pe
seară, mi-am dus fetița în grădină să vadă soarele la apus și-am fost nevoită
să răspund nedumeririlor ei: ,,De ce, mama, aici stelele strălucesc atât de
tare? De ce se vede luna atât de bine? De ce este Venus așa de mare văzută din
grădina bunicii?,,
Timpul
s-a oprit și încap în zi toate gândurile care nu-și aveau până mai ieri locul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu