Daruri care fac sărbătorile de neuitat

    Una din provocările specifice anotimpului  este aceea de a găsi cele mai potrivite jucării bune de pus în traista Moșului. Cu un copil de 5 ani și patru luni și unul de 1 an și două luni, am căutat jucării care să-i bucure pe fiecare în parte, dar și jucării care să-i apropie, să le dea prilejul de a se descoperi unul pe altul. Îmi doream, apoi, jucării care să-i stimuleze, să le pună mintea la lucru, să-i facă să le folosească minute bune, concentrați, fără a se plictisi. Și-mi doream să evit capcana de a alege obiecte care să-mi stârnească mie interesul iar pe ei să-i lase indiferenți. 

     Una dintre cele mai simpatice jucării a fost produsă în atelierul celor de la Creative Boutique. Ce a ieșit, vă las să constatați în imaginile de mai jos. Crăciunul ne-a lăsat timp să descoperim o parte din posibilitățile acestor mici bucățele de lemn, atât de simple în aparență, atât de provocatoare în fapt.

     Câteva detalii, totuși. Când a sosit pachetul, eu m-am întrebat cum se vor juca, nu aveam o idee clară despre ce vor fi în stare să facă. Mi-am propus să am răbdare, să-i las pe ei să caute propriile răspunsuri. Treptat, Matei s-a apropiat de cercurile secționate diferit, le-a studiat, le-a pipăit și a dat frâu liber imaginației.

  Primul ivit - Știrbul sau Furia Nopții, celebrul dragon din Călăreții dragonilor, zburând deasupra valurilor.

  Apoi, au apărut o gărgăriță, două.

 

  Au apărut omizi, flori, fluturi, o furnică, câte-un paianjen fioros.

     O mare și un palmier sub soarele arzător. O barcă legănându-se pe valuri. Și povestea lor. De fiecare imagine se lega câte o mică poveste, pe care meșterul mi-o relata înfocat.

  

   Voi reveni asupra acestui mic articol. Sunt curioasă cât de multe idei vor prinde chip din ingeniosul puzzle primit în dar de Crăciun. 

Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi

    Zile calde de toamnă târzie. Pregătiri febrile pentru iarnă. Pregătiri de grădiniță. Dor de catedră și de copiii de la școală. Atât de bine lângă zâmbetele celor mici, acasă.
    Între nostalgii și treburi de zi cu zi, am ales să ieșim din casă mai mult, să dăm clipelor de vacanță un sens. Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi, desfășurate la Maritimo Shopping Center, în cadrul târgului Back to school, mi s-au părut o ocazie minunată pentru un copil curios. Așa încât, sfârșitul săptămânii a stat sub semnul jocului, al picturii și al meșteritului cu diverse materiale.

   Primul atelier la care am ajuns a fost cel de miercuri, în cadrul căruia copiii au învățat să facă brățări Loom. 

    Cum îmi doream pentru Matei activități care să-i dea ocazia să-și folosească și mintea, dar și mâinile, i-am oferit ocazia de a învăța de la voluntarii asociației să mânuiască o croșetă și un gherghef, să se bucure de lucrușoarele create de el însuși. Să mai spun cât de mult îmi plac astfel de activități, cât de drag mi-a fost să-l văd lucrând alături de ceilalți copii, ajutat de ei? Voluntarii, adulți și copii, i-au explicat tehnici simple, cum să utilizeze micile elastice și croșeta, cum să încheie brățara. Am plecat de acolo cu prima lui brățară Loom și cu intenția de a achiziționa elasticele colorate, prilej de joacă și efort concentrat. 

    De atunci, casa s-a umplut de brățări. Are Matei trei-patru, are și Maria, am și eu, și brățară, și elastic multicolor de prins părul. Ne-am documentat, am văzut cât de multe modele de brățări sunt pe net, câte tutoriale după care poți croșeta bufnițe, iepurași, brățări complexe. Cred că ne vom ocupa timpul o bună bucată de vreme cu ele: sunt amuzante, cultivă imaginația, ajută la dezvoltarea motricității fine, pot fi un cadou drăguț pentru oricine. 

Elasticele de păr

Creioanele - suport improvizat pentru brățări

Prima brățară 

      Un alt atelier la care am ajuns și care ne-a încântat este cel de pictură pe sticlă, de sâmbătă. Cu mijloace simple, un pahar și-a schimbat înfățișarea și s-a transformat într-un suport de lumânare, o candelă improvizată. 

Foto - Zamfir Andrei Cristian

Fluture pe o parte, Furia Nopții pe cealaltă

Foto - Zamfir Andrei Cristian

    Dincolo de activitățile acestea, însă, se află dorința Asociației Dăruiește Aripi de a informa publicul despre proiectul Dăruiește primul zâmbet, despre visul unor oameni de bine de a  reconstrui și moderniza cu ajutorul donațiilor Secția de Terapie Intensivă Neonatală din cadrul Maternității Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța. 

       Discutând cu Alina Vasea, directorul asociației, și cu Ana Maria Toma, voluntar al asociației, mi-am amintit de tot ce a însemnat pentru mine venirea pe lume a copiilor mei, de încărcătura emoțională a momentului, de speranța că va fi bine, atât pentru mamă, cât și pentru bebeluș. Mi-am adus aminte de nevoia mea de a ști că spitalul are în dotare o Secție de Terapie Intensivă utilată corespunzător, capabilă să ofere un start optim oricărui copil născut în Constanța. Am refuzat să gândesc ce ar însemna să știi că un copil ar avea șanse dacă aparatura din dotarea spitalului ar fi modernizată, dar că nu este modernizată.  Cu siguranță, efortul acesta al voluntarilor, aparent mic față de problemele atâtor copii, ar fi atunci esențial pentru cel puțin o ființă: ființa nou-născută care trebuie să beneficieze de suportul tehnic performant azi, mâine, în răgazul acesta de timp dintre ceea ce este și ceea ce va fi. Pentru această ființă și pentru viitorul ei merită să dăruim.

Pulbere de stele- carte și film

Acum ceva timp (2012), am luat parte la un proiect care mi s-a părut perfect adecvat timpurilor în care trăim, Read-it, proiect în care era implicat și liceul în care lucram. Obiectivul principal al proiectului era acela de a-i aduce pe copii mai aproape de lectură prin intermediul mijloacelor tehnice moderne. Nu vorbim doar despre carte, ci privim un material realizat inteligent, care să ne stârnească interesul, să ne capteze atenția și să ne determine să deschidem cartea (mai multe – aici).

            Am căutat acum primul book-trailer la care am lucrat atunci pentru că îmi doream să vă prezint o carte care poate fi un dar excelent pentru un copil de vârstă gimnazială, pentru un licean sau chiar pentru un adult.

            Pulbere de stele, cartea lui Neil Gaiman, apărută la Editura Arthur în 2012, este una dintre cărțile care țin în priză acum noile generații, un roman fantasy care se citește ușor și pe marginea căruia se alunecă în visare și mai ușor. În traducerea lui Liviu Radu, cartea are ilustrații superbe realizate de Irina Dobrescu. Din păcate, doar coperta este color, la interior ilustrația fiind reprodusă alb-negru. Pe profilul ei de FB, Irina Dobrescu reproduce desene realizate în tehnică similară, delicate, sensible, rupte, parcă, dintr-o altă realitate (https://www.facebook.com/dobrescu.irina/photos). Prin urmare, în book-trailerul pe care l-am realizat noi, am folosit ilustrațiile realizate de Charles Vess pentru Stardust, romanul publicat de Neil Gaiman în 1999.

          
  Ce ne-a ieșit poate fi văzut aici:


                        

Ceea ce n-aș fi crezut eu este faptul că, după ce am citit cartea, voi descoperi un film care mi s-a părut mai bine realizat decât cartea, cu mai multă fantezie, cu grijă pentru detaliul elocvent, cu imagini memorabile, muzică bună și actori tineri, foarte cunoscuți.

           Realizat în 2007, în regia lui Matthew Vaughn, filmul îi are în distribuție pe Claire Danes, Charlie Cox, Sienna Miller, Michelle Pfeiffer.

Sâmbătă, de la 21, 30, pe Kanal D, rulează Pulbere de stele. Dacă ați citit cartea sau ați văzut filmul, dați-mi și mie un semn. Cum vi s-au părut? 

Cărțile care dau roade: Hans Christian Andersen s Fairy Tales, Editura Usborne

    Că mie îmi plac cărțile se vede imediat ce intri în casa noastră: avem drepturi egale și împărțim echitabil spațiul apartamentului. Că și ele mă plac pe mine se vede din felul în care mă urmează, credincioase, pe unde mă poartă drumul. Dar cărțile mele au prieteni noi, care sunt de o vârstă cu Matei. Și prietenii vin și se așează, firesc, în rafturi, pentru că nu-mi pot imagina cum ar fi lumea copilului meu lipsită de bucuria lecturii.

    Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le avem în bibliotecă este Hans Christian Andersen s Fairy Tales, publicată la Editura Usborne, un dar de la Micul Cititor.

Coperta

     Îmi doresc ca Matei să învețe engleza și prin intermediul cărților pentru copii și mi-am imaginat că acest volum va fi un bun început. Surpriza pe care am avut-o la primirea coletului a fost una de proporții. Tipărită în condiții grafice de excepție, cartea este o achiziție care poate să-i dea unui copil o idee despre ceea ce înseamnă să fii bibliofil: să iubești conținutul cărții, dar, în egală măsură, să te bucure felul în care se simte cartea când pui mâinile pe coperta îmbrăcată în pânză de culoarea florilor de liliac, greutatea ei, felul în care aluneca degetele pe foile lucioase, plăcerea de a strânge cu privirea imagine după imagine, ca un avar, mereu surprins de ingeniozitatea celui care și-a propus să fure sufletul unui copil prin ilustrațiile unei cărți (Fran Parreno). M-am trezit, deci, cu un copil nerăbdător să desfacă pachetul, să răsfoiască imediat cartea, să știe despre ce este vorba în fiecare poveste.

Pagina de titlu

Titlul, autorii variantei repovestite, ilustratorul

Cuprinsul

Degețica

Cufărul zburător

  

   Pentru că limbajul în care a fost scrisă cartea este unul accesibil unui copil mai mărișor, care știe bine engleza, ne-am văzut nevoiți să-l provocăm pe Matei să-și imagineze despre ce este vorba în fiecare poveste, plecând de la imagini. A urmat să-i facem noi rezumatul fiecărei povești, așa cum știam că fusese scrisă de Hans Christian Andersen. La unele dintre ele, a făcut legătura cu un serial de desene animate pe care îl văzuse pe MINIMAX, Povestitorul Andersen  (http://www.trilulilu.ro/video-animatie/hans-christian-andersen-ratusca-cea-urata), serial care ne era drag și nouă pentru că-l educa fără a-l traumatiza cu violența specifică atât de multor desene impropriu numite pentru copii.

     Aventura în care am plecat datorită acestei cărți este abia la început, deși cartea a ajuns la noi de mai bine de o lună. Ne-am orientat și, după acea seară în care am făcut cunoștință în ritm alert cu universul cărții, am revenit la una dintre povești, Rățușca cea urâtă, cu gândul că este în ton cu primăvara de afară și cu Paștele care se apropia.

Rățușca cea urâtă

Rățușca cea urâtă

    Îmi imaginasem că aș putea încerca o metodă care dădea rezultate excelente la copii mai mari: predicția plecând de la termeni dați. Mi-am revenit destul de repede, când am sesizat că-l oboseau întrebările mele: - Ce crezi că se va întâmpla mai departe? - Ce te face să crezi acest lucru? Evident, felul în care se organiza informația în mintea unui copil de nici 5 ani era altul și îi venea greu să construiască un scenariu viitor. Ne-am lăsat furați de farmecul poveștii și ne-am folosit timpul rămas liber discutând despre întâmplările prin care trece puiul de lebădă, despre cât de mult contează să știi cine ești, să ai încredere în tine, să nu lași pe nimeni să-ți spun că nu ești suficient de bun.
    În timp ce tati făcea o lectură adaptată celor 5 ani ai lui Matei, eu îmi pregăteam varianta în limba română, mult mai amplă, și creioane, foi, pentru activități conexe.
    Am făcut, apoi, o comparație între filmulețele animate pe care le-am găsit pe internet. A remarcat imediat că existau mici diferențe în modul în care povestea fusese transpusă pe peliculă.

  După lectură, în etape diferite, am încercat să desenăm o lebădă și o rață (ca aici), ne dorim să facem un pui de rață din fetru (ca aici) și visăm la un lac populat de păsări inspirat din ceea ce am citit.

  Un alt punct în plus pe care l-aș acorda voulmului este prezența, la final, a portretului autorului și a unei selecții de date importante din viața autorului.

Date despre autor

   Partea frumoasă este că volumul este un univers în sine. Ilustrațiile și poveștile pot fi surse pentru n activități, poate fi folosit până la vârste mari (liceu), ca un bun exercițiu de limbă engleză și inspirație pentru orele de desen artistic.

La joacă - înainte de Paște

  De ceva vreme ne doream să dăm activităților noastre de acasă ceva mai multă atenție, poate și pentru că-l simt pe Matei atât de dornic de prieteni și capabil de atât de multe lucruri noi.
  În ultimele luni am sesizat salturi majore în evoluția lui. Dacă până mai ieri cădea des, azi sare câte două-trei trepte, refuză să fie ținut de mână, merge în picioare pe topoganul din clasă, spre disperarea educatoarei. Dacă mai ieri mă temeam să-i pun în mână o foarfecă prea ascuțită, azi îl urmăresc cum evoluează de la o săptămână la alta, cum învață să-și facă, uneori singur, alteori ajutat, jucării.
   Împreună cu Radu, prietenul lui, au făcut ouă din hârtie (modelul l-am luat de aici), prilej cu care am sesizat că nu ne-ar strica să revenim asupra simbolului  pascal, oul, și să-l discutăm mai amănunțit.
   Am strâns, deci, tot ce ne era de folos: foarfecă, bandă adezivă, coli cu modelul imprimat al oului, coli cu fâșiile colorate din care urma să împletim coșurile și fișele cu exercițiile matematice, o mică poezioară și desene care puteau fi colorate.

 Pentru coșulețe împletite din fâșii colorate ne-am inspirat din revista Petites mains. Ca să nu o stricăm, am fotocopiat paginile care ne interesau și am urmat instrucțiunile.

 Pentru că împletitul necesita o mare atenție și destul de multă dexteritate, am cerut și ajutorul celor mari.

   Ce ne-a ieșit arată foarte simpatic. Coșulețului i-am făcut și o tortiță iar ouăle le-am împodobit cu flori decupate de pe ambalaje de ciocolată.

Și-au încercat puterile, pentru variație, și cu două fișe care îi aduceau mai aproape de noțiuni legate de numere, mulțimi, obiecte cu trăsături asemănătoare sau elemente specifice primăverii (flori, păsări, plante), fișe luate de pe Didactic.ro, de la o lecție specifică vârstei lor (grupă mare). Deși erau destul de obosiți, le-au făcut rapid, corectându-se la micile greșeli, amuzându-se, foarte mândri de ce au învățat la grădiniță.

  În final, ne-am bucurat de ceea ce ne-a ieșit și am luat o pauză de joacă liberă, în care creativitatea lor să-și poate spune și altfel cuvântul.

De ce mi-aș dori să lucrez de acasă

  Îmi sună aproape a blasfemie. După ce am muncit de când mă știu ca să mă încadrez în câmpul muncii, de ce aș munci acum de acasă, adică un pic mai altfel, dar tot muncă serioasă?  

   În primul rând pentru că tot ceea ce mi se potrivea ieri mie, cea care nu aveam copii, azi simt că nu mi se mai potrivește. Copiii m-au făcut să evoluez în alte direcții, îmi place să-i aduc cât mai aproape de ceea ce fac eu la muncă, dar îmi displace profund când și dacă ei au de suferit pentru că eu nu pot fi lângă ei. Așa cum îmi displace și faptul că aș putea să-mi fac treaba la job cu jumătate de măsură, nedormită fiind și fără posibilitatea de a reprograma, după ce bebe a avut, să zicem, febră. 

  Mi-aș dori să lucrez de acasă pentru că nu mi-a trebuit mult să pricep că așa cum mă ocup eu de copiii mei nu o fac mulți, oricât de bine intenționați ar fi (dacă sunt, nu i-am întâlnit eu). Îi simt cu fiecare parte a ființei mele, cu fiecare gând, respir, trăiesc și pentru ei. Sunt atentă la ce gândesc ei, la nevoile lor, exprimate sau nu. Intuiesc și ceea ce ei nu pot verbaliza. Și nu m-a învățat nimeni să o fac. A venit de la sine. Și m-a năucit, așa cum o face orice mare dragoste. Și, apoi, chiar dacă dau greș uneori, mie mi-e mai ușor să mă repliez, să merg din aproape în aproape până înțeleg tot ce este în mintea lor, în suflet. Până văd ochișorii iar sclipind și cel mai senin zâmbet pe chipurile lor.

   Mi-aș dori să pot explora, împreună cu ei, căi noi care se deschid. Să fiu mai creativă, mai liberă, mai eu însămi. Mi-aș dori să am mai mult curaj. Pentru că, născându-i, trecând prin experiențe vecine cu neființa, am înțeles și cât de scurt ne e datul pe pământ. Dar am înțeles la modul cel mai propriu, nu doar așa, de prin filme, cărți și poveștile bunicilor. Și lista priorităților s-a organizat, miraculos, mai altfel. Și-n capul listei au rămas ei, cei dragi. Doar ei și pacea cu mine însămi și cu Dumnezeu. Restul experiențelor devin desene pe nisip: frumoase, interesante, spălate de primul val.

  Mi-aș dori, desigur, să am o mână de ajutor. Așa n-ar suferi nici munca mea, nici copiii. Dar ideal ar fi să pot renunța la orice altă activitate când ei sunt lângă mine, când au nevoie de mine. 

  Am învățat, treptat, că activitățile se pot organiza astfel încât să fie timp și de joacă, și de muncă. Copiii au învățat să se descurce, câte un pic, câte un pic, și fără mine. Au ajuns să aprecieze libertatea oferită, experiențele noi. Și revenirea mea aproape de ei. Mai este, totuși, mult până la a renunța la locul meu de muncă pentru a mă dedica lor și activităților mele preferate în totalitate. Partea frumoasă este că munca mea este, în mare parte, pasiunea mea. Și atunci toate se aștern mai ușor și copiii simt acest lucru.
  Totuși, voi cum treceți prin aceste schimbări, cum vă adaptați? Și, mai ales, ce ați învățat din experiența aducerii pe lume a unui copil?

  

Timp liber pentru mama

  Dacă de la job mai iei o pauză, de la meseria de mamă nu prea ai cum. Și totuși...

  Matei a venit de la grădiniță și a început să plângă din ușă. Că nu-l las, exact acum, să se ducă la prietenul lui, că el nu s-a jucat azi cu nimeni (?!), că el nu vrea să mănânce, nu vrea să doarmă, nu vrea....

  După ce am reușit să trec peste starea de iritare, să mă împac cu ideea că Maria se va trezi din somn, deși avea cam 2-3 minute de când adormise, am încercat să o iau metodic, să văd cum a ajuns în starea aceasta. 

  Intrase pe ușă cu un ou vopsit, cu suportul aferent, cu o felicitare de Paști în mână. Ce se întâmplase în lumea lui de simțea nevoia să plângă cu orice preț? După ce l-am făcut să povestească ce au făcut azi la grădiniță, cum s-a jucat, cum au vopsit ouăle, cum au făcut felicitările, am dezlegat și misterul lacrimilor. Doamna l-a tras iar de urechi pentru că alerga pe hol. Nu, nu era singur, era cu alți colegi, dar el nu s-a putut opri, el chiar are nevoie să alerge, nu știe de ce nu poate să stea într-un loc, deși doamna se supără când aleargă dezlănțuit pe holuri și este la un pas de a intra cu capul în vreun calorifer. 

  După ce și-a plâns amarul, copilul meu s-a liniștit. Am stabilit ce și cum facem data viitoare (și eu, și el). Apoi a fost în stare să mănânce liniștit, singur, fără să aibă mare nevoie de ajutor, de îndemn. Peste alte câteva minute se juca în pat cu Maria, încântat de felul în care râdea la el. E singurul care o face să râdă în hohote. Am stat și i-am ascultat câteva minute bune. Cred că așa sună liniștea pentru mame. Și așa arată o clipă de relaxare. Erau doar ei și nu aveau nevoie de mine.

Dimineață, înainte de a deschide ochii, Matei:
- Mami, știi de ce stau așa cuminte?
- De ce, mami?
- Mă gândesc la cât de mult te iubesc.

Peste alte două-trei minute:
- Mami, spune-i Mariei să vorbească în șoaptă, eu vreau să mai dorm. (Maria are 6 luni și o zi. Face vocalize de pe la 5, 30, în fiecare dimineață. Mă îndoiesc că va acționa curând în sensul dorit de Matei).

Iubirea – predată de copii

Mă simt din nou învățăcel și-mi place la nebunie. Studiez intens cea mai frumoasă materie, iubirea. Mi-am găsit profesori buni, blânzi, care-mi luminează cu privirile lor sufletul. Cresc, mai ales în ochii mei. Fac progrese mici, dar constante. Și învăț, fără să vreau, și alte materii, conexe. Învăț despre smerenie, despre răbdare, despre relativitatea timpului, despre tristețe și iertare. Mă întorc, totuși, la iubire. Acolo predau profesorii mei preferați.

Azi s-au împlinit patru luni de când a venit în echipă cel de-al doilea profesor. Nu-l așteptam atât de curând, dar a zis că nu-i bine să lași oamenii să se uite lung, în zare, după tine, așa că, punctuală, Maria a venit. De atunci, e mereu senină și zâmbitoare, bucurie 100%.

Cu Matei am mai exersat și alte sentimente. E mai mare, are curaj să ne ajute la testarea limitelor, la punerea la încercare a răbdării, la căutarea unor tristeți care zăceau uitate prin sufletele noastre. Le scoatem, le scuturăm bine și, dacă se poate, le dăm o față nouă, mai veselă. Învățăm, iar și iar, ne descoperim, țesem noi relații: mamă-fiu, mamă-fiică, mamă-tată, fiu-mamă, fiu-tată, fiu-fiică. Maria lucrează și ea la sentimente noi, dar e stângace. N-a trecut încă de încredere, de curiozitate și de bucurie. A avut și ceva emoții când ajuns la noi, dar și-a adunat curajul și a trecut peste ele.

Pe mine mă fascinează cel mai mult relațiile dintre ei, dintre profesorii noștri. Matei a suferit mult la început. Se întâmplau niște lucruri, dar erau cu totul noi, nu semănau cu nimic din ceea ce mai trăise el. Despre Maria, nou-venită în echipă, i se spusese că va fi minunată, dar era o noțiune vagă, putea însemna atât de multe lucruri... Totuși, pricepuse și el că minunat nu este să stai mai puțin cu mama, să nu te poți apropia de tata, mereu prins cu treburi, să fii ținut la oarecare distanță și de cea mică, așa, pentru orice eventualitate. A fost greu până când mânuța perfectă a Mariei a prins un deget de-al lui Matei și l-a ținut bine. Matei a încremenit și a strigat: - Uite, mami, Mica mă ține de mână! Și noi sentimente, necunoscute, l-au zăpăcit definitiv.

Au urmat un gângurit frumos, niște ochișori căprui care au căutat privirea celor negri, primele zâmbete, un râs gâlgâit în curs de formare, un plâns care o chema pe mama, dar a ajuns întâi la Matei și ... nu știu, să fi fost și multe alte sentimente, dar ele au pălit toate când s-a născut iubirea: – Uite, mami, Maria mă iubește! Uite, mami, se uită la mine! Mami, îți mulțumesc că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă! Apoi, ochii negri se ridică spre cer și gurița șoptește: - Mulțumesc, Doamne, că ai trimis-o pe Mica la noi! Mânuțele caută, apoi, fața delicată a fetiței și mângâie, iar și iar, obrajii micuți.

Încet, dar sigur, se vindecă tristețea. Ceva nostalgii se împletesc cu bucurii și toată lumea învață. Și e doar începutul, căci școala ține o viață...

Cum îl pregătești pe un copil pentru faptul că viața lui nu va mai fi niciodată la fel?

            Acum ceva vreme spuneam unor prieteni că mi-ar prinde bine să am acasă un psiholog pe care să-l tot consult, și de mai multe ori pe zi, dacă este cazul. Amicii mei au râs de naivitatea mea. Să mă maturizez, nu pot să-ți rezolve alții problemele, trebuie să găsești singur drumul, să depășești obstacolele, fac parte din tine, sunt necesare.

            Naivitatea mea era rudă cu a lui Creangă. Adică făceam pe prostul, doar-doar mi-o prinde bine și voi auzi ceva ce să-mi încânte auzul. Iar psiholog de serviciu am rămas să fiu tot eu, să mă opresc din când în când, să înțeleg ce văd și aud, ce simt eu sau cei dragi mie, să identific problema, dificultatea care se cere depășită și să caut și soluțiile corecte.

            Una din cele mai vechi amintiri care îmi stăruie în minte și care mi-a dat multă bătaie de cap este aceea a primei zile pe care am petrecut-o sub același acoperiș cu fratele meu. El, mic, înfășat, în brațele mamei. Eu, mare (vreo trei ani și jumătate), privindu-l curioasă, așteptându-l să intre în casă, în spațiul în care până cu o secundă în urmă fusesem cea mai importantă ființă pentru ai mei. El a rămas cu mama, eu am mers la culcare cu tata. Peste ani, de câte ori îmi aminteam scena, retrăiam durerea aceea sfâșietoare a îndepărtării de mama. Probabil îi dusesem dorul, aș fi vrut să mă alinte, să o strâng în brațe, iar ei, ce greșeală, m-au trimis în cealaltă cameră. Iar de atunci, mereu, a trebuit să duc povara statutului de soră mai mare, care trebuie să înțeleagă, să aibă răbdare, să facă ceea ce este mai bine, indiferent cât de greu îi vine.

            Pe Matei am încercat să-l pregătesc cât mai bine pentru sosirea Mariei. Aș fi vrut să-l feresc de orice dezamăgire, aș fi vrut ca micuța ființă să însemne pentru el, dar și pentru noi toți, doar bucurie senină, fără tristețe, fără gelozie, fără suferințe inutile. Inutile? Acum, după trei luni și 6 zile de la nașterea micuței, mi se pare că fiecare trăire este o altă treaptă pe care urcăm, un nou pas în a ne descoperi, în a ne înțelege, în a fi mai maturi.

            N-am reușit să-l feresc pe Matei de suferință, parte frumoasă este că mi se pare că drama pe care o trăiește el este mult mai complexă decât aceea pe care am trăit-o eu acum peste treizeci de ani. Sau e doar ce-mi amintesc eu mai palid față de ceea ce simt și văd în fiecare zi?

            Extrem de sensibil, copilul meu se luptă în fiecare zi cu sentimentele contradictorii pe care le trăiește. O iubește pe Maria și ne-o spune luându-ne în brațe, ocrotitor (- Vă iubesc, fetelor!) sau mângâind-o, îmbrățișând-o.  Pe mine, însă, m-ar vrea mai mult timp doar pentru el și este în stare să se transforme într-un mic despot pentru a obține ceea ce-și dorește. De la ideea de a o culca pe Maria cu tati, de la plânsetele de la culcare și regresul vădit în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, ajungem de noi manifestări, unele fără aparentă legătură cu nașterea surorii lui. Matei al meu, cel blând și bun ca pâinea lui Dumnezeu,  are momente de furie aparent inexplicabilă, de plâns nervos. Se face, deseori, că nu ne aude când vorbim cu el, refuză să reacționeze când și cum ne dorim noi. Criza de timp în care ne aflăm noi de câteva luni, criză mai accentuată decât înainte, creează și asupra lui o tensiune pe care, probabil, o suportă greu. Așa că s-a obrăznicit, face câte nebunii poate, în încercarea lui de a-și păstra neștirbită independența.

            Pentru că mica mă are lângă ea mult timp (la somn, la masă, baie etc) s-a plâns trist unei prietene că stau cu ea la sân cu orele iar tatii i-a spus că vrea să-i ia toată atenția Mariei (adică să nu-i mai dau atât de multă atenție ei, ci lui). Încercăm, mereu, să facem lucrurile împreună, să-l implicăm în cât mai multe activități, să nu simtă că-l neglijăm. Amânăm, uneori, alte treburi prin casă doar pentru a ne juca așa cum o făceam cândva, doar cu el (refuz să cred că am greșit jucându-ne cu el, iubindu-l atât de mult înainte de a veni sora lui), pentru a ieși la plimbare doar cu el, pentru a-l mângâia, încuraja. Dar setea lui de noi pare neostoită. Pare că nu este de ajuns, că nimic nu e suficient. Și, mereu, pare că ne testează limitele, că ne încearcă răbdarea. Obosiți, uneori cedăm și strigăm la el sau îl pedepsim. Alteori realizăm că un pic de diplomație, o glumă, o poziționare într-un alt unghi din care să privim lucrurile poate schimba și comportamentul lui și ne poate acorda tuturor un răgaz, până la următoarea necunoscută care se impune atenției noastre. Dar, mai ales, ne poate aduce pe toți în starea aceea binecuvântată în care să ne bucurăm de tot ceea ce avem, acceptând micile sacrificii pe care trebuie să le facem pentru a ne instala în noua realitate: noi patru, la început de drum.

            Au trecut doar câteva luni de când ocupația mea de bază este să fiu alături de ei, să-i cresc, să mă dezvolt și eu odată cu ei. Uneori mă opresc din ceea ce fac și-mi dau seama că sunt, de departe, mult mai ostenită decât atunci când mergeam la muncă, când sarcinile mele erau clare, se repetau, deci aveam confortul de a nu mă lovi de o mie de necunoscute pe zi (doar vreo sută, dar conta diferența), când până și drumul până la serviciu și de la serviciu era un fel de evadare, de plimbare în care-mi scăldam ochii cu fel de fel de imagini și aveam răgaz să gândesc, să mă gândesc. Acum, poate și pentru că suntem la început, simt, uneori, că sunt în timpul unui examen, când fiecare secundă contează, când fiecare subiect este la fel de important, indiferent cât de mult îți place sau nu. Retrăiesc inclusiv starea aceea febrilă a luptei cu emoțiile, cu limitele impuse de mintea și trupul meu, dar și satisfacția de a depăși ezitările, de a trece peste dificultăți, de a mă bucura, iar și iar, mereu altfel, de cele mai diferite și mai frumoase lucruri din viața mea. De a mă bucura, mai ales, de oamenii din viața mea. Nu știu de unde vine setea nebună de oameni, de familie, de cei pe care-i iubesc. Ca să fac o glumă-neglumă, mă întorc în timp: oare de atunci, de când am învățat ce repede se schimbă lucrurile și ce mare distanță poate să apară între mine și mama, cea care dormea în camera de alături?

            

La mulți ani și-un sincer iu-iu-iu

Cele mai cuminți sărbători din viața mea au fost chiar cele de anul acesta. Probabil că am mai stat tot așa de cuminte în copilărie, dar de-atunci m-am agitat cât de mult în această perioadă a anului, așa, cât să mă simt bine.

            Anul acesta n-am plecat în vacanță și am rămas aici, în orașul în care încă duc dorul celor de acasă, chiar dacă avem tot mai mulți prieteni dragi în jur.

            Sărbătoarea a început să se simtă, așa cum știam că va fi, încă de când căutam daruri cât mai potrivite pentru cei mici. Miresmele din bucătărie au completat tabloul. Ne-am jucat, apoi, de-a spiridușii Moșului, împachetând hăinuțe, dulciuri, jucării și așezându-le frumos sub brad. Bucuria lui Matei la descoperirea pachetelor a fost mereu mai mare și a culminat la găsirea dragonului pe care-l aștepta de luni bune.

            Pentru că tati nu era acasă, mie mi-a revenit și sarcina de a-l filma pe Matei la primul lui Crăciun din care înțelege atât de multe. Am încercat să prind fiecare sclipire din ochi, fiecare zâmbet, mișcările febrile, exclamațiile de bucurie. Tot eu a trebuit să-i alin și alint, să mă joc cu ei, să le cânt colinde, astfel încât prima zi să treacă mai vesel, chiar dacă eram doar noi trei acasă. Abia acum am început să mă apropii de sensurile sărbătorii, pentru că n-am mai putut lăsa melancoliile să mă copleșească atât timp cât, de sărbătoarea Nașterii Mânuitorului, lângă mine erau cei mai prețioși prunci, pruncii mei, darurile mele.

            Zilele petrecute cu ei, vizitele, mama care ne-a adus Crăciunul de acasă, toate au făcut din sărbătorile acestea altceva, nu tot ce ne doream, dar atât de mult și de frumos.

           

            Ajunul Anului Nou a însemnat pentru Matei și primul lui mers la urat. A învățat repede-repejor Plugușorul, ne-am distrat copios pe seama strofelor satirice care semnalează ieșirea din scenă a urătorului, și-a impus apoi voința (-Mami, eu nu cânt Dar noi suntem mititei/ Și ne latră câinii răi) și am ajuns la o formă rezonabilă pe care a cântat-o câtorva prieteni. A venit acasă mândru de micile daruri primite (dulciuri, fructe și o căsuță din lemn, luminată de un led) și oarecum perplex că lumea i-a dat și bani. Ce să facă el cu atâția bani? Sunt mulți, mami? Acum visează ce alte jucării își va lua din bănuții primiți sau cum va aluneca pe gheață cu patinele promise.

           

            De multă vreme mă amuz vorbindu-i Mariei (de când era cât un bob de mazăre, de fapt) și urmărindu-i reacțiile atât de prompte, atât de logice. Pentru că-i spun mereu te iubesc, mica țuguiază buzele în clipele noastre de conectare perfectă. Azi, 1 ianuarie 2014, pe la 6 și 10, era foarte veselă și, odihnită, avea chef de conversație. I-am intrat în joc, amuzată de vivacitatea ei. M-a urmărit cu ochișorii, a dat drumul gungurelilor cu care ne încântă de câteva zile, apoi m-a fixat serios și a pronunțat clar un iu-iu repetat. Era te iubesc al meu, care se întorcea într-o formă specială, dar spus cu toată forța expresivă a celor 2 luni și 20 de zile ale Mariei. Și mami te iu-iu pe tine, dragostea mea mică, în fiecare clipă!

             Se zice că, la început de an, e bine să-ți faci o listă cu ceea ce-ți dorești să se întâmple, să realizezi în noul an. Lista mea ar putea fi atât de lungă, dar... mă opresc și realizez că îmi doresc din tot sufletul un singur lucru: să fim sănătoși, măcar atât cât suntem acum, să ne bucurăm de fiecare clipă lângă oamenii pe care îi iubim. Restul, doar lucruri trecătoare. Deci, la mulți ani binecuvântați și la cât mai multă iubire!

O zi din viața unei mămici (im)perfecte

Mă trezesc, neașteptat de odihnită. E prea multă lumină în cameră. Trebuie să pun o altă veioză, mai slabă. Citisem că nu se doarme bine cu lumina aprinsă, fie cât de slabă, dar încerc să nu țin cont de asta, cine știe ce mai pune la cale subconștientul. Mă uit la ceas. 1,45. Ce straniu! Credeam că e cel puțin 4-5. Da, așa se întâmplă dacă pici de oboseală seara mai devreme. După serbarea lui Matei și tot ritualul de seară, adormisem pe la 10, 30, o adevărată performanță.

Deci, să vedem ce-i de făcut. De verificat bebelușa care scoate sunete mârâite lângă mine. Îi schimb pampersul și constat că avea motive serioase să mârâie și eu motive serioase să o schimb. Deci, îi pun chiloței curați, vorbesc cu ea, duc la baie chiloții plini cu de toate, spăl cu atenție mâinile (am de gând să o drăgănesc și nu se știe niciodată), mă întorc să o alăptez și să o adorm la loc. Ea e fericită, culcușită lângă mine, eu asemenea, lângă ea. Derulez filmul serii precedente. Să mă culc după ce adoarme mica sau să-mi notez câteva idei până nu se estompează emoțiile. Piei, ispită! Mă și văd a doua zi, cu ochii vineți de oboseală, făcând slalom printre Maria și Matei (a luat vacanță), cratițele de la bucătărie și alte n treburi și trebușoare. Deci, renunțăm, cel puțin azi.

Mă trezesc pe la 6. Pleacă Laur. Îi amintesc ce mai vreau să rezolve azi (eu – consemnată la domiciliu), apoi constat că uita să-și ea la el bani în plus pentru noile probleme de rezolvat. Deci nu m-am trezit degeaba. Alăptez bebelușa, mai dorm un pic.

E 8 și Matei se strecoară în pat lângă mine. Mă simt și eu în vacanță. Am dormit până la 8. Superb! Ne drăgănim un pic, ne spunem cât de mult ne iubim. Stă și el lângă mine, liniștit. Mă mir. De regulă intră în activitate din primul moment în care deschide ochii.

Apoi lucrurile se derulează cu rapiditate. Dat jos din pat, făcut ordine în camera lui Matei (azi este acasă, se va juca în dormitor). Spălat apoi vasele rămase după seara extenuantă de ieri, făcut ordine în bucătărie, pus la fiert lapte cu paste (comanda feciorului). În tot timpul acesta, mintea-mi era la mica. Să nu doarmă prea mult, nu i-o fi foame? Să nu se înece, cumva. De cald, era cald în cameră.

-          Matei, mai ușor cu hărmălaia, doarme Maria!

Matei își vede de treabă, peste două secunde uită de ce-am strigat la el și vine țopăind entuziasmat:

-          Mami, sunt Moș Crăciun, spune-mi poezia mea să-ți dau un dar!

Recit veselă poezia pe care i-o spusese și el ieri Moșului la serbare. Mă poticnesc, sub privirile lui îngăduitoare, dar, cu ajutor, ajung la capăt, în timp ce amestec să nu se prindă pastele. Laptele ar trebui să mai stea un minut pe foc, așa că fug repede la baie. Mă întorc repejor, dar entuziasmul meu e una cu pământul. Laptele e pe aragaz și se arde cu un miros specific, pastele forfotesc în ce-a mai rămas în cratiță. Buun! Completez cu lapte proaspăt, aștept să se termine tot procesul (dacă tot m-am fript, nu mai risc să fiu eficientă și pe alte planuri) și admir veselă aragazul.

Cât pregătesc ingredientele pentru o ciorbă și un pilaf, îmi amintesc de vinetele puse la dezghețat și rămase nebătute. Le pun rapid în vasul blenderului, să nu-și schimbe gustul stând prea mult dezghețate. Matei se învârte printre picioare mele, mica dă semne că e trează și mă vrea lângă ea. Pornesc cuțitul blenderului și constat că vinetele au și punga în vas. Fac ochii mari, îl opresc și extrag bucata cea mai mare de pungă, în timp ce-l lămuresc pe Matei, că, de graba trebii, n-am băgat de seamă că vinetele mele erau în două pungi, nu în una. Răstorn vinetele într-un castron, aleg conștiincioasă fragmentele de pungă, înjurând în gând.

–        Mâncăm vinete cu pungă, mami?

–         Nu, Matei, a ales-o mami.

Pun vinetele iar în vasul blenderului, le amestec cu ulei, mă consolez cu ideea că o bucățică de plastic în plus nu e de speriat, oricum mâncăm și bem zilnic așa ceva în epoca modernă. Măcar p-asta am văzut-o cu ochii mei.

Spăl cuțitul tocătorului și constat că are înfășurate bucăți de pungă la bază. Le descâlcesc conștiincioasă, explicându-i lui Matei, care mă admiră pe parcursul procesului, de ce graba strică treaba și de ce muncești de zece ori mai mult când te grăbești.

Las copilul să mănânce, merg să o schimb pe mica și s-o alăptez. E deja târziu și mare brânză n-am făcut. Schimb iar chiloțeii, deși constat că s-ar putea să mă grăbesc, copilul pare că are o nouă treabă de rezolvat. Dar o schimb cu o salopetă nouă, încântată de eleganța prințesei și o iau în brațe. Ne vorbim, râde veselă, lasă laptele ca să scoată primele gungureli din viața ei. Verific dacă e ok, după seara de ieri petrecută la serbarea de la grădiniță, printre zeci de oameni și omuleți. Pare ok.

Suge harnică, râde, iar suge. Între timp, se mai chircește, se face roșie la față. O încurajez. Știu că e dificil ce are ea de făcut. Își termină cu brio trebușoara, dar reușește să păteze și salopeta proaspătă, și maieul. O luăm de la capăt. Schimbăm body-ul, schimbăm salopeta. Mica devine cam transparentă. Matei, care voia și el cu fetele, la gașcă, cărase conștiincios jucării, închizând și deschizând ușa. Dincolo, geamul era deschis, să se aerisească. O îmbrac și-l rog pe Matei să iasă, să o hrănesc și, eventual, adorm, dacă mai vrea mâncare proaspătă azi. Matei se conformează, resemnat. Mica se încălzește, suge și aproape adoarme. Intră Matei, să-mi arate ce bine îi stă deghizat în elf (își lipise fâșii colorate pe urechi, chiar semăna a elf). Admir creativitatea copilului și-l dau afară din cameră, explicându-i că surioara lui tocmai adormea, că mai stau acum cine știe cât cu ea la sân. Iese amărât. Eu hrănesc bebelușa, deja stresată că e aproape 12 și n-am făcut nimic de mâncare.

Maria adoarme. O las în pătuț și ies în viteză. Îi încălzesc lui Matei ce mai rămăsese de la cina de aseară și mă apuc de mâncare. Matei mănâncă și se joacă, sculptează cu dinții în felia de suncă presată cerută supliment.

Îl rog să termine și să-și sorteze jucăriile amestecate în cameră. Se satură și pleacă să execute sarcina.

Cât montez cele două feluri de mâncare, spăl alte și alte vase (și suntem numai noi acasă, dar dacă mai erau vreo trei-patru). Golesc borcane, farfurii, eliberez crăticioare etc. Intru iar la cea mică, să văd ce face. Mă privește veselă, semn că s-a săturat de somn. O las și eu în pace și mă întorc la bucătărie. Matei vine din când în  când să-mi arate ce a mai construit. Mă duc să-l ajut să-și facă ordine în cameră și să se pregătească de culcare.

Îl cert că n-a reușit încă să adune jucăriile. Se sperie și-mi trântește un – Nu mai țipa ca proasta la mine! Are și el dreptate, îmi spun, în timp ce investighez filiera pe care a ajuns în posesia expresiei de mai sus. Ne cerem scuze și, împăcați, terminăm de adunat jucăriile și-l las în pat, să doarmă.

Termin mâncarea. Îmi aduc aminte că n-am reușit să mănânc și-i musai, că rămân fără lapte. Îmi fac un ceai și-mi pun mâncare într-un bol. Mă retrag în fața calculatorului, cu ochii și pe mica. Doarme agitat, semn că o doare burtica. Savurez primele minute mai relaxate de azi. E aproape două și jumătate.

Ușa se deschide și apare Matei. Îl doare burta și-i este și foame. Nu, n-a adormit încă. Îi pun două linguri de pilaf după ce-i amintesc că trebuia să mănânce mai bine când i-am dat. Mănâncă în dorul lelii, obosit. Îl hrănesc, las castronelul în chiuvetă, mi s-a cam făcut lehamite de vase.

Îl trimit iar să se odihnească și acceptă, cooperant, după ce-și ia două globuri lunguiețe din pom și-mi reproduce dansul majoretelor pe care-l executaseră ieri colegele lui la serbare. Îl fugăresc în pat, disperată că este iar seară și el bântuie rupt de somn și mârâit prin casă.

Adoarme.

Scriu. Pun la punct, prin telefon, câteva detalii ale afacerilor de familie, cu soțul. Și mă opresc din scris. Urmează o întâlnire cu câțiva prieteni și trebuie să mă hotărăsc dacă mă simt în stare să ies cu cei mici din casă sau dacă îmi găsesc altele de făcut prin jur. Mă simt deja obosită! Și încă nu s-a întunecat afară! 

P.S. Obosiți, dar încăpățânați, pe seară am ajuns într-un grup de prieteni, dornici de vorbă caldă și de oameni buni. O mână de ajutor dată la aranjarea unor pachețele-surpriză pentru copii mai puțin privilegiați de soartă ne-a scos din amorțire. Am plecat târziu, cu mica dormind în brațe și un Matei frânt de oboseală și sătul de joacă. Acasă am mai avut timp să mâncăm, să executăm printre picături un costum de Furia Nopții (personaj din Călăreții dragonilor), în care eșarfa mea preferată a devenit o minunată coadă de dragon, și apoi - somn. Mâine, o altă zi, alte întâmplări, mărunte dar atât de importante.

Primul Crăciun în patru

Până în acest an, Crăciunul a însemnat, invariabil, drumul spre casă. Spre acasă, lângă mama și tata, lângă fratele meu, lângă veri și verișoare, nepoți, unchi și mătuși pe care îi doream tot timpul anului și care, împreună și fiecare în parte, făceau adevărata sărbătoare să-și croiască drum spre sufletul meu.

            Masa încărcată de preparate specifice anotimpului era doar un simbol și un pretext de a ne aduna. Pentru mine, cea care eram mereu împărțită între dorul de departe, unde trăiam și munceam în timpul anului, și dorul de acasă, unde-mi lăsam mereu o parte din suflet, masa aceea bogată însemna bucurie, tristețe, nostalgie, speranță și multe alte sentimente, definite au ba, dar cărora le simțeam lipsa.

            Sub comanda mamei, pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Era genul de comandant care se aruncă primul în luptă, ducând pe umeri povara cea mai grea. Dacă noi eram obosiți, plictisiți, cu alte preocupări, pentru mama nu exista decât varianta trebuie să și facem așa și așa. Până în ultima clipă, când colindătorii ne cântau sub geamuri, se desfășura un întreg ritual de curățenie și realizare a bunătăților de Crăciun. Mă țineam după ea, cât rezistam, din dorința de a nu lăsa greul doar pe umerii ei. Seara cădeam frântă. Iar zilele de sărbătoare veneau ca un binecuvântat răgaz, cu liniștea aceea care pare că va fi nesfârșită, cu vizitele la bunica, la toate celelalte rude, cu lecturile mele tihnite care-mi compensau orice supărare.

            Din casa copilăriei mele lipsea, deseori, bucuria aceea pe care îmi imaginam că ar trebui să o aibă fiecare familie. Clipele perfecte erau smulse cu greu stării de încordare trăite în preajma unui tată introvertit, care-și ascundea propriile suferințe sub multe pahare de vin roșu. Tocmai de aceea simțeam sărbătoarea căutând-o și în ceilalți. Moșu, tuși, verișoarele mele, mica mea nepoțică, toți îmi aduceau sărbătoarea mai aproape și compensau tristețea de a nu-mi putea înțelege propriul părinte. Iar mama, cu tenacitatea ei, părea că întrupează spiritul sărbătorii. A dărui, a te dărui.

            Ceva mai târziu, Crăciunul a fost mai calm și mai luminos. Eram acasă la noi și, fără să vrem, făceam să se nască propriul ritual de Crăciun. Bradul îl împodobeam înainte de Moș Nicolae (făcusem un compromis și ne luasem unul mare, bogat, de-un plastic perfect, ținând cont că sărbătoarea propriu-zisă o petreceam prin alte părți). Cum nu mă puteam consola fără mirosul de cetină, umpleam casa cu aranjamente din crenguțe de brad și, dacă reușeam, mai împodobeam încă un brad, adevărat, acasă la părinții mei.

            Ne-am făcut repede obiceiul de a ne face cozonacii în casă, ca să miroasă cu adevărat a sărbătoare (spre amuzamentul celor care ne auzeau și se minunau că ne complicăm inutil, doar erau destui cozonaci pe rafturile magazinelor). Apoi am început să căutăm acele mici detalii care ne amintesc de copilărie: luminile din brad, lămpi parfumate, colinde de demult, fructele după care cândva tânjeam. Bucuria era și mai mare când reușeam să facem mici daruri celorlalți.

            Aș minți să spun că am simțit cu adevărat magia Crăciunului până nu a apărut Matei. În primul an, avea doar 5 luni și nu a înțeles prea multe. În al doilea, însă, avea un an și cinci luni și a învățat să spună dar. Două seturi cu trenulețe i-au scos strigăte de bucurie și l-au ținut ocupat atunci și multă vreme după. Mai amuzant (și înduioșător) a fost, însă, momentul în care, alături de un prieten, soțul meu s-a așezat pe covor și s-a prins în jocul copiilor. Sufrageria se umpluse de trenulețe (reunisem averea celor două familii), linii de cale ferată complicate, poduri, șosele, mașini, copăcei, omuleți-călători și, în toată nebunia asta, realizam că ne jucam cu dezinvoltura copiilor, fără griji, așa cum nu o făcusem la vremea noastră.

            În următorul an, deja era mai mare. Se bucura de fiecare dar lăsat de Moș sub bradul nostru sau al altora. Se făcuse mai neastâmpărat și, încă prea mic să asculte tot ce-i spuneam, a ciufulit pomul smulgându-i sistematic globulețele și aruncându-le pe parchet, cu chiote vesele când le auzea cum sar.

            Acum are patru ani și patru luni. Așteaptă febril sărbătorile, pune întrebări, are emoții că Moșul l-ar putea ocoli dacă nu e cuminte și ascultător, face liste de cadouri așteptate, modeste, de altfel: un dragon, un liliac (de unde se vede că nu i-am cenzurat eficient desenele), o bluziță, dulciuri. Nu zice nimic de cărți și Moșul lui are o manie să-i ia, mereu, și cărți. A învățat de la grădiniță poezia pentru serbare și-mi dă indicații pentru realizarea costumului de iepuraș. E dornic de petreceri, de prieteni, de cât mai multă distracție. Visează la zăpadă, la sanie și la bulgări de nea.

            Pentru prima dată stăm acasă și-i așteptăm pe cei dragi la noi. Pentru că Moșul nostru a fost mai darnic și ne-a adus, din timp, un dar cu suflet. Pe lângă brad, în acest an, vom fi noi patru. Celelalte detalii ale sărbătorii vor căpăta noi sensuri. Nu știu cum va arăta, în final, Crăciunul în casa noastră dar visez cu ochii deschiși. Va fi primul Crăciun al Mariei și al nostru în noile ipostaze: părinți cu doi copii și frățior mai mare. Va fi un alt prilej pentru a construi amintiri valoroase pentru copilăria celor mici, amintiri care vor vindeca alte trăiri din amintirea celor mari.

            

Lasă că vezi tu mai târziu

            Am norocul să am în jurul meu prieteni, mai vechi sau mai noi, mai buni sau mai puțin buni. Există o categorie, însă, la care mă gândesc cu un amestec de amuzament și frustrare.

            Să explic. Mai ales la primul copil, dar și acum, la al doilea, am făcut parte din tagma mamelor nițel crispate, atente să nu pățească oareșce puiul, să nu se rănească, să nu răcească etc., să-i meargă cât mai bine. Dincolo de stresul inerent oricărei experiențe noi, existau și rațiuni practice. Nu mi se părea necesar să umblu pe la medici de cinci ori într-o lună, iar dacă oboseam legănând pruncul bolnăvior era doar problema mea și-a soțului care muncea cu normă întreagă. Prin preajmă nu bunici, nu mătuși, prieteni destul de puțini, ca la oameni strămutați în oraș nou, bonă ioc.

            Și acum realitatea întâlnirii cu prietenii. Al meu, sănătos, mai mic, al lor,mai mare, mucos rău, răcit cobză, se intersectau pe lângă bloc. Copiii - prieteni, amândoi bucuroși de întâlnire. Mămica, foarte calmă: 
- Pupă-l, mamă, ia uite ce încântat este că v-ați întâlnit. Și copilul îl pupa, în ciuda încercărilor de a-i despărți. La vreo două-trei zile după, febră (și al meu, când face, se duce la 40-41 de grade), nas înfundat, plânsete, nopți nedormite, tot tacâmul. După o vreme, ocoleam la distanță grupul în care erau copiii răciți. Ne-o fi folosit la imunizare sau nu, dar ne cam lăsau puterile.

            Mai zilele trecute, vizită, să vedem bebelușa. Nu erau răciți, deci eu eram ceva mai liniștită. După exclamațiile de rigoare (ce mică e!, ce drăguță!), surpriză: - Ia vino tu să te pup, că mă-ta s-a mai relaxat. Pe frate-tu nu mă lăsa să-l ating, dar eu tot îl pupam, când nu mă vedea. Ce să mai zici?! Și țoc!, țoc!, pupat pe mânuțe, pe față... Acum, norocul meu că mica își ia din lapte ce-i trebuie și pare să fie rezistentă, dar tot mă gândeam că e destul de bombardată cu viruși cărați de la grădiniță, de Matei, de la muncă, de tati, îi mai adăugam și pe-ai musafirilor!

            Și vine apoi replica încurajatoare: – Cum e cu doi?  Eu: - Deocamdată, bine. Mica e cuminte, mănâncă, doarme câteva ore bune noaptea, deci apuc și eu să mă odihnesc, cât de cât... Ea: - Las că vezi tu mai târziu, când se mai măresc!, cu-un fel de siguranță legată de faptul că voi fi vai de capul meu și Dumnezeu știe cum mă voi descurca. O secundă, chiar m-am speriat. Îmi vorbea o mămică trecută prin așa ceva, care mai era și ajutată, zilnic, de părinți, deci așa trebuie să fie. Apoi m-am înfuriat. N-aveam nici un chef să mă agit acum pentru ceva ce va să fie (sau nu), să mă programez pentru eșec. Va fi bine. Sunt calmă, am răbdare, îl educ pe Matei în așa fel încât să se descurce și singurel în anumite momente (masă, îmbrăcat, joacă), ba chiar descopăr că mă poate ajuta, anunțându-mă când se trezește bebelușa, când plânge, vorbindu-i blând până ajung eu la ea.  De ce să văd eu mai târziu numai lucruri rele, sunt sigură că vor fi mai ales lucruri bune. Pentru că suntem diferiți, creștem copii diferiți și, cu ajutor de sus, și experiențele vor fi altele. Așa o fi la toată lumea, sau numai eu întâlnesc mămici alarmiste?!

P.S. Ca o coincidență, aseară citeam într-o carte: De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.

Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.

Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin. (FRANCOISE DOLTO, DIFICULTATEA DE A TRÃI. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI)

Alăptez, citesc, scriu

Mai zilele trecute mă întreba cineva ce mai fac. Eram în fața laptopului, cu cea mică în brațe, citind diverse articole pe net. Era aproape 11 noaptea și, din lipsă de prea mult chef de conversație (dar și de mâini necesare tastării), i-am răspuns succint: alăptez, citesc, scriu.

Abia mai apoi am realizat că, fără să vreau, am rezumat ultimele șase săptămâni. Pentru că, de când s-a născut Maria, nu mă pot lăuda cu mari și ușor de evaluat realizări. Adică, la job nu mă duc (de fapt am devenit una cu slujba mea, aceea de mamă în continuă perfecționare), ceea ce fac are mari șanse să dispară în scurt timp (vezi curățenia, mâncarea), deci iar nu se poate aprecia de către mulți, prea mult timp. Iar eu sunt muult prea adormită ca să-mi susțin cu fermitate realizările față de alții. Dar față de mine?

Dacă la Matei mă apucau deseori momentele de regret că nu pot fi și la școală și acasă, acum las regretele să treacă mai ușor și gust fiecare clipă care capătă dublă valoare: mă ajută să-mi cunosc bebelușul și-mi aduce aminte de trăiri asemănătoare, deși atât de diferite, din perioada în care trăiam pentru prima dată revelația de a fi mamă.

Alăptez. Îmi hrănesc puiul cu cel mai bun lapte pentru el. Am învățat atât de multe despre a alăpta în ultimii patru ani, încât acum e o plăcere să le pun în practică și să văd rezultatele, progresul. Am reușit să obțin laptele care îi trebuie în doar câteva zile (nu știu dacă Maria a mâncat mai mult de 200 de ml de lapte praf), fără crize inutile, având grijă și de odihna mea și de ceea ce-mi cere micuța. În primele două-trei zile, la maternitate, am știut să-mi susțin ferm punctul de vedere. Noi avem lapte, nu ne trebuie lapte praf, suntem foarte bine și bebe stă cu mami, nu în alt salon. Fără să insiste prea mult, asistentele se retrăgeau (de, clinică particulară, știu să respecte și ceea ce vor clienții). De fapt, avantajul de a fi proaspătă mămică e și acela că poți face nițel pe nebuna, ai o scuză: tocmai ai născut, hormoni, una-alta.

Din camerele vecine se mai auzeau plânsete de bebeluși. Mica mea dormea dusă, sătulă, fie în pătuțul ei, fie direct în patul cel mare, alături de mine. După ce s-au uitat nițel cruciș, infirmierele au acceptat să mă ajute să apropii cele două paturi de o persoană și să-i fac loc celei mici lângă mine. Îmi era frică să nu o scap din pat și nici nu-mi venea să o las numai în pătuțul ei. Rareori, spre dimineață, când mă nu reușeam să o liniștesc și picam de oboseală, un 20-30 de ml de lapte praf o calmau și-mi lăsau și mie timp să mă bucur de somn, să prind noi forțe.

După câteva zile, acasă, m-am prins că, dacă sunt suficient de calmă și o las atașată la sân cât vrea ea, reușește să adoarmă chiar dacă pare că nu mai are lapte și mă lasă și pe mine să mă odihnesc și să refac rezervele prețioase de hrană. Așa că biberonul a dispărut din peisaj.

Acum are o lună și jumătate, fălcuțele bine reliefate și copănele care au început să facă pliuri-pliuri. Ne amuzăm pe seama faptului că va vorbi devreme, având în vedere că-și dezvoltă bine mușchii obrazului și arată ca un hârciog cu punguțe numai bune de depozitat grăunțe. Deocamdată, de câteva zile, râde cu toată ființa, cu gurița deschisă și nasul încrețit și se uită la noi cu o privire care spune: - Uite ce am învățat eu, îți place?

Dacă la Matei eram puțin buimacă și mi se părea straniu să vorbesc cu el, la Maria nu mai am niciun dubiu că, deși par mici, ei, puii de om, înțeleg fantastic de multe lucruri. Așa că alăptatul nostru e maare distracție, o conversație permanentă, o scormonire cu privirea în ochii celeilalte, doar-doar ne-om citi gândurile. Mimica micuței mele se schimbă în fracțiuni de secundă. Curioasă, amuzată, veselă, dornică, parcă, să mă bucure pe mine, Maria își folosește și ochi, și buzele, și pomeții, fiecare părticică din fața ei micuță să vorbească. Și când este liniștită și se simte bine cu ea și cu mine, râde frumos, lasă lăpticul ca să-mi râdă și să se uite în ochii mei. Mă gândesc că mi se părea un clișeu faptul că familiile cu mulți copii sunt familii care cunosc bucurii imense. Abia acum am o idee despre ce ar putea fi vorba cu adevărat. Indiferent ce greutăți ai avea, cunoști atâtea forme ale fericirii pe care nu ți le poate nimeni dezvălui așa cum o face un copil. Fiecare copil este unic, deci și bucuriile pe care le aduc sunt unice, deși seamănă între ele. Și tu te descoperi mereu altul, ajutat de ei, te vindeci de suferințe pe care nici nu știai că le-ai avut vreodată, uitate în copilăria care părea la ani-lumină de momentul maturizării. Aproape că mi-e frică să mă bucur așa cum o fac acum, ca nu cumva să stric vreun echilibru care trebuie să existe pe acolo, pe undeva.

Citesc. Nimic nou sub soare. Nu mai știu să trăiesc fără să și citesc. E firească lectura ca respirația. Indiferent cât de departe de mine mă duc mărunțișurile zilei, prin lectură mă întorc acasă. Când discutam despre transa în care intră femeia când naște mi se părea că știu despre ce este vorba. Și lectura poate fi și o intrare în transă, o ieșire din timp, o anulare a limitelor spațio-temporale și am exersat aceste lucruri, așa la modul simplu, firesc, din clasa I, imediat după ce-am terminat literele alfabetului.
   Scriu.  Puțin, rar, ca să nu uit. Pentru că știu sigur că vor veni alte stări, alte vârste ale copiilor, ale noastre și, citidu-mi notițele, mă voi întoarce în timp. 

Am uitat să mai adaug un termen. Vorbesc. Cu prieteni dragi, cu prieteni mai vechi sau mai noi, redescopăr plăcerea discuțiilor frumoase, în care ideile curg firesc, născând alte idei, aducând  la suprafață adevăruri.