Mă
simt din nou învățăcel și-mi place la nebunie. Studiez intens cea mai frumoasă
materie, iubirea. Mi-am găsit profesori buni, blânzi, care-mi luminează cu
privirile lor sufletul. Cresc, mai ales în ochii mei. Fac progrese mici, dar
constante. Și învăț, fără să vreau, și alte materii, conexe. Învăț despre
smerenie, despre răbdare, despre relativitatea timpului, despre tristețe și
iertare. Mă întorc, totuși, la iubire. Acolo predau profesorii mei preferați.
Azi
s-au împlinit patru luni de când a venit în echipă cel de-al doilea profesor.
Nu-l așteptam atât de curând, dar a zis că nu-i bine să lași oamenii să se uite
lung, în zare, după tine, așa că, punctuală, Maria a venit. De atunci, e mereu
senină și zâmbitoare, bucurie 100%.
Cu
Matei am mai exersat și alte sentimente. E mai mare, are curaj să ne ajute la
testarea limitelor, la punerea la încercare a răbdării, la căutarea unor
tristeți care zăceau uitate prin sufletele noastre. Le scoatem, le scuturăm
bine și, dacă se poate, le dăm o față nouă, mai veselă. Învățăm, iar și iar, ne
descoperim, țesem noi relații: mamă-fiu, mamă-fiică, mamă-tată, fiu-mamă,
fiu-tată, fiu-fiică. Maria lucrează și ea la sentimente noi, dar e stângace. N-a
trecut încă de încredere, de curiozitate și de bucurie. A avut și ceva
emoții când ajuns la noi, dar și-a adunat curajul și a trecut peste ele.
Pe
mine mă fascinează cel mai mult relațiile dintre ei, dintre profesorii noștri.
Matei a suferit mult la început. Se întâmplau niște lucruri, dar erau cu totul
noi, nu semănau cu nimic din ceea ce mai trăise el. Despre Maria, nou-venită în
echipă, i se spusese că va fi minunată, dar era o noțiune vagă, putea însemna
atât de multe lucruri... Totuși, pricepuse și el că minunat nu este să stai mai
puțin cu mama, să nu te poți apropia de tata, mereu prins cu treburi, să fii
ținut la oarecare distanță și de cea mică, așa, pentru orice eventualitate. A
fost greu până când mânuța perfectă a Mariei a prins un deget de-al lui Matei
și l-a ținut bine. Matei a încremenit și a strigat: - Uite, mami, Mica mă ține de
mână! Și noi sentimente, necunoscute, l-au zăpăcit definitiv.
Au
urmat un gângurit frumos, niște ochișori căprui care au căutat privirea celor
negri, primele zâmbete, un râs gâlgâit în curs de formare, un plâns care o
chema pe mama, dar a ajuns întâi la Matei și ... nu știu, să fi fost și multe
alte sentimente, dar ele au pălit toate când s-a născut iubirea: – Uite, mami, Maria mă iubește! Uite, mami,
se uită la mine! Mami, îți mulțumesc că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă! Apoi,
ochii negri se ridică spre cer și gurița șoptește: - Mulțumesc, Doamne, că ai trimis-o pe Mica la noi! Mânuțele
caută, apoi, fața delicată a fetiței și mângâie, iar și iar, obrajii micuți.
Încet,
dar sigur, se vindecă tristețea. Ceva nostalgii se împletesc cu bucurii și
toată lumea învață. Și e doar începutul, căci școala ține o viață...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu