De-ale copiilor

Dialoguri matinale:

- Mami, când o văd pe Mica, mi se pare că s-a născut o surioară chiar din burta mea.
- Cum adică, Matei?
- Uite așa, mi se pare că sunt o mămică, mi se pare că o alăptez ...
- Cum vine asta, că ești o mămică?
- Nu crezi c-am pus prea multe întrebări? Acum vreau să mă lași să construiesc (Lego).

După o jumătate de oră:
- Mami, eu vă iubesc foarte mult. 
- Cum așa?
- Mai întâi să încep cu tati. Pe tati-l iubesc pentru că-mi face toate poftele.
- Da?!
- Iar pe tine, mami, pentru că mă iubești foarte mult și pentru că eu te iubesc pe tine.
- Și cu poftele cum rămâne, Matei?
- Poftele le lăsăm deoparte, n-avem nevoie de ele.


Aseară, înainte de culcare, Matei (4 ani și jumătate) o mângâia pe Măriuca (4 luni).
- Matei, ce simți tu când o mângâi pe Maria?
- Iubire!
- Cum arată iubirea, Matei?
- Iubirea e... ca un suflet.
- De unde știi tu asta?
- De la Doamne-Doamne. 
(L-am transcris întocmai, pentru că m-a surprins ce și cum se combină în minte lui).

Și, din aceeași serie, o discuție de când Matei avea un an și ceva și încă nu vorbea foarte bine.

- Matei, unde mergem noi mâine?
- A besearecă.
- Și ce faci tu acolo? (mă așteptam să zică ceva de genul ,,Primesc papa.,,, adică împărtășanie)
- Joc. (mă joc)
- Cu cine?!
-Joc Doamne-Doamne. Chem jos, joc (și aici chiar am rămas gură- cască).

Alt dialog cu Matei: 
-Mami, ce faci acolo?
-Scot o rețetă de brioșe la imprimantă.
- Imprimanta asta dă și de mâncare?!

Discuție cu aer(e) de filosofie cu Matei:
Eu:
- Matei, uite, regulile sunt făcute pentru a ne fi tuturor mai bine. Părinții sunt și ei oameni, nu sunt Dumnezeu, deci obosesc, mai fac și greșeli, faptul că ne purtăm frumos ne e de folos tuturor. 
Matei, după o secundă de gândire (la reguli, credeam eu):
- Și tu ești un fel de Dumnezeu. (Poftim?!) Dacă vrei, mă lămurește, îmi faci toate poftele, bine... mai puțin aceea cu jeleurile.