vineri, 27 iulie 2018

De-a călătoria, de la Tulcea spre București




Plec spre București din Tulcea. La ghișeu, cu ochii roșii  de nesomn, un tânăr  îmi tipărește biletele. Rezervarea, făcută în grabă, e pe două nume: cel de dinainte de căsătorie și cel de după. Mă  amuz, mi se pare simpatic să  mă întâlnesc cu mine cea de ieri. Fie și prin intermediul numelui de ,,fată,,.

Matei observă automatele de cafea și își  dorește o ciocolată caldă.  Este 4 și jumătate, e încă noapte. Iau și  eu o cafea. Savurăm băuturile în autogara micuță. E cald, e vară și noi plecăm în călătorie amândoi. Sărbătorim nouă ani de când s-au născut un copil, o mamă și un tată. De când am devenit trei și am început  chiar să visăm la patru.

Șoferul microbuzului e dobrogeanul tipic. Bun de gură, pus pe ceartă de la prima oră. Îl întreb de unde e,  cu gândul la Liliana, prietena mea care îmi spunea că a remarcat o duritate accentuată la jijileni. E tulcean get-beget, dar șofer de ani mulți și știe el cum e când lucrezi cu omu. Trebuie să fie mereu câte unu cu pretenții, așa  că... s-a adaptat. Glumesc, uitandu-mă spre colegii de drum. Aici sunt numai oameni simpatici, n-are de ce își face griji.

Ține la glumă și se relaxează, zâmbește, dar nu ia sacoșa care ocupă locurile din spatele lui. Îi respectăm ,,rezervarea,, și ne așezăm unul în spatele altuia, fiecare în centuri. Stau eu în fața. Nu vreau să-mi blocheze nimic privirea. Matei e relaxat, nu știe de răul de mașină decât din auzite și are de gând să doarmă. Azi noapte Mica avea chef de joacă și el i-a fost partener. Acum are de recuperat la capitolul somn.

Măcin. Urcă pasageri care au rezervat locuri. Printre ei, un personaj inedit. Geaca cândva la modă amintește de lumea curselor de mașini. Pare trăit în afara țării, prin Occident sau prin America. Părul alb, osatura, mi-l amintesc pe tata. Cam așa arăta spre finalul vieții. Pielea îmbătrânită, ochii peste care pluteau ape tulburi. Îmi amintesc zâmbetul lui reținut, umorul lui. Au trecut deja patru ani în care îl regăsesc în fărâme în oamenii pe care îi  întâlnesc.

Pasagerul cel desprins din poveste are pe cap o șapcă neagră decorată cu siruri verticale de paiete aurii. Îi admir curajul de a pune pe el obiecte atât de originale. Un pantalon roșu, de firma, îi completează  ținuta sportivă. Iar pantofii galbeni, din piele de calitate, sunt cireașa de pe tort. N-are rezervare, dar așteaptă hotărât lângă ușă până se așează toată lumea pe scaune. Ultimul loc liber va fi al lui și merge până la București.

Mă așteptam ca îmbarcare a să se fi terminat. Fals. Pe  culoar intră toți ceilalți pasageri, 10-12 persoane. Fac glume pe seama faptului că ne-ar fi prins bine o mașină mai lungă. Nimeni nu protestează. Toată lumea vrea să ajungă la destinație și până la Brăila sunt doar 14 km. Lângă mine poposește o doamnă trupeșă.

Un domn urcat din același loc o întreabă dacă pleacă iar la mănăstire. Femeia îi răspunde veselă că se plimba și ea, ca fiecare. Omul insistă: ,,Las ca știu eu.  La mănăstire mergi, parcă nu văd că ai rupt și flori?,,. Femeia râde cu toată fața și îl împinge doi centimetri mai încolo. Nu are loc, nici puncte de sprijin și nu o ajută nici ,,genunchiul ăsta păcătos,,. Cuget la modul în care s-a detașat de slăbiciunile corpului, în timp ce vecinul n-are pace și iar o atacă: ,,- Io ce să-ți fac dacă ești așa mare? Mai slăbește și mata!,,

Femeia îi dă replica imediat: ,,- Da' ce te iei de kilogramele mele? Așa-i la bătrânețe. Ține cură tineretul, nu noi. Dacă și genunchiu ăsta nu merge, stai, așa, mai pe loc, și te îngrași. Da' pe mine nu mă dă jos vântu' așa ușor. Pe tine te cam ia pe sus!,, zice  ea și râde zgâlțâindu-se din toate încheieturile.

        La Brăila rămânem tot atâția pasageri câte locuri sunt în mașină. Femeia coboară. Încă îi simt burta cutremurandu-se de râs în umărul meu stâng.
Smardan, in zorii zilei


Bacul (podul plutitor de la Smardan - Braila)

joi, 26 iulie 2018

Ernest - primul zbor în România




,,Se mai joaca ăștia mult la lumini? Parcă-i discoteca!,, Vocea răsună din spatele meu. Pasagerul care vorbește, un tânăr, a frământat tot drumul spătarul scaunului cu genunchii, s-a uitat astfel încât să nu vadă pe geam imaginile care se derulau în timpul zborului iar acum protestează la fluctuațiile de energie care aprind și sting luminile din aeronavă înainte de aterizarea pe aeroportul din București.

M-am întors din primul zbor al companiei Ernest spre Genova, întâmplător și primul meu zbor cu o navă de pasageri. Am trăit fiecare clipă a călătoriei spre Italia intens, ca după o lungă așteptare, ca după mult timp în care doar am visat să întâlnesc Italia și în realitate, nu doar în cărți. În același timp, am fost nevoită să-mi înfrunt și eu limitele, nu doar colegul meu de zbor. Aventura, începută pe neașteptate, s-a derulat atât de frumos încât emoțiile negative au lăsat loc celor pozitive și fiecare clipă a fost trăită intens și retrăită prin intermediul fotografiilor.

Vacanța de vară ne găsește mereu epuizați, ca după un an în care am făcut slalom printre obligații multe, de neevitat. Provocarea lansată de Ernest Airelines a marcat într-un mod inedit începutul vacanței. Venită  joi după-amiază, a fost urmată de cea mai rapidă pregatire a unor bagaje și de organizarea eficientă a cazării și stransportului Constanța-București și retur. Nicio secundă a ineditei călătorii n-ar fi avut același farmec fără colegele mele de breaslă, Faviola, Cristina și Cami, una mai talentată decât cealaltă, cu experiență în ale călătoriilor și cu abilitatea de a vorbi fluent engleza și italiana, abilitate care ne-a scutit de multe încurcături și ne-a ajutat să ne bucurăm de frumusețile Italiei în cele câteva zile petrecute acolo.



Una dintre navele companiei - foto  - https://www.facebook.com/flyernest.ro/




,,A zbura,, pentru mine presupune a lupta cu propriile frici. În același timp, presupune a pătrunde într-un univers visat, despre care am acumulat în ani de studiu informații extraordinare pe care mi le-am dorit mereu ,,verificate,, la fața locului. Așa că, gândind mai  puțin și visând mai mult, m-am îmbarcat în cursa București-Genova, curioasă cu privire la fiecare detaliu al zborului. Cum era primul zbor al companiei din București spre Genova, am fost întâmpinați de reprezentanții firmei, s-a băut șampanie și s-a gustat tort, s-a glumit pe seama emoțiilor care se vor volatiliza. Ochiul meu vigilent a urmărit amabilitatea personalului, felul în care au fost prezentate informațiile înainte de zbor, a cercetat fiecare colțișor al navei în care am plecat spre Italia. Spre norocul meu, zborul a fost lin, cu foarte-foarte mici turbulențe, așa ca pentru un începător care își dorește să o mai ia din loc cât de curând.



Un pahar de șampanie și un zbor lin :)


Ciao, România! - un salut, o destinație



Plec, Cristina Andone - o carte numai bună de citit la drum



Printre nori 




Zbor


      Am avut timp să admir felul în care soarele a transforma râurile în panglici de aur, m-am amuzat spunându-mi singură că am intrat în tărâmul magic de deasupra norilor în care zăpada pare așternută în strat gros, atât de gros încât totul pare curat, strălucitor. Am cercetat munții pe deasupra cărora am trecut, Adriatica. O nava de pasageri care părea un bob de fasole plutind straniu pe mare. Soarele care incendia marea.

      
   În drumul de întoarcere spre România, un apus memorabil a fost urmat de întâlnirea cu primii nori gri, de ploaie. Am văzut cum vine noaptea când zbori deasupra norilor. Cum te simți provocat să prinzi imagini cu soarele și toate nuanțele apusului. M-am lăsat surprinsă de imaginea unui avion care țâșnește din pătura de nori și se ridică spre soare-apune.



            Câteva minute mai apoi, zburam într-o ceață gri. Soarele se scufunda în nori. Roșu, părea un ochi de balaur care ardea mocnit. Zdrențe de nori gri păreau fumul ce se ridică din foc. Cerul trecea rapid de la albastru la turcoaz, vernil, tonuri de mov și gri. Pătura de nori de sub noi se colora în gri-albastrui. O cupolă în care încă mai era zi se sprijinea pe ea. Înspre soare-apune, cupola era albastru-lila, cu o geană aproape albă pe linia orizontului, în față, aceleași tonuri de albastru, mult mai întunecat, se împleteau cu griul dens al plafonului de nori deasupra căruia (și prin care) zburăm.



Brusc, s-a facut noapte și s-au aprins luminile în navă. Mă simt ca în viața de zi cu zi. Mi-e frică, deși n-aș vrea, vreau să mă bucur de fiecare frântură de frumos, trebuie să am încredere și să sper. Mă rog cu un calm pe care nu l-am avut de mult timp. Cum să fac să țin minte toată frumusețea? Îmi spun că atunci când voi începe să uit mă voi urca într-un alt avion și o voi lua de la capăt.

Vreau acasă. Îmi imaginez brațe micuțe care mă cuprind. Gânduri de mama care nu s-a desprins încă de pui, care a trăit cu ei și prin ei ultimii ani. Care a zburat prea puțin, doar așa, ca să-și facă o idee despre zbor, de pe aeroportul de la Tuzla.

Prima călătoie a companiei Ernest spre Genova a fost și primul meu zbor o cursă de pasageri. Imaginile de mai jos sunt doar frânturi dintr-o experiență de neuitat. 

Despe Cinqueterre și cum se simte Italia când calci prima dată pe teritoriul ei într-un alt articol, curând.


Cărțile, într-un pasaj din Genova



Cascadă într-un parc





Funicularul, pentru unii localnici, singurul mijloc de transport cu care pot ajunge acasă



Genova - rezervație, pe vârful muntelui

Adăugați o legendă

Genova, văzută de sus


Cinqueterre

Genova, în port

Genova



Autobuzul - util în oraș


Cinqueterre

Cafeaua de dimineață

Funicular - util când e de urcat





Cinqueterre

Culoare

Culoare

Cinqueterre

Genova,picturi de Rafael