Grădina secretă

     Una dintre cărțile nostre preferate este Grădina secretă, a scriitoarei Frances Hodgson Burnett. Citită împreună cu micii pasionați de povești din familie, ne-a rămas reper pentru carte de calitate pentru grupa de vârstă 7-14 ani și nu numai.

   La cartea acesta ne-am tot gândit când am descoperit grădinile ,,părăsite,, din cartierul în care ne-am relocat exact când s-a impus izolarea. Vegetația bogată din jurul blocului în care urma să ne mutăm a tras serios în balanță încă din perioada în care alegeam apartamentul. Tânjeam de ani buni să simt și în Constanța că vine primăvara, așa cum simțeam acasă. Și în zona primei noastre locuințe erau multe case, erau pomi. Dar străzile înguste, prăfuite, tot mai aglomerate pe măsură ce noi blocuri răsăreau pe locul fostelor case bătrânești, nu erau chiar tot ce visam. Domina culoarea gri, praful și nevoia de a te feri din calea mașinilor, de a te strecura, tu, pietonul care nu aveai loc nici pe trotuarul-parcare, nici pe șosea.

   Izolarea la domiciliu cu doi copii energici și lipsiți în mod obișnui de binecuvântarea de a sta la soare mi s-a părut și dar, și coșmar. Ne mai trăgeam sufletul din iureșul zilnic dar continuam, exact în perioada în care ar fi trebuit să fie cel mai bine pentru noi, ,,blocatarii,,, să stăm între patru pereți. 

   Bucuria noastră au fost rămășițele unor foste gospodării îmbătrânite natural sau demolate pentru a face loc noilor cartiere. Pe terenul viran rămas, în primăvara aceasta au înflorit și zambile, și narcise, piersici, vișini și gutui care m-au copleșit cu numărul lor și risipa de culori și miresme. Balsam pentru suflet ne-au fost și punct de plecare în nenumărate discuții despre flori și insecte, despre păsări și copaci.
      I-am învățat pe cei mici tot ce știam despre fiecare plăntuță, le-am fotografiat cu grijă, iar și iar, să prindem în fiecare imaigine frumosul pe care l-am fi putut ignora altădată. Acum devenea atât de important să nu uităm de tot ce e bun în lumea noastră, de tot ce putea deveni o amintire prețioasă pentru mâine. 
    A fost modul nostru de a da sens unei lumi care devenise cenușie, diformă, amenințătoare.
        Pe voi, ce vă ajută să dați sens fiecărei zile? M-aș bucura să-mi lăsați un gând în comentarii. 

                        

                                                                                                   

Și, cum mai merge școala de acasă?

    ,,Și, cum mai merge școala de acasă?,, Prietena mea mă întreabă curioasă. Are emoțiile ei și știe, ca fiecare părinte, că nu se face școală pretutindeni la fel.

       ,,Cum vrea.,,, îmi vine să-i spun, cu gândul la n zile în care coloana mea scârțâie de durere de la statul încremenit în aceeași poziție pe scaun. Vorbesc de școala copiilor, că acolo e mai simplu și doare mai puțin.

      Cum să doară mai puțin, mi-ar zice părinții amărâți că nu se face destul, că doamna nu corectează, nu predă, nu stă pe platformă, nu…

      Păi, strict în cazul meu, nu doare așa rău. Că n-am niciun dubiu că vor trăi  bine-mersi și fără ce nu apucă doamnele noastre să pună în copii în acest moment. Mai sunt și eu pe aici, mama, și mi se pare un vis că pot să stau mai mult cu ei acasă, că văd ce și cum au acumulat sau nu. Că văd, mai ales, pe cine lăsam atât de multe ore la școală sau acasă, aplecați deasupra caietelor, fără ca eu să pot sta prea mult cu ei de vorbă, fără să-i privesc, să le urmăresc ochișorii și gândurile. Eram o persoană cât de serioasă puteam să fiu eu și tânjeam mereu după copiii mei. Și pierdeam clipe, zile și ani din viața lor.

       Când una dintre doamnele noastre i-a luat mai încet, lăsându-i să-și trăiască emoțiile, să se adapteze la izolare și să se bucure de familie, a apărut panica. Nu e treabă serioasă, nu-i ajută pe copii, nu-i pasă de ei. Nimic nu s-a înțeles din blândețea și delicatețea cu care le proteja doamna sufletul de răul lumii gândind să nu se mai pună o altă presiune pe copii. Și pentru că fișele nu erau destule, nici link-uri cu n activități, filme, muzică, povești, s-a început etapa a doua, cea ,,serioasă,,. Cu teme și mai multe, cu n ore de descifrat și manuale, și culegeri, și teste on-line și… cât de mult. Doamne-feri să stea copilul și liber, dacă i-o veni ideea să mai gândească și el, dacă i-or veni idei să se și joace singur, să fie și el om, nu doar elev… Nedumerit, copilul cel mare a întrebat:

     -Dar pe copii i-a întrebat cineva dacă vor și mai multe teme?

    - Păi, știi, se simt copiii neglijați, zic părinții… Tu cum te simți? întreb și eu, aproape îngrijorată.

    - Eu? Foarte bine. Și nu vreau să-mi stea nimeni ca un ghimpe-n coastă.

   Mă cam amuz, dar recunosc că noi ne-am rânduit atât de frumos fiecare zi că numai stresul temelor interminabile nu ne lipsea. Un raft din bibliotecă s-a umplut cu volume de sute de pagini pe care puștiul de 10 ani le-a devorat fericit că are timp. Au pictat pe săturate, au modelat, au făcut ierbar, au fugărit fluturi și au cules păpădie. Au studiat de aprope fluturii găsiți în flori și gărgărițele și am văzut documentare sau materiale 3 D despre fiecare subiect care ne-a atras atenția. S-au mângâiat, au râs, au ascultat muzică și au dansat. S-au jucat cu lego mult, împreună, atât de frumos cum nu-i văzusem de mult timp. Poate și pentru că fetița abia acum a făcut o pasiune pentru acest jos. Materiale nenumărate adunate pentru lecții visate și nepuse în practică din lipsă de timp ne-au dat de lucru ore în șir. Și ne-au adus iar și iar bucurii simple, profunde. Dezlegată de  obligații, am putut să mă joc cu ei cum nu o făceam înainte. Conștientă, e drept, că lumea noastră se schimbă într-un mod straniu, pe care îl intuim doar și care ne sperie tocmai pentru că e atât de straniu.

          Cât despre școală și ce așteptam de la ea… Am găsit exact ce mi-a trebuit. Temele doamnelor ne ajungeau mai mult decât ne doream și erau punct de plecare spre ce ne plăcea și ni se părea nouă necesar. N-am trăit nicio clipă senzația că pierdem ceva pe această atât de necesară parte academică. De ce? Pentru că nu cred că lumea spre care navigăm va da chiar atât de multă atenție acestui tip de predat care presupune n ore de repetat aceleași tipuri de exerciții. Cred că multă creativitate, capacitate de a lucra în echipă și flexibilitate vor fi mai importante decât până acum. Fără a neglija informația… dar…  atât de multe surse există acum, doar la un clik sau la o întâlnire virtuală distanță. Și atunci? De ce atât de multă panică?

          Platforme on-line pe care nu le foloseam decât rareori au devenit parte din zilele noastre. Pe ieșenii de la ASQ.ro îi știam deja, din perioada în care căutam soluții pentru copiii mei prea conectați la tehnică, incapabili să se mai concentreze și la modul nostru tradițional de a lucra. Platforma lor, atât de practică, a mers de minune pentru clasa a IV-a, dar și pentru copiii mei de gimnaziu. Pentru liceu, era încă în dezvoltare și acolo am găsit alte moduri de a continua învățarea.

          Celei mici, fișele venite de la doamna noastră i le-am completat cu lecțiile minunatei Ema, prietena mea descoperită în mediul virtual, învățătoare și blogger talentat. Am lăsat-o liniștită să învețe cu Ema pe clasa ei de pe Google classroom despre ciclul vieții la buburuze sau la fluturi (știu, am mai zis, dar aceasta este primăvara în care am vânat fluturi mereu), despre litere, să deseneze și să cânte. Nu mult, dar cu mare poftă. N-am uitat că până mai ieri nu aveau voie mai deloc la ecrane. Și ce bucurie mai mare visează un părinte când este vorba despre lecții dacă nu să aibă un copil pasionat de ceea ce face?

          De curând, am descoperit o altă platformă pe care pot invita liniștită și copiii mai mari (clasele 1-12) să lucreze și să primească un feed-back rapid, Brio.ro. Cum este vremea mutatului pe internet cu lecțiile, frunzărisem, deja, tot ce auzisem că ar fi util pentru a continua școala. Aceasta este prima platformă pe care am găsit eu teste complexe, serioase, care obligă la o privire profundă asupra propriilor cunoștințe. Nu fusese nici ea gratuită până mai ieri, așa că am luat-o ca pe o șansă de a vedea cum poți să faci, cu ajutor profesionist, în mai puțin timp, ceva frumos și util. Testând platforma lor, mi-am amintit de toate discuțiile purtate cu familia Roșioru, la un curs. Ei foloseau, deja, asemenea teste la ore făcute în școli și aveau reacții mai mult decât încurajatoare din partea copiilor. Cum a concepe teste on-line nu este chiar atât de simplu și de rapid într-o primă etapă, am rămas doar în ipostaza celui care se joacă făcând teste pe Kahoot, dar nu apucă să și implementeze ceea ce visează. Variatele platforme, unele atât de ușor și de util de folosit, m-au făcut să mă întreb de ce nu avem asemenea instrumente puse la dispoziția tuturor, accesibile, făcute de oameni care să aibă toate cunoștințele și timpul necesar. Pentru că-mi este așa de limpede că nu mai pot ajunge la unii copii așa cum visăm noi, că lor le sunt alte tipuri de experiențe mai necesare decât persistarea în tiparele pe care le foloseam până mai ieri.

          Deci, la întrebarea prietenei mele am răspuns destul de simplu: merge școala. Și mintea mea continua mesajul: ,,Și, Doamne, ce mai merge!,, Pentru că acum avem timp să învățăm și ceea ce ne place, să facem lucrurile mai frumos, să descoperim și să trăim experiențe care ne ajută să ardem etape, să călătorim, virtual, prin colțuri de lume și prin biblioteci prin care nici nu visam până mai ieri că am ajunge, chiar și așa, mai puțin fizic. Și mai avem răgaz și de o îmbrățișare, și de un un zâmbet, și de o pâine coaptă în casă.

                                             

Dunărea, văzută din grădină

                                               

Unul dintre fluturii care s-au lăsat mângâiați

Un tablou string-art, pe cale să fie transformat în obiect prețios

Sakaro

Pâinea de acasă

Bujor din pădurile de pe drumul spre casă

Păpădii, sâmburi de povești

Măr 

         

Povești la firul ierbii (2)

E aproape miezul nopții și, lângă mine, voci mici își împletesc sunetele. S-a oprit din fulgerat de câteva minute și n-a fost chip să dau stingerea până n-au admirat, de la geam, spectacolul picioarelor de păianjen care luminau peste Dunăre. O clipă, le-au plâns de milă vecinilor din Ucraina, au crezut că furtuna i-a lăsat fără lumină. S-au mai liniștit când au înțeles că nu s-a întâmplat nimic grav, că se uită, panicați, spre …nucul din grădină, nu spre celălalt mal al fluviului, care a rămas la fel de luminat. Plouă, în sfârșit…

Adunam mai devreme rufele de pe sârmă ca să le adăpostesc sub streașina generoasă, în preajma rândunelelor. M-am trezit amușinând aerul umed, curat, cu lăcomia omului care face provizii de imagini, miresme și  senzații, ca și cum mâine toate ar putea să se volatilizeze. Am pierdut șirul anilor în care școala, munca, statul la bloc m-au ținut departe de casă în perioada acesta. Povestea despre pandemie în care ne-am trezit cu toții personaje mi-a oferit, paradoxal, răgazul să redescopăr firescul. În oraș, din iarnă săream așa, ca-n vis, în primavară și apucam să mai văd/înțeleg câte ceva din poveștile firelor de iarbă prin vară, după ce luam vacanță. Ratam, în mare parte, exact primăvara care îmi era cel mai aproape de suflet.

                                                    

Acum am asistat prinvind prin ochii copiilor și de lângă ei la un întreg spectacol pe care  l-a dat natura, parcă în ciuda încremenirii noastre. De la grădinile sălbăticite de pe lângă blocul în care locuim, grădini în care vegetația izbucnea din fiecare petec de pământ, am ajuns să ne trăim izolarea pe dealurile mai arse de secetă ca niciodată ale Dobrogei de Nord. M-am tot uitat pe coastele pe care bântuiam în copilărie după steluțele de ceapa-ciorii, după flori de orice fel.  Le-am găsit cu plăntuțe pipernicite, prăfuite, care nu urcau nici până la 10 cm înălțime. Multe, pur și simplu, nu au crescut. Altele au crescut mici, mici, și au înflorit mai stângaci. Ceva cimbrișor sălbatic se ținea încă drept, cu delicate tonuri de lila în florile care mai înveseleau terenul.

Maci 

                                                   

Gânduri despre seceta proorocită de voci alarmate îmi tot răsună prin minte. Mă uit, mă mir și aștept să văd ce va mai fi. Ce găsesc prin fiecare petec de lume pe care-l scotocesc îmi confirmă ce-mi spun localnicii: că nu a plouat de luni bune și că toate se usucă înainte de a crește. Cu atât mai prețioasă mi se pare fiecare plăntuță care răzbește. Nori răzleți aruncă uneori stropi care potolesc praful pentru o atât de scurtă vreme.

                                                

                                               

Le strâng flori de soc copiilor cu gândul la băutura efervescentă care ne gâdila simțurile în copilărie. Nici socul nu mai e ce-a fost dar el a avut tip să împânzească grădina, așa că și-a asigurat supraviețuirea. Mânuțele lor fug de flori. Tocmai au descoperit că pe codițele florilor purici negri se înghesuie lacomi. Se sperie și refuză să le mai țină, chit că am gonit invadatorii. Ne oprim și-n preajma salcâmilor. Gândul îmi zboară la salate în care să presărăm flori, la aluat de clătite în care să le scufundăm și să le transformăm în desert de poveste. Avem răbdare, încă nu sunt suficient deschise.

Vocea fetiței îmi mărturisește ușor nedumerită: ,,Mami, să știi că eu sunt trează de la 5, de când au sunat cocoșii bunicii.,, Râdem amândouă și fredonăm versurile din Vara la țară a lui Topârceanu: ,,Locuința mea de vară/ E la țară…/ Acolo era să mor/ De urât și de-ntristare/ Beat de soare/ Și pârlit  îngrozitor!,, Are doar 6 ani, dar știe pe de rost cântecele lui Baniciu, ale celor de la Pasărea Colibri, folosite ca antidot de când cu statul prin casă.

                                                        

Căsuța din grădină a devenit unul din reperele lumii în care se mișcă. Copacii care îi ascund de lumea celor mari, iarba din care se mai aude fâlfâitul aripilor unui fazan, nucul în care se cațără timid, ca niște orășeni nu chiar adaptați la traiul în natură, florile pe care și le adună în buchețele. Mă uit la ei și mă gândesc că acum se croiesc amintiri pentru mâine. Sper să țină minte mai ales frumusețea clipelor din (aproape) vacanța forțată pe care o trăim și mai puțin momentele în care intră pe frecvența canalelor de știri și sunt copleșiți de urâtul lumii: ,,Mami, au zis că vor face și niște măști micuțe, adaptate copiilor. Așa e?,,

Îi văd urmărindu-ne reacțiile, pun întrebări, vor să înțeleagă. Le răspund și încerc să păstrez eu o aurită cale de mijloc. Mă cercetează cam neîncrezători. Adică, vrei să spui că pe lume mai există și mult urât și multă durere? Păi, noi      n-am prea văzut de-astea. Păi, nu, că vi s-au dat părinți, să stea între voi și urâtul lumii. Vine o vreme când este loc și pentru așa importante informații. Le mai povestesc câte ceva, în doze mici, despre provocări și cumpene, despre vremuri care se mai și schimbă, despre istorie… Apoi mă las de dăscălit și mă cobor lângă ei, în iarbă, și le ascult poveștile pe care și le țes singuri, din frunze și crenguțe, din zboruri de rândunele, ciripit de păsări necunoscute. De prin te miri ce colț de curte răsună: ,,Mami, vino repede să vezi…!,,, ,,Mami, vino repede să mângâi și tu puii de pisică!,,, ,,Mami, ce pasăre cântă așa frumos?,,, ,,Mami, uite, un fluture!,, și ,,Mami, n-ai văzut, a fost un curcubeu atât de frumos și așa de aproape, că vedeam tot, vedeam cum zboară păsările prin culorile lui, mami!,,.

                                                        

Peste zi, lumina lor ne învăluie și pe noi. Doar seara gândurile se înghesuie să tulbure pacea clipei.

Povești la firul ierbii

            Pe stâlpul de electricitate, o barză se ridică delicat. Încerc să mă apropii astfel încât să nu o sperii. Aș vrea o imagine pentru colectia noastră de instantanee din grădina bunicii. Barza deschide larg aripile, cât să-i admir marginile delicate, bordurate cu  negru. Se așează, apoi, pe ouă.

           Mă întorc ușor bosumflată lângă mama. Am senzația că am speriat-o făcând mișcări prea bruște. Mama zâmbește calm. Îmi explică: ,,S-a ridicat doar să învârtă ouăle. Nu te-a băgat pe tine în seamă.,, 

          Mă așez lângă ea cu gândul la toate păsările pe care le-am zărit zilele acestea. Azi, un țințilechi, cu codița subțire neagră, aripi și spate, căpușor  în aceeași culoare. Pieptul alb, mărginit de zone cu negru și alb (pestriț). O bijuterie veselă care a tot făcut paradă printre straturile de roșii.

Cât am corectat un set de teme, de dimineață, în grădină se auzea cântecul pupezei. Atât de simpatic îi este viersul pe care îl ascult mereu cu gândul la Nică a lui Ștefan al Pietrei Ciubotariul!... Când pupăza nu se mai auzea, rămâneau rândunelele, vrăbiile, să-și facă unele altora concurență.

                                          

Așezată  lângă nepoți, pe iarbă, mama povestește, prima dată și urechilor mele, aventuri de acum 60 de ani.  Undeva, în baltă, trimisă să dea ajutor bărbaților care se ocupau de turma de oi a familiei, mama a văzut, pentru o clipă, cât de ușor te poți îneca.  Grija ei era să dea drumul mieilor la păscut, după ce turma pleca la pășune. Pentru a ajunge la țarcul lor, ar fi trebuit  să traverseze cu pluta un canal lat sau să ocolească, la mare distanță, până unde ar fi putut trece pe o fâșie de uscat. Temerar, copilul de nici 10 ani s-a urcat pe plută, a înfipt ghionderul care ajuta la deplasare și... ghionderul a rămas înfipt în mâl  iar ea a început să plângă, pe pluta ajunsă în mijlocul apei. De pe mal, Leu, câinele familiei, a lătrat și s-a zbătut până a rupt lanțul în care era legat. S-a aruncat, apoi, în apă, a alergat până la ea. Tremurând, a apucat lanțul care atârna încă de gâtul câinelui și l-a îndemnat să o scoată la mal. 

                                     

                                           

  

                                                           
                                                       

Cu Dunărea sub privirile noastre, am tot privit doar-doar imaginii terenurilor irigate de azi li s-ar suprapune frumusețea bălții fabuloase de ieri. M-am întors, apoi, spre mama. Era, pentru o clipă, copila de 10 ani, trăind speriată și mândră de ea însăși o experiență inițiatică: vegheatul turmei, somnul în cântecul brotacilor și aventura alături de un câine curajos, capabil să fărâme lanțuri pentru a-și salva tovarășul de joacă.    

Pe seară, mi-am dus fetița în grădină să vadă soarele la apus și-am fost nevoită să răspund nedumeririlor ei: ,,De ce, mama, aici stelele strălucesc atât de tare? De ce se vede luna atât de bine? De ce este Venus așa de mare văzută din grădina bunicii?,,

                                          

                                                       

                                         

                                                                           

                                                    

Timpul s-a oprit și încap în zi toate gândurile care nu-și aveau până mai ieri locul. 

Jurnalul din imagini, miresme și sentimente

          Când a început vacanța de Covid 19 am intuit că nu e o simplă pauză și că nu va dura puțin.  Și le-am dat ca temă copiilor mei să scrie un jurnal.

 Am încercat eu însămi să țin un jurnal al zilele scurse când mai haotic, când mai lin. Nu mi-a ieșit.  Am adăstat citindu-le, on-line, pe ale altora, încercând să mă prind încotro a pornit-o lumea sau ce e de făcut până revine pe  făgașul cunoscut.

          Nu prea mi-a tihnit vacanța, în fapt. Înainte de pauza forțată ajunsesem într-un impas, grație obligațiilor la care mă înhămasem de bună voie. Suspectam de ani buni un burnout, ochii îmi dădeau semne de oboseală, organismul întreg țipa după o pauză reală.

          M-am bucurat că ne-am oprit, straniu, supranatural, ca și cum, brusc, timpul și-a schimbat curgerea. Dar n-am găsit puterea să mă anesteziez cu filme și să aștept, cu mult calm, ca lumea să reia  cursul existenței de unde îl lăsase ci am tot scrutat orizontul căutând  idei despre ce va fi mâine.

  

Mâine căpătase, dintr-o dată un chip atât de tragic. Mâine putea fi un timp în care cei dragi să nu mai fie lângă noi.  Mâine putea fi un timp în care eu însămi să nu mai fiu lângă cei dragi.

        Cu doar 6 ani în urmă trecusem printr-un moment de cumpănă.  Încercam un NVDC, o naștere naturală după cezariană, într-un sistem sanitar imperfect, în care și medicii declarați pro naștere naturală, cu blândețe, mă avertizau că aveam toate șansele să mor și eu, și copilul meu.  Evident, alesesem, cumva, în orb. Acceptasem că mie mi s-ar putea întâmpla orice, gândisem că voi face totul ca mai ales copilul să fie bine, mă spovedisem și împărtășisem. Apoi mă dusesem să-mi trăiesc experiența luând fiecare clipă la rând, făcând ca fiecare pas să fie către clipa în care și eu, și copila mea, să fim în siguranță.

         Aș fi regretat enorm, atunci, dacă mi se întâmpla orice și nu aș fi putut fi întreagă, sănătoasă, prezentă în fiecare clipă alături de copiii mei, atât de mici și având  atât de multă nevoie de mama.

         Covidul cel năstrușnic m-a adus în aceeași zonă.  Ok. Ne paște o primejdie de moarte. Nu știm ce va fi mâine.  Nu știu dacă mâine vom fi, cu toții, unii lângă alții, ajutandu-ne si iubindu-ne. Dar... Și sufletul mi s-a umplut de pace.  Atât de multă bucurie duc acum cu mine, atât de multe clipe frumoase am trăit, sunt recunoscătoare pentru atât de multe daruri... Rugilor mele ascultate li s-a răspuns. Am fost iubită și am iubit, am fost binecuvântată cu prunci minunați, ochii mei au văzut frumusețea din privirile lor, au cunoscut dragostea necondiționată, fără limite, curată.  Da, vreau să stau aici, sunt atât de multe de făcut aici, dar, Doamne, facă-se voia ta. Dacă aici e loc de atât de multă frumusețe, dincolo ar trebui să fie și mai multă pace, și mai multă iubire și eu... sunt împăcată. 

          Și, cu  gândul acesta, m-am întors să lupt pentru firescul fiecărei clipe. Pentru dimineți cu zâmbete și îmbrățișări, pentru zile calme, cu spor și gust de vacanță. De la școala on-line a copiilor, la școala mea on-line, de la mic-dejun, la prânz, cină și gustări speciale, de la o căsuță și o etapă din viața noastră, la o altă căsuța și altă etapă, surprinzătoare, în care de-abia intram....

Momentele de calm alternau cu momente de uimire, de spaimă. Bun, și cum trecem de nebunia asta? Ce mă fac cu mama, seniorul nostru atât de prețios? Cum să o iau din mediul ei? Cum să nu o văd cu lunile? Cum să nu mă asigur că e bine?

     Speranței de a o avea lângă mine ca să-mi fie mie bine i-a luat loc acceptarea evidenței - ei îi este mai bine în mediul ei, în curtea ei, cu pisici și cățel, cu păsări, copaci și flori, cu rândunele care se întorc la cuiburi.

      Clipele de oboseală presupuneau și îndoială, și scenarii sinistre. Cândva, ,,ratasem,, o despărțire de un părinte și mă gândeam că n-aș putea retrăi experiența. Mă scuturam, apoi, realizând că, în fond, gândeam egoist. Plecarea cuiva drag e mai ales despre cel care călătorește spre dincolo, nu despre dorințele noastre, mai mult sau mai puțin întemeiate.

Muzică, îmbrățișari și lungi dialoguri cu mama, cu prieteni vechi, deveneau antidot pentru tristeți și spaime. Apoi, ieșiri după soare și semne de primăvară.vFiecare copac înflorit a fost inventariat, fiecare floare, fiecare petec de iarbă. O ieșire pe câmp, o altă ieșire în grădina unei prietene, erau experiențe din care își trăgeau lumina și zilele care urmau.

                                            

           Statul în casă era un răgaz prea scurt pentru câte erau de făcut.

 Gratiile au devenit și mai volatile când am realizat cât spațiul verde era în jurul locuinței noi în care ne mutasem și cât loc aveam să ieșim, fără a ne întâlni cu nimeni.

                                          

                                 

          Mese simple, delicioase, muzică veche, cu melodii pe care le puteau cânta si copiii mei dar care îmi îmbrățișau și mie toate spaimele și le făceau să dispară ca prin farmec.

Fiecare ieșire din casă era o aventură.  Din sacul enorm în care le țineam ,,în izolare,, ieșeau hainele de ,,tăvăleală,,. Rucsac, apă, cărți de citit/de pictat, pătură de picnic și, musai, o gustare. Cum puneam piciorul in grădina secretă, o foame teribilă punea stăpânire pe trupușoarele pline de nerv ale copiilor din dotare și se lăsa cu amenințări de plecare după provizii, orice s-ar întâmpla.

          Cum ieșirile erau rare, uneori la zile distanță, primele minute, zeci de minute erau despre conectare. Ciondaneala, nemulțumirile se evaporau ca prin farmec când găseau un scop comun: să ude lalelele pitice din grădină, să urmărească un fluture stângaci, să se joace îndelung cu o gărgăriță cu fix șapte puncte pe spate.

                                                                  

                                                                      

Macii supravegheați în progresele făcute de la o zi la alta, cireșii, vișinii, gutuii în care se hrăneau cu petale păsări mici, cu pene verzui pe piept și ciripit melodios  - evenimente într-un univers care era departe de a fi bulversat de primejdia morții.

        Jurnalul meu s-a clădit din imagini, miresme și sentimente diverse. 

Ziua Internațională a Cărții, 23 aprilie 2020, și o recomandare de lectură

     Pe 23 aprilie  este sărbătorită, începând din  1996, Ziua Internațională a Cărții. Se marchează, în această dată, trecerea în eternitate a doi mari scriitori, William Shakespeare și Miguel de Cervantes.

     Tot pe 23 aprilie s-au născut autori precum Gib Mihăescu (1894), Halldór Laxness, scriitor islandez, laureat Nobel (1902), Vladimir Nabokov(1899) şi Manuel Mejía Vallejo (1923).

     Autori, editori, librari, bibliotecari și cititori iau parte la expoziții de carte,  lecturi, dezbateri, la manifestări care s-au mutat în on-line, cu scopul de a  crea noi punți între autori, cărți și cititori din cele mai diverse medii.

     De-a lungul timpului, în lumea cărților au avut loc schimbări majore. Cartea în format tradițional a fost înlocuită de cartea digitală, fiecare dintre ele fiind mijloace prin care informațiile s-au propagat dincolo de timp și spațiu.

     Meditând la scopul lecturii și la relația pe care o avem cu noi înșine grație cărților, azi, mai mult decât oricând, ne bucurăm că avem șansa de a ne îndulci singurătatea grație cărților. Citim alături de cei dragi, evadăm în spații nemărginite, ne întoarcem și le povestim și celorlalți despre întrebările cărora le-am găsit răspuns deschizând o carte.

  

      Ce ne-am propus pentru azi:

 1.     Să scriem fiecare dintre noi, membrii familiei, câteva rânduri-recenzie a unei cărți care ne-a bucurat mult în ultima perioadă. Să atașăm rândurilor o imagine a coperții, un citat semnificativ.

2. Să intrăm pe pe https://www.mozaweb.com/ro/lexikon.php?cmd=getlist&let=7 și vedem, în 3D, cum arăta Teatrul Globe, din Londra, unde a fost director Shakespeare (https://www.mozaweb.com/ro/Search/global?search=shakespeare&lexikontypeid=7)..

3. Să plecăm într-o Călătorie prin Galaxia Gutemberg  - https://www.mozaweb.com/ro/Microcurriculum/view?azon=dl_88 .

4. Să vizităm o biliotecă digitală, cum ar fi cea Unesco  - https://www.smartradio.ro/poti-merge-online-gratis-la-biblioteca-unesco/.

5. Să aruncăm o privire în cele mai frumoase biblioteci din lume: https://turismistoric.ro/top-25-cele-mai-frumoase-si-impresionante-biblioteci-din-lume/.

6.Să ne creăm propria carte, de tip flipbook: https://www.mozaweb.com/ro/Search/global?search=realizare+carte&lexikontypeid=7, urmărind sugestiile de aici.

    Cartea despre care am simțit nevoia să vorbesc în ultimele zile, carte care m-a surprins plăcut, este Insula orfanilor, de Laurel Snyder. Citită în paralel cu micul meu pasionat de lectură (M., 10 ani), cartea mi-a depășit cu mult așteptările. 

    Mi s-a întâmplat să mai întâlnesc la Editura Arthur cărți care mi s-au părut ușor incomode, nu foarte reușit concepute. Titlul acestui volum mi s-a părut dramatic, așa că, o vreme, am ocolit-o. Abia după ce M. a devorat-o, într-o singură zi, m-am apropiat de ea să văd ce i-a atras copilului atenția și dacă este cazul să o recomand și altora.

Evident, lectura mea a fost alta decât a lui M.. Dacă el a reținut firul narativ de bază, ideea de aventură a unor copii izolați fără voia lor și fără a ști motivul pentru care stau singuri pe o insulă, eu am sesizat ușor elementele de intertextualitate, felul în care povestea aceasta comunică, peste timp, cu alte povești clasice.

    În contextul pandemiei care ne-a izolat pe toți în propriile case, peste o lectură obișnuită a cărții, s-a suprapus una, involuntară, în cheie actuală. Ca și cele nouă personaje izolate pe insulă, și noi ne-am trezit, brusc, că ni se limitează universul, că trebuie să facem din puțin mult. 

      Ni s-au impus niște reguli și ni s-a cerut să le respectăm, chiar dacă nu toate ne sunt pe înțeles. Regulile acestea mi-au adus aminte și de Biblie și de legile sfinte pe care Adam și Eva ar fi trebuit să le respecte pentru a nu tulbura echilibrul lumii perfecte în care își trăiau eternitatea. Echilirul perturbat al Raiului are drept efect alungarea din rai a ,,copiilor,, neascultători. Ca și strămoșii biblici, Jinny nu este pregătită să devină Matură, să educe cu blândețe și limite ferme un copil, să respecte legile create pentru a o ocroti, chiar și atunci când îi depășesc puterea de înțelegere. 

     Finalul cărții este, pe cât de neașteptat, pe atât de profund. Când faptele tale produc consecințe la care nu te-ai așteptat, tot ce ai de făcut este să-ți asumi ceea ce ești și să mergi mai departe, oricare ar fi riscurile. Să mergi mai departe crezând că, dincolo de ceea ce vezi, există un Creator și un sens.

,,Undeva, acolo, dincolo de barcă, era o altă lume. Jinny nu putea să o vadă, dar trebuia să fie. Alternativa era îngrozitoare, era inimaginabilă. A decis să creadă în asta. Să creadă cât putea ea de tare. Viitorul și trecutul ei așteptau. Acolo se găseau răspunsuri. Spera că e pregătită pentru ele.

- Doar mi se pare că e sfârșitul, le-a spus Jinny vântului și depărtării.

Odată ce-a spus asta, a știut că era adevărat.,, (Insula orfanilor, de Laurel Snyder, Editura Arthur, 2019, traducere Mariana Buruiană, p. 260)

Voi, ce ați făcut frumos de Ziua Internațională a Cărții?