Despre tine scriu, despre mine

Prima amintire: este vară, sunt în brațele mamei, râd. Port o pălăriuță albă și ridic mâinile spre un carusel imens în care aș vrea să urc, să zbor în scaunele prinse în lanțuri. Mama îmi spune că nu se poate. Sunt prea mică. Am vreun an și ceva, poate doi. Mama este tânără și frumoasă. Tata gravitează în jurul ei. Ochii ei căprui, mari, sunt încadrați de părul negru, lung, prins în coadă împletită. Arată ca o fetișcană. O iubesc.

            Într-un album, o fotografie alb-negru. Sunt eu, am doi ani și ceva, stau pe treptele casei, în curtea bunicilor paterni. Mă încrunt. Soarele îmi bate în ochi. Mama spune că sunt serioasă ca tata. Eu mă bucur că iubeam florile de atunci, așa cum și bunica le iubea. Mama spune că semăn în neamul lor. Fiecare cuvânt pe care-l spune clădește o realitate în mine.

La bunici

            Seara, mama se roagă. Tata nu. Mama se închină pe șoptite, își face cruce cu gesturi largi și se strecoară în pat. Ea vede dincolo, ca și bunica. Vreau și eu să mă rog, ca ele, vreau ochi pentru zări dezmărginite.

            Mama face din haos ordine. Lumea ei este una coerentă, organizată, logică. Gesturile ei sunt sigure, precise, transformă lumea. Mâinile ei mângâie, alină, frământă, gătesc, cos. Mâinile ei…

            Ne știm de atâția ani și totuși mai sunt atât de multe de învățat. Sufletul meu aleargă mereu spre casă, capul meu se pleacă spre palmele ei muncite și trupul tot se odihnește lângă ea. Sunt iar copil, iar ea e mereu mama.

            Primele cărți care apar în casă sunt cărți pentru noi, copiii. Mama iubește cărțile și ne împinge ușor spre universul lor. Basme, poezii, nuvele, romane – pași spre noi înșine. Din dragostea ei de carte se naște pasiune a mea pentru lectură, o pasiune atât de mare, neașteptată. Mama privește uimită felul în care evadez din timpul real. Felul ei practic de a fi o face puțin neîncrezătoare. Iubirea deschide noi căi de comunicare între ea și noi, veghează să ajungem acolo unde ei viața nu i-a permis.

            Mama este, uneori, severă. Așa știe ea că se face, timpul ei e prea scurt pentru câte are de făcut. Abia adultul va înțelege ceea ce copilului îi scapă: și severitatea poate fi un fel de a iubi.

            Fiecare proiect pe care-l clădesc are la temelie un gând bun, o vorbă caldă, o încurajare de la mama. La 13 ani am vrut să plec spre o școală mai bună. Și mama a fost de acord cu mine. La 18 ani am ajuns în orașul studenției mele și am început să-l descopăr împreună cu mama. Ce de emoții, ce tremur al inimii, ce de nopți nedormite de griji… După ani, și eu, și mama, încă iubim Iașul, cu teii lui legendari, cu parcurile lui superbe, cu tinerețea lui veșnic studențească. Prima fotografie, în Copou, ne-a surprins pe amândouă tinere, frumoase, nițel zăpăcite de marele oraș, visând la viitor. Mai apoi, fiecare vizită în Iași însemna și o plimbare prin Copou, până departe, spre casa lui Sadoveanu.

În Copou

Mama nu avusese ocazia să călătorească. Ritmul vieții ei era punctat de muncă. Acum călătorea cu mine și fiecare drum pe care-l făceam singură ajungea și la ea, prin cuvinte, prin imagini. Când uitam să sun sau să scriu, mama mă visa. Supărări, dureri, mici tristeți, ajungeau la ea și vocea ei îmi reproșa apoi că i le-am ascuns. Mintea mea renunțase să priceapă cum se poate asta. Era mama, deci se putea.

Fiecare vacanță se transforma într-un curs intensiv de bucătărie, completat cu lecții de chivernisire a avutului unei familii. Trebuia să fiu bună la carte, dar și să gătesc bine, să știu rostul casei, cum spunea ea. Acasă, ea era dascălul. În Iași, sau pe munte, se lăsa ea condusă, învățata, se bucura de fiecare dar, de frumuseți ale naturii pe care nu le știuse până atunci.

Alături de mama mi-am cumpărat prima mea casă, am renovat-o și am transformat-o în primul meu cuib.

Mama a fost lângă mine când mi-am născut primul copil și-n ochii ei am căutat sprijin și certitudini când pe fețele medicilor citeam ezitare și teamă. Ea mi-a spus că-mi voi crește eu copilul și că ea va fi acolo doar ca să mă ajute. Pentru că am crezut-o, am mers mai departe.

Acasă

Mama mea bună și binecuvântată m-a învățat că și mamele sunt oameni. Târziu, foarte târziu, am aflat că și ele pot plânge, pot suferi, se pot îmbolnăvi, le poate fi teamă. Sau pot învăța să se bucure de roadele a ceea ce au muncit de-a lungul anilor.

Când mi-am născut al doilea copil, l-am vrut doar pe soț lângă mine și pe Dumnezeu. Neapărat pe el. Pentru că mi se spunea cât de riscant este să naști natural după cezariană și n-am mai vrut ca mamei să-i fie teamă pentru mine. Am vrut să fie acolo după naștere, să se bucure de prima ei nepoată, să-i văd ochii care o cuprindeau cu uimire, cu sfială, ca pe o minune în care n-ar mai fi crezut. Azi, crește cu ea, în timp ce mie mi se pare, tot mai des, că e rândul meu s-o ocrotesc, s-o învăț, s-o sprijin.

Cum poți defini o relație cu mama?! Cred că mama mea s-a născut să fie mamă iar eu m-am născut să-i fiu fiică și să învăț să fiu mamă, așa cum este ea, pentru copiii mei.