De ce mi-aș dori să lucrez de acasă

  Îmi sună aproape a blasfemie. După ce am muncit de când mă știu ca să mă încadrez în câmpul muncii, de ce aș munci acum de acasă, adică un pic mai altfel, dar tot muncă serioasă?  

   În primul rând pentru că tot ceea ce mi se potrivea ieri mie, cea care nu aveam copii, azi simt că nu mi se mai potrivește. Copiii m-au făcut să evoluez în alte direcții, îmi place să-i aduc cât mai aproape de ceea ce fac eu la muncă, dar îmi displace profund când și dacă ei au de suferit pentru că eu nu pot fi lângă ei. Așa cum îmi displace și faptul că aș putea să-mi fac treaba la job cu jumătate de măsură, nedormită fiind și fără posibilitatea de a reprograma, după ce bebe a avut, să zicem, febră. 

  Mi-aș dori să lucrez de acasă pentru că nu mi-a trebuit mult să pricep că așa cum mă ocup eu de copiii mei nu o fac mulți, oricât de bine intenționați ar fi (dacă sunt, nu i-am întâlnit eu). Îi simt cu fiecare parte a ființei mele, cu fiecare gând, respir, trăiesc și pentru ei. Sunt atentă la ce gândesc ei, la nevoile lor, exprimate sau nu. Intuiesc și ceea ce ei nu pot verbaliza. Și nu m-a învățat nimeni să o fac. A venit de la sine. Și m-a năucit, așa cum o face orice mare dragoste. Și, apoi, chiar dacă dau greș uneori, mie mi-e mai ușor să mă repliez, să merg din aproape în aproape până înțeleg tot ce este în mintea lor, în suflet. Până văd ochișorii iar sclipind și cel mai senin zâmbet pe chipurile lor.

   Mi-aș dori să pot explora, împreună cu ei, căi noi care se deschid. Să fiu mai creativă, mai liberă, mai eu însămi. Mi-aș dori să am mai mult curaj. Pentru că, născându-i, trecând prin experiențe vecine cu neființa, am înțeles și cât de scurt ne e datul pe pământ. Dar am înțeles la modul cel mai propriu, nu doar așa, de prin filme, cărți și poveștile bunicilor. Și lista priorităților s-a organizat, miraculos, mai altfel. Și-n capul listei au rămas ei, cei dragi. Doar ei și pacea cu mine însămi și cu Dumnezeu. Restul experiențelor devin desene pe nisip: frumoase, interesante, spălate de primul val.

  Mi-aș dori, desigur, să am o mână de ajutor. Așa n-ar suferi nici munca mea, nici copiii. Dar ideal ar fi să pot renunța la orice altă activitate când ei sunt lângă mine, când au nevoie de mine. 

  Am învățat, treptat, că activitățile se pot organiza astfel încât să fie timp și de joacă, și de muncă. Copiii au învățat să se descurce, câte un pic, câte un pic, și fără mine. Au ajuns să aprecieze libertatea oferită, experiențele noi. Și revenirea mea aproape de ei. Mai este, totuși, mult până la a renunța la locul meu de muncă pentru a mă dedica lor și activităților mele preferate în totalitate. Partea frumoasă este că munca mea este, în mare parte, pasiunea mea. Și atunci toate se aștern mai ușor și copiii simt acest lucru.
  Totuși, voi cum treceți prin aceste schimbări, cum vă adaptați? Și, mai ales, ce ați învățat din experiența aducerii pe lume a unui copil?