E seară, ar trebui să mergem la culcare. Dar suntem păsări de noapte. Mâinile mici i se încălzesc pe cana de ceai. E albastră, cană de băieți. Iar ceaiul e de mentă, cu miere, așa cum și-a dorit. A dormit bine la prânz și acum nu se satură de joacă. Mânuțele cu degete lungi, fine, clădesc din cuburi săbii pentru eroi și dragoni fabuloși. Pentru mama, așează cuburile în forma unor flori de toate culorile. Florile sunt din aceeași scenă cu o casă uimitor de frumoasă: ferestre, ușă, ziduri înalte, până și coșul de fum e la locul lui. Lui îi plac dragonii, florile sunt pentru fete. Dar și eu sunt un soi de fată, așa că vrea să mă bucure și pe mine. Mă uit perplexă la căsuța construită: când a crescut?!
Dincolo, Maria doarme obosită. A râs pe săturate înainte de a adormi. Și-au făcut un ritual seara. Când eu aș vrea să se liniștească mai repejor, să mai prind câteva minute pentru mine, ei se uită unul la altul ca și cum nu s-ar fi văzut demult și râd cu o poftă contagioasă. Vocea mea capătă inflexiuni serioase: e târziu, stingem lumina, toată lumea doarme. Ei râd relaxați. Mânuța mică o caută pe cea un pic mai mare. Degețelele se împletesc. Ochii sclipesc de bucurie. Mânuțele Mariei conturează chipul lui Matei. El îmi spune că îl mângâie. Ea are un fel de uimire în gest. E prima față de copilaș pe care o cunosc mâinile ei. Vocea îi exersează, în ultimele zile, primele silabe: ma-ma, a-pa, ba-ba. Acum râde, însă, și-l caută pe el, pe fratele mai mare.
Îmi propusesem să scriu despre ce a făcut acest an unul cu totul special. Dar nu s-au adunat atât de multe lucruri spectaculoase de povestit. Tot ce a fost ține de firesc, de viață, cu bune și cu rele, cu toate cele frumoase și mai puțin frumoase. Dacă s-a întâmplat să vină Maria atât de repede, e un fapt atât de minunat și tot atât de simplu. Oamenii fac copii. Așa se perpetuează specia, pare-se. Și, totuși, e în mine ceva din uimirea Mariei din seara aceasta, pentru că ea e prima Marie care a venit la mine. Nici măcar nu-mi propusesem să-i spun așa, îi spuneam ceva mai princiar Sophia, până când numele s-a lipit de ea și i-am spus, în trei, Măriuca. De atunci mă tot mir cât de simplu este să fii fericit, câtă putere au nodurile acestea de copii în care se împletesc visele mele cu ale tatălui lor.
M-am trezit, ca și la Matei, că fiecare zi e atât de bogată încât mă recunosc învinsă și cu limite bine stabilite: nu pot ține minte fiecare gest, fiecare sunet, fiecare gând pe care-l intuiesc în privirile lor. Nu pot face tot ce mi-aș dori ca să simt că nu irosesc fiecare clipă primită în dar. Aș vrea să le pot colecționa, răsfoi, savura iar și iar. Am devenit lacomă, nu mai știu să mă mulțumesc cu puțin. Poate nu-mi reușește mereu, dar cred că am devenit mai atentă, mai dornică de a face ca fiecare moment să aibă o identitate, chiar și aceea a unuia de liniște, de calm, de pace.
Am îmbătrânit, cumva, și pentru că nu mă mai grăbesc pe nicăieri. Doar sunt aici. N-am altceva mai important de făcut, nu alerg, nu pierd nimic mai important în altă parte. Sunt, doar, aici. Am văzut ce ușor dispar oamenii care contează pentru noi, am văzut că lucrurile bune se întâmplă tuturor, ca și cele rele. Că e așa de ușor să pleci și e atât de frumos când rămâi. Sunt ca un cititor pasionat care tocmai și-a ridicat permisul: abia aștept să citesc ce scrie pe fiecare pagină, abia aștept să aleg ce să citesc.
Încă un an. Plin, rodnic. Anul în care ne-am învins fricile, cele pe care le-am știut. Anul în care am descoperit că nu cunoșteam toate modurile în care poate râde un copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu