Acum ceva vreme spuneam unor
prieteni că mi-ar prinde bine să am acasă un psiholog pe care să-l tot consult,
și de mai multe ori pe zi, dacă este cazul. Amicii mei au râs de naivitatea
mea. Să mă maturizez, nu pot să-ți rezolve alții problemele, trebuie să găsești
singur drumul, să depășești obstacolele, fac parte din tine, sunt necesare.
Naivitatea mea era rudă cu a lui
Creangă. Adică făceam pe prostul, doar-doar mi-o prinde bine și voi auzi ceva
ce să-mi încânte auzul. Iar psiholog de serviciu am rămas să fiu tot eu, să mă
opresc din când în când, să înțeleg ce văd și aud, ce simt eu sau cei dragi
mie, să identific problema, dificultatea care se cere depășită și să caut și
soluțiile corecte.
Una din cele mai vechi amintiri care
îmi stăruie în minte și care mi-a dat multă bătaie de cap este aceea a primei
zile pe care am petrecut-o sub același acoperiș cu fratele meu. El, mic,
înfășat, în brațele mamei. Eu, mare (vreo trei ani și jumătate), privindu-l
curioasă, așteptându-l să intre în casă, în spațiul în care până cu o secundă
în urmă fusesem cea mai importantă ființă pentru ai mei. El a rămas cu mama, eu
am mers la culcare cu tata. Peste ani, de câte ori îmi aminteam scena, retrăiam
durerea aceea sfâșietoare a îndepărtării de mama. Probabil îi dusesem dorul, aș
fi vrut să mă alinte, să o strâng în brațe, iar ei, ce greșeală, m-au trimis în
cealaltă cameră. Iar de atunci, mereu, a trebuit să duc povara statutului de
soră mai mare, care trebuie să înțeleagă, să aibă răbdare, să facă ceea ce este
mai bine, indiferent cât de greu îi vine.
Pe Matei am încercat să-l pregătesc
cât mai bine pentru sosirea Mariei. Aș fi vrut să-l feresc de orice dezamăgire,
aș fi vrut ca micuța ființă să însemne pentru el, dar și pentru noi toți, doar
bucurie senină, fără tristețe, fără gelozie, fără suferințe inutile. Inutile?
Acum, după trei luni și 6 zile de la nașterea micuței, mi se pare că fiecare
trăire este o altă treaptă pe care urcăm, un nou pas în a ne descoperi, în a ne
înțelege, în a fi mai maturi.
N-am reușit să-l feresc pe Matei de
suferință, parte frumoasă este că mi se pare că drama pe care o trăiește el
este mult mai complexă decât aceea pe care am trăit-o eu acum peste treizeci de
ani. Sau e doar ce-mi amintesc eu mai palid față de ceea ce simt și văd în
fiecare zi?
Extrem de sensibil, copilul meu se
luptă în fiecare zi cu sentimentele contradictorii pe care le trăiește. O
iubește pe Maria și ne-o spune luându-ne în brațe, ocrotitor (- Vă iubesc, fetelor!) sau mângâind-o, îmbrățișând-o. Pe mine, însă, m-ar vrea mai mult timp doar
pentru el și este în stare să se transforme într-un mic despot pentru a obține
ceea ce-și dorește. De la ideea de a o culca pe Maria cu tati, de la plânsetele
de la culcare și regresul vădit în multe aspecte ale vieții de zi cu zi,
ajungem de noi manifestări, unele fără aparentă legătură cu nașterea surorii
lui. Matei al meu, cel blând și bun ca pâinea lui Dumnezeu, are momente de furie aparent inexplicabilă,
de plâns nervos. Se face, deseori, că nu ne aude când vorbim cu el, refuză să
reacționeze când și cum ne dorim noi. Criza de timp în care ne aflăm noi de
câteva luni, criză mai accentuată decât înainte, creează și asupra lui o
tensiune pe care, probabil, o suportă greu. Așa că s-a obrăznicit, face câte
nebunii poate, în încercarea lui de a-și păstra neștirbită independența.
Pentru că mica mă are lângă ea mult
timp (la somn, la masă, baie etc) s-a plâns trist unei prietene că stau cu ea
la sân cu orele iar tatii i-a spus că vrea să-i
ia toată atenția Mariei (adică să nu-i mai dau atât de multă atenție ei, ci
lui). Încercăm, mereu, să facem lucrurile împreună, să-l implicăm în cât mai
multe activități, să nu simtă că-l neglijăm. Amânăm, uneori, alte treburi prin
casă doar pentru a ne juca așa cum o făceam cândva, doar cu el (refuz să cred
că am greșit jucându-ne cu el, iubindu-l atât de mult înainte de a veni sora
lui), pentru a ieși la plimbare doar cu el, pentru a-l mângâia, încuraja. Dar
setea lui de noi pare neostoită. Pare că nu este de ajuns, că nimic nu e
suficient. Și, mereu, pare că ne testează limitele, că ne încearcă răbdarea.
Obosiți, uneori cedăm și strigăm la el sau îl pedepsim. Alteori realizăm că un
pic de diplomație, o glumă, o poziționare într-un alt unghi din care să privim
lucrurile poate schimba și comportamentul lui și ne poate acorda tuturor un
răgaz, până la următoarea necunoscută care se impune atenției noastre. Dar, mai
ales, ne poate aduce pe toți în starea aceea binecuvântată în care să ne
bucurăm de tot ceea ce avem, acceptând micile sacrificii pe care trebuie să le
facem pentru a ne instala în noua realitate: noi patru, la început de drum.
Au trecut doar câteva luni de când
ocupația mea de bază este să fiu alături de ei, să-i cresc, să mă dezvolt și eu
odată cu ei. Uneori mă opresc din ceea ce fac și-mi dau seama că sunt, de
departe, mult mai ostenită decât atunci când mergeam la muncă, când sarcinile
mele erau clare, se repetau, deci aveam confortul de a nu mă lovi de o mie de
necunoscute pe zi (doar vreo sută, dar conta diferența), când până și drumul
până la serviciu și de la serviciu era un fel de evadare, de plimbare în
care-mi scăldam ochii cu fel de fel de imagini și aveam răgaz să gândesc, să mă gândesc. Acum, poate și pentru că
suntem la început, simt, uneori, că sunt în timpul unui examen, când fiecare
secundă contează, când fiecare subiect este la fel de important, indiferent cât
de mult îți place sau nu. Retrăiesc inclusiv starea aceea febrilă a luptei cu
emoțiile, cu limitele impuse de mintea și trupul meu, dar și satisfacția de a
depăși ezitările, de a trece peste dificultăți, de a mă bucura, iar și iar,
mereu altfel, de cele mai diferite și mai frumoase lucruri din viața mea. De a
mă bucura, mai ales, de oamenii din viața mea. Nu știu de unde vine setea
nebună de oameni, de familie, de cei pe care-i iubesc. Ca să fac o
glumă-neglumă, mă întorc în timp: oare de atunci, de când am învățat ce repede
se schimbă lucrurile și ce mare distanță poate să apară între mine și mama, cea
care dormea în camera de alături?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu