O zi din viața unei mămici (im)perfecte

Mă trezesc, neașteptat de odihnită. E prea multă lumină în cameră. Trebuie să pun o altă veioză, mai slabă. Citisem că nu se doarme bine cu lumina aprinsă, fie cât de slabă, dar încerc să nu țin cont de asta, cine știe ce mai pune la cale subconștientul. Mă uit la ceas. 1,45. Ce straniu! Credeam că e cel puțin 4-5. Da, așa se întâmplă dacă pici de oboseală seara mai devreme. După serbarea lui Matei și tot ritualul de seară, adormisem pe la 10, 30, o adevărată performanță.

Deci, să vedem ce-i de făcut. De verificat bebelușa care scoate sunete mârâite lângă mine. Îi schimb pampersul și constat că avea motive serioase să mârâie și eu motive serioase să o schimb. Deci, îi pun chiloței curați, vorbesc cu ea, duc la baie chiloții plini cu de toate, spăl cu atenție mâinile (am de gând să o drăgănesc și nu se știe niciodată), mă întorc să o alăptez și să o adorm la loc. Ea e fericită, culcușită lângă mine, eu asemenea, lângă ea. Derulez filmul serii precedente. Să mă culc după ce adoarme mica sau să-mi notez câteva idei până nu se estompează emoțiile. Piei, ispită! Mă și văd a doua zi, cu ochii vineți de oboseală, făcând slalom printre Maria și Matei (a luat vacanță), cratițele de la bucătărie și alte n treburi și trebușoare. Deci, renunțăm, cel puțin azi.

Mă trezesc pe la 6. Pleacă Laur. Îi amintesc ce mai vreau să rezolve azi (eu – consemnată la domiciliu), apoi constat că uita să-și ea la el bani în plus pentru noile probleme de rezolvat. Deci nu m-am trezit degeaba. Alăptez bebelușa, mai dorm un pic.

E 8 și Matei se strecoară în pat lângă mine. Mă simt și eu în vacanță. Am dormit până la 8. Superb! Ne drăgănim un pic, ne spunem cât de mult ne iubim. Stă și el lângă mine, liniștit. Mă mir. De regulă intră în activitate din primul moment în care deschide ochii.

Apoi lucrurile se derulează cu rapiditate. Dat jos din pat, făcut ordine în camera lui Matei (azi este acasă, se va juca în dormitor). Spălat apoi vasele rămase după seara extenuantă de ieri, făcut ordine în bucătărie, pus la fiert lapte cu paste (comanda feciorului). În tot timpul acesta, mintea-mi era la mica. Să nu doarmă prea mult, nu i-o fi foame? Să nu se înece, cumva. De cald, era cald în cameră.

-          Matei, mai ușor cu hărmălaia, doarme Maria!

Matei își vede de treabă, peste două secunde uită de ce-am strigat la el și vine țopăind entuziasmat:

-          Mami, sunt Moș Crăciun, spune-mi poezia mea să-ți dau un dar!

Recit veselă poezia pe care i-o spusese și el ieri Moșului la serbare. Mă poticnesc, sub privirile lui îngăduitoare, dar, cu ajutor, ajung la capăt, în timp ce amestec să nu se prindă pastele. Laptele ar trebui să mai stea un minut pe foc, așa că fug repede la baie. Mă întorc repejor, dar entuziasmul meu e una cu pământul. Laptele e pe aragaz și se arde cu un miros specific, pastele forfotesc în ce-a mai rămas în cratiță. Buun! Completez cu lapte proaspăt, aștept să se termine tot procesul (dacă tot m-am fript, nu mai risc să fiu eficientă și pe alte planuri) și admir veselă aragazul.

Cât pregătesc ingredientele pentru o ciorbă și un pilaf, îmi amintesc de vinetele puse la dezghețat și rămase nebătute. Le pun rapid în vasul blenderului, să nu-și schimbe gustul stând prea mult dezghețate. Matei se învârte printre picioare mele, mica dă semne că e trează și mă vrea lângă ea. Pornesc cuțitul blenderului și constat că vinetele au și punga în vas. Fac ochii mari, îl opresc și extrag bucata cea mai mare de pungă, în timp ce-l lămuresc pe Matei, că, de graba trebii, n-am băgat de seamă că vinetele mele erau în două pungi, nu în una. Răstorn vinetele într-un castron, aleg conștiincioasă fragmentele de pungă, înjurând în gând.

–        Mâncăm vinete cu pungă, mami?

–         Nu, Matei, a ales-o mami.

Pun vinetele iar în vasul blenderului, le amestec cu ulei, mă consolez cu ideea că o bucățică de plastic în plus nu e de speriat, oricum mâncăm și bem zilnic așa ceva în epoca modernă. Măcar p-asta am văzut-o cu ochii mei.

Spăl cuțitul tocătorului și constat că are înfășurate bucăți de pungă la bază. Le descâlcesc conștiincioasă, explicându-i lui Matei, care mă admiră pe parcursul procesului, de ce graba strică treaba și de ce muncești de zece ori mai mult când te grăbești.

Las copilul să mănânce, merg să o schimb pe mica și s-o alăptez. E deja târziu și mare brânză n-am făcut. Schimb iar chiloțeii, deși constat că s-ar putea să mă grăbesc, copilul pare că are o nouă treabă de rezolvat. Dar o schimb cu o salopetă nouă, încântată de eleganța prințesei și o iau în brațe. Ne vorbim, râde veselă, lasă laptele ca să scoată primele gungureli din viața ei. Verific dacă e ok, după seara de ieri petrecută la serbarea de la grădiniță, printre zeci de oameni și omuleți. Pare ok.

Suge harnică, râde, iar suge. Între timp, se mai chircește, se face roșie la față. O încurajez. Știu că e dificil ce are ea de făcut. Își termină cu brio trebușoara, dar reușește să păteze și salopeta proaspătă, și maieul. O luăm de la capăt. Schimbăm body-ul, schimbăm salopeta. Mica devine cam transparentă. Matei, care voia și el cu fetele, la gașcă, cărase conștiincios jucării, închizând și deschizând ușa. Dincolo, geamul era deschis, să se aerisească. O îmbrac și-l rog pe Matei să iasă, să o hrănesc și, eventual, adorm, dacă mai vrea mâncare proaspătă azi. Matei se conformează, resemnat. Mica se încălzește, suge și aproape adoarme. Intră Matei, să-mi arate ce bine îi stă deghizat în elf (își lipise fâșii colorate pe urechi, chiar semăna a elf). Admir creativitatea copilului și-l dau afară din cameră, explicându-i că surioara lui tocmai adormea, că mai stau acum cine știe cât cu ea la sân. Iese amărât. Eu hrănesc bebelușa, deja stresată că e aproape 12 și n-am făcut nimic de mâncare.

Maria adoarme. O las în pătuț și ies în viteză. Îi încălzesc lui Matei ce mai rămăsese de la cina de aseară și mă apuc de mâncare. Matei mănâncă și se joacă, sculptează cu dinții în felia de suncă presată cerută supliment.

Îl rog să termine și să-și sorteze jucăriile amestecate în cameră. Se satură și pleacă să execute sarcina.

Cât montez cele două feluri de mâncare, spăl alte și alte vase (și suntem numai noi acasă, dar dacă mai erau vreo trei-patru). Golesc borcane, farfurii, eliberez crăticioare etc. Intru iar la cea mică, să văd ce face. Mă privește veselă, semn că s-a săturat de somn. O las și eu în pace și mă întorc la bucătărie. Matei vine din când în  când să-mi arate ce a mai construit. Mă duc să-l ajut să-și facă ordine în cameră și să se pregătească de culcare.

Îl cert că n-a reușit încă să adune jucăriile. Se sperie și-mi trântește un – Nu mai țipa ca proasta la mine! Are și el dreptate, îmi spun, în timp ce investighez filiera pe care a ajuns în posesia expresiei de mai sus. Ne cerem scuze și, împăcați, terminăm de adunat jucăriile și-l las în pat, să doarmă.

Termin mâncarea. Îmi aduc aminte că n-am reușit să mănânc și-i musai, că rămân fără lapte. Îmi fac un ceai și-mi pun mâncare într-un bol. Mă retrag în fața calculatorului, cu ochii și pe mica. Doarme agitat, semn că o doare burtica. Savurez primele minute mai relaxate de azi. E aproape două și jumătate.

Ușa se deschide și apare Matei. Îl doare burta și-i este și foame. Nu, n-a adormit încă. Îi pun două linguri de pilaf după ce-i amintesc că trebuia să mănânce mai bine când i-am dat. Mănâncă în dorul lelii, obosit. Îl hrănesc, las castronelul în chiuvetă, mi s-a cam făcut lehamite de vase.

Îl trimit iar să se odihnească și acceptă, cooperant, după ce-și ia două globuri lunguiețe din pom și-mi reproduce dansul majoretelor pe care-l executaseră ieri colegele lui la serbare. Îl fugăresc în pat, disperată că este iar seară și el bântuie rupt de somn și mârâit prin casă.

Adoarme.

Scriu. Pun la punct, prin telefon, câteva detalii ale afacerilor de familie, cu soțul. Și mă opresc din scris. Urmează o întâlnire cu câțiva prieteni și trebuie să mă hotărăsc dacă mă simt în stare să ies cu cei mici din casă sau dacă îmi găsesc altele de făcut prin jur. Mă simt deja obosită! Și încă nu s-a întunecat afară! 

P.S. Obosiți, dar încăpățânați, pe seară am ajuns într-un grup de prieteni, dornici de vorbă caldă și de oameni buni. O mână de ajutor dată la aranjarea unor pachețele-surpriză pentru copii mai puțin privilegiați de soartă ne-a scos din amorțire. Am plecat târziu, cu mica dormind în brațe și un Matei frânt de oboseală și sătul de joacă. Acasă am mai avut timp să mâncăm, să executăm printre picături un costum de Furia Nopții (personaj din Călăreții dragonilor), în care eșarfa mea preferată a devenit o minunată coadă de dragon, și apoi - somn. Mâine, o altă zi, alte întâmplări, mărunte dar atât de importante.