Lasă că vezi tu mai târziu

            Am norocul să am în jurul meu prieteni, mai vechi sau mai noi, mai buni sau mai puțin buni. Există o categorie, însă, la care mă gândesc cu un amestec de amuzament și frustrare.

            Să explic. Mai ales la primul copil, dar și acum, la al doilea, am făcut parte din tagma mamelor nițel crispate, atente să nu pățească oareșce puiul, să nu se rănească, să nu răcească etc., să-i meargă cât mai bine. Dincolo de stresul inerent oricărei experiențe noi, existau și rațiuni practice. Nu mi se părea necesar să umblu pe la medici de cinci ori într-o lună, iar dacă oboseam legănând pruncul bolnăvior era doar problema mea și-a soțului care muncea cu normă întreagă. Prin preajmă nu bunici, nu mătuși, prieteni destul de puțini, ca la oameni strămutați în oraș nou, bonă ioc.

            Și acum realitatea întâlnirii cu prietenii. Al meu, sănătos, mai mic, al lor,mai mare, mucos rău, răcit cobză, se intersectau pe lângă bloc. Copiii - prieteni, amândoi bucuroși de întâlnire. Mămica, foarte calmă: 
- Pupă-l, mamă, ia uite ce încântat este că v-ați întâlnit. Și copilul îl pupa, în ciuda încercărilor de a-i despărți. La vreo două-trei zile după, febră (și al meu, când face, se duce la 40-41 de grade), nas înfundat, plânsete, nopți nedormite, tot tacâmul. După o vreme, ocoleam la distanță grupul în care erau copiii răciți. Ne-o fi folosit la imunizare sau nu, dar ne cam lăsau puterile.

            Mai zilele trecute, vizită, să vedem bebelușa. Nu erau răciți, deci eu eram ceva mai liniștită. După exclamațiile de rigoare (ce mică e!, ce drăguță!), surpriză: - Ia vino tu să te pup, că mă-ta s-a mai relaxat. Pe frate-tu nu mă lăsa să-l ating, dar eu tot îl pupam, când nu mă vedea. Ce să mai zici?! Și țoc!, țoc!, pupat pe mânuțe, pe față... Acum, norocul meu că mica își ia din lapte ce-i trebuie și pare să fie rezistentă, dar tot mă gândeam că e destul de bombardată cu viruși cărați de la grădiniță, de Matei, de la muncă, de tati, îi mai adăugam și pe-ai musafirilor!

            Și vine apoi replica încurajatoare: – Cum e cu doi?  Eu: - Deocamdată, bine. Mica e cuminte, mănâncă, doarme câteva ore bune noaptea, deci apuc și eu să mă odihnesc, cât de cât... Ea: - Las că vezi tu mai târziu, când se mai măresc!, cu-un fel de siguranță legată de faptul că voi fi vai de capul meu și Dumnezeu știe cum mă voi descurca. O secundă, chiar m-am speriat. Îmi vorbea o mămică trecută prin așa ceva, care mai era și ajutată, zilnic, de părinți, deci așa trebuie să fie. Apoi m-am înfuriat. N-aveam nici un chef să mă agit acum pentru ceva ce va să fie (sau nu), să mă programez pentru eșec. Va fi bine. Sunt calmă, am răbdare, îl educ pe Matei în așa fel încât să se descurce și singurel în anumite momente (masă, îmbrăcat, joacă), ba chiar descopăr că mă poate ajuta, anunțându-mă când se trezește bebelușa, când plânge, vorbindu-i blând până ajung eu la ea.  De ce să văd eu mai târziu numai lucruri rele, sunt sigură că vor fi mai ales lucruri bune. Pentru că suntem diferiți, creștem copii diferiți și, cu ajutor de sus, și experiențele vor fi altele. Așa o fi la toată lumea, sau numai eu întâlnesc mămici alarmiste?!

P.S. Ca o coincidență, aseară citeam într-o carte: De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.

Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.

Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin. (FRANCOISE DOLTO, DIFICULTATEA DE A TRÃI. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI)