Primul Crăciun în patru

Până în acest an, Crăciunul a însemnat, invariabil, drumul spre casă. Spre acasă, lângă mama și tata, lângă fratele meu, lângă veri și verișoare, nepoți, unchi și mătuși pe care îi doream tot timpul anului și care, împreună și fiecare în parte, făceau adevărata sărbătoare să-și croiască drum spre sufletul meu.

            Masa încărcată de preparate specifice anotimpului era doar un simbol și un pretext de a ne aduna. Pentru mine, cea care eram mereu împărțită între dorul de departe, unde trăiam și munceam în timpul anului, și dorul de acasă, unde-mi lăsam mereu o parte din suflet, masa aceea bogată însemna bucurie, tristețe, nostalgie, speranță și multe alte sentimente, definite au ba, dar cărora le simțeam lipsa.

            Sub comanda mamei, pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Era genul de comandant care se aruncă primul în luptă, ducând pe umeri povara cea mai grea. Dacă noi eram obosiți, plictisiți, cu alte preocupări, pentru mama nu exista decât varianta trebuie să și facem așa și așa. Până în ultima clipă, când colindătorii ne cântau sub geamuri, se desfășura un întreg ritual de curățenie și realizare a bunătăților de Crăciun. Mă țineam după ea, cât rezistam, din dorința de a nu lăsa greul doar pe umerii ei. Seara cădeam frântă. Iar zilele de sărbătoare veneau ca un binecuvântat răgaz, cu liniștea aceea care pare că va fi nesfârșită, cu vizitele la bunica, la toate celelalte rude, cu lecturile mele tihnite care-mi compensau orice supărare.

            Din casa copilăriei mele lipsea, deseori, bucuria aceea pe care îmi imaginam că ar trebui să o aibă fiecare familie. Clipele perfecte erau smulse cu greu stării de încordare trăite în preajma unui tată introvertit, care-și ascundea propriile suferințe sub multe pahare de vin roșu. Tocmai de aceea simțeam sărbătoarea căutând-o și în ceilalți. Moșu, tuși, verișoarele mele, mica mea nepoțică, toți îmi aduceau sărbătoarea mai aproape și compensau tristețea de a nu-mi putea înțelege propriul părinte. Iar mama, cu tenacitatea ei, părea că întrupează spiritul sărbătorii. A dărui, a te dărui.

            Ceva mai târziu, Crăciunul a fost mai calm și mai luminos. Eram acasă la noi și, fără să vrem, făceam să se nască propriul ritual de Crăciun. Bradul îl împodobeam înainte de Moș Nicolae (făcusem un compromis și ne luasem unul mare, bogat, de-un plastic perfect, ținând cont că sărbătoarea propriu-zisă o petreceam prin alte părți). Cum nu mă puteam consola fără mirosul de cetină, umpleam casa cu aranjamente din crenguțe de brad și, dacă reușeam, mai împodobeam încă un brad, adevărat, acasă la părinții mei.

            Ne-am făcut repede obiceiul de a ne face cozonacii în casă, ca să miroasă cu adevărat a sărbătoare (spre amuzamentul celor care ne auzeau și se minunau că ne complicăm inutil, doar erau destui cozonaci pe rafturile magazinelor). Apoi am început să căutăm acele mici detalii care ne amintesc de copilărie: luminile din brad, lămpi parfumate, colinde de demult, fructele după care cândva tânjeam. Bucuria era și mai mare când reușeam să facem mici daruri celorlalți.

            Aș minți să spun că am simțit cu adevărat magia Crăciunului până nu a apărut Matei. În primul an, avea doar 5 luni și nu a înțeles prea multe. În al doilea, însă, avea un an și cinci luni și a învățat să spună dar. Două seturi cu trenulețe i-au scos strigăte de bucurie și l-au ținut ocupat atunci și multă vreme după. Mai amuzant (și înduioșător) a fost, însă, momentul în care, alături de un prieten, soțul meu s-a așezat pe covor și s-a prins în jocul copiilor. Sufrageria se umpluse de trenulețe (reunisem averea celor două familii), linii de cale ferată complicate, poduri, șosele, mașini, copăcei, omuleți-călători și, în toată nebunia asta, realizam că ne jucam cu dezinvoltura copiilor, fără griji, așa cum nu o făcusem la vremea noastră.

            În următorul an, deja era mai mare. Se bucura de fiecare dar lăsat de Moș sub bradul nostru sau al altora. Se făcuse mai neastâmpărat și, încă prea mic să asculte tot ce-i spuneam, a ciufulit pomul smulgându-i sistematic globulețele și aruncându-le pe parchet, cu chiote vesele când le auzea cum sar.

            Acum are patru ani și patru luni. Așteaptă febril sărbătorile, pune întrebări, are emoții că Moșul l-ar putea ocoli dacă nu e cuminte și ascultător, face liste de cadouri așteptate, modeste, de altfel: un dragon, un liliac (de unde se vede că nu i-am cenzurat eficient desenele), o bluziță, dulciuri. Nu zice nimic de cărți și Moșul lui are o manie să-i ia, mereu, și cărți. A învățat de la grădiniță poezia pentru serbare și-mi dă indicații pentru realizarea costumului de iepuraș. E dornic de petreceri, de prieteni, de cât mai multă distracție. Visează la zăpadă, la sanie și la bulgări de nea.

            Pentru prima dată stăm acasă și-i așteptăm pe cei dragi la noi. Pentru că Moșul nostru a fost mai darnic și ne-a adus, din timp, un dar cu suflet. Pe lângă brad, în acest an, vom fi noi patru. Celelalte detalii ale sărbătorii vor căpăta noi sensuri. Nu știu cum va arăta, în final, Crăciunul în casa noastră dar visez cu ochii deschiși. Va fi primul Crăciun al Mariei și al nostru în noile ipostaze: părinți cu doi copii și frățior mai mare. Va fi un alt prilej pentru a construi amintiri valoroase pentru copilăria celor mici, amintiri care vor vindeca alte trăiri din amintirea celor mari.