Trei zâmbete

            Am adormit-o în brațe și am așezat-o, apoi, în pat. S-a trezit după câteva minute plângând. O doare burtica, probabil. În brațe e mai bine. Citesc. Ea se liniștește. Iau ochii de pe rândurile care mă obosesc deja  și mă uit la ea. Se uită și ea, serioasă, la mine. Vorbesc cu ea, zâmbindu-i larg, bucuroasă că pare atât de atentă. Expresia ochilor se schimbă de la o secundă la alta. Par să spună – Chiar vrei să știi tot ce gândesc? E secretul meu. Și, brusc, ochii au o altă lumină, apoi zâmbesc și, până să mă dezmeticesc, râde cu toată ființa.

            Râd și eu bucuroasă de schimbare. E mică. Știu că acum doar imită expresia feței celui care-i vorbește. Dar nu pot să nu mă bucur că am văzut și o altă Sophia, mai matură. Vorbesc cu ea. Se uită atent la mine. Ochii au iar privirea aceea jucăușă, în timp ce gurița este serioasă. Ochii par ai unei alte ființe, bătrâne. Pare că o amuză ceea ce vede. Și iarăși zâmbește larg. O clipă am încremenit, aproape speriată. Și le-am vorbit doar ochilor – Hai, mai zâmbește pentru mami încă o dată! Ochii m-au analizat atent, apoi s-au luminat și al treilea zâmbet m-a zăpăcit definitiv. Ca și când mi-ar fi zis – Ce credeai? Înțeleg mai multe decât vă imaginați voi!

            În următoarea fracțiune de secundă un alt chip se arăta privirii mele. Bebeluș, patruzeci de zile, preocupat de somn. Bătrânica înțeleaptă s-a ascuns. Până la următorul zâmbet năucitor.