Cum ții un jurnal
când nu prea ai timp de scris? Nu-l ții, este cel mai simplu, sau scrii puțin, când
și dacă apuci.
Sunt momente când realizez că am
uitat nenumărate trăiri, gânduri, experiențe, utile sau doar interesante, și-mi
doresc să le fi notat când era Matei micuț. Incerc să fac acest lucru acum și
mă amuz de una singură, pentru că sunt momente când scriu două rânduri, trebuie
să întrerup, mai scriu două, o altă pauză, mai mare... și tot așa.
Uneori trec zile întregi, săptămâni,
fără să știu când s-au scurs. Copiii au mai crescut puțin, noi am mai
îmbătrânit (sau ne-am maturizat, sună mai frumos). Sunt clipe frumoase de care
mi-e dor, senzații de care îmi amintesc vag și știu că aveau în ele ceva
irepetabil, un sâmbure al lor care le făcea prețioase, dar care a dispărut.
Incerc să-mi amintesc și am senzația că privesc un film alb-negru, păstrat
neglijent, pe care uzura îl face aproape de nedescifrat.
Maria este micuță, atât de mică
încât mă ajută să intuiesc, să-mi amintesc ce am simțit când s-a născut Matei,
primul zâmbet, emoțiile din primele zile petrecute acasă cu el, perplexitatea
cu care îl priveam și bucuria pe care o trăiam de câte ori ne uitam la el și ne
spuneam că este al nostru, doar al nostru, că-i suntem părinți. Acum e la fel,
dar mereu diferit. Simt nevoia să mă bucur de fiecare minut care trece, de
fiecare zâmbet, de schimbările care apar pe chipurile copiilor de la o zi la
alta. Și să nu uit, mereu să nu uit. Poate de aceea îmi plac atât de mult
fotografiile. Privindu-le, mă întorc în timp, retrăiesc momentul imortalizat,
îmi aduc aminte ce gândeam atunci, ce lumină ne învăluia.
Mi se par cumva ridicole albumele
acelea speciale pentru bebeluși: prima băiță, primul zâmbet, prima jucărie...
Și, totuși, când a zâmbit Maria prima dată? A doua zi, a treia, mai târziu?
Știu, nu era un zâmbet conștient, dar era un zâmbet în toată puterea cuvântului,
cu tot cu gropițele din obrăjori. Deja am uitat... Prea repede. Ce gândeam în
prima zi in care am avut-o lângă mine?
În mare, știu: eram fericită că o am acolo, că o văd, că e mică și perfectă,
doar a mea. Eram uimită cât de diferită de mine era, deși, vag, îmi semăna. Eu
brunetă, ea cu ochi verzi-cenușii, cu gene blonde, albă, finuță. Degețelele
dolofane de acum estompează imaginea degetelor mici-mici și subțirele pe care
le avea acum șase săptămâni. Nu le mai pot vedea cu ochii minții, deși eram sigură
că nu voi uita cât de delicate erau.
Cât timp o țin în brațe o analizez.
Alte și alte imagini i se succed pe chip. Sunt precum avarul care își soarbe
din ochi comoara, se bucură de culoarea aurului, de sunetul pe care îl fac
banii când se lovesc unii de alții, de faptul că sunt mulți acolo, toți ai lui.
Se apropie ziua în care voi lua
decizia: cât mai stau acasă? Până se termină concediul postnatal, până la un
an, până la doi? Au existat momente de entuziasm când mi-am dorit să mă întorc
la școală cât mai repede, să mă joc de-a super-mama, care le face pe toate:
carieră, casă, copii. Nu m-am uitat în oglindă, dar aș fi putut să o fac și
să-mi spun: - Pe cine păcălesc eu? Fiecare clipă petrecută departe de cei dragi
este, din multe puncte de vedere, o clipă pierdută. Da, trebuie să muncești ca
să-ți câștigi pâinea, dar nu trebuie să rupi din tine.
Mă suspectez de egoism sau de
îmbătrânire prematură, dar mi se pare că viață este scurtă și că merită să-i
smulgi cât mai multă bucurie, reală, cât mai multe clipe fericite. Și nu cred
că statutul acesta de om util societății, productiv, este atât de folositor
copiilor mei. Sau mie. Poate că sunt eu însămi un copil pe care încerc
mereu să-l satur de dragoste, de atenție, să-l ocroesc, ocrotindu-i pe ceilalți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu