Cel mai bun aliment

    Sunt momente când îmi este clar că sunt mereu lucruri noi pe care trebuie să le învăț, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate sau că ai obosit și te oprești. Sunt momente când pot doar să mă bucur că am șansa să asist la modul în care cei mici se fac mari, la cât de multe descoperă în fiecare clipă, la cum și cât gândesc.

    Pentru că diversificăm alimentația Mariei de vreo două luni, îmi vin în minte imagini a ce și cum îi dădeam lui Matei de mâncare, la începutul diversificării. Era la modă sucul de fructe, de legume (morcov), făceam clasicele piureuri și supe. Urmam, cât de atent puteam, sfatul medicului.

   La masă, evitam să-i dau jucării (tot auzeam alte mămici că-i păcăleau pe copii să mănânce cu jucării sau cu desenele animate și mi se părea că nu e foarte înțelept nici așa, nici așa). Preferam să-i cânt, să-i recit sau să-i spun povești. Credeam că n-are ce să-i strice. A vorbit repede, corect, povestește și recită ușor. Cred că i se trage și de la felul în care mânca. Dar tot de acolo vine, probabil, și faptul că ar vorbi fără pauză și când mănâncă. Sau este doar curiozitatea vârstei.

   Azi, întrebare care m-a blocat câteva secunde:

   - Mami, care-i cel mai bun aliment din lume?

    Eu, în gând: 

  - Habar n-am, acum trebuie să-ți explic că nu se pot face statistici clare sau s-or fi făcut dar nu le știu eu (eventual ne documentăm împreună). Apoi m-a luminat un gând și i-am spus, fără să mi se pară că-i răspund superficial:

   - Laptele matern, Matei. Cred că, atât cât un copil mănâncă lapte, acesta este cel mai complet aliment. Altul mai bun nu știu.
   A zâmbit și el fericit că i-am răspuns, se vedea că i se pare logic ce-i zic și a continuat:

- După ce mâncăm, te rog să-mi dai și mie o ceșcuță de lapte. Ai zis că-i cel mai bun.
 Nu, nu i-am dat,că a uitat și el, am uitat și eu, dar mi-a rămas în minte dorința lui.

După discuție, mă gândeam că lui nu prea i-am dat șansa să se autodiversifice. Dar nici nu am dus-o cu supa și legumele pasate la nesfârșit, eram avertizată că ar putea fi greu să-l dezvăț dacă nu-i dau progresiv un piure mai grosier (făcut cu furculița). A mâncat mereu orice, cu drag. Masa era o bucurie, încă mai este, deși nu s-ar zice la cât este de slab.

 Ce face Maria? Cere hotărâtă legume și fructe, mănâncă bucățele de morcov, de cartof, dovlecel. Timp în care eu stau cu sufletul la gură, o observ, să fiu sigură că se descurcă. Îmi ia rapid lingurița. Acum mi se pare mai logic ca masă să însemne mai ales joc cu alimentele, cunoaștere a lor și apoi orice altceva. Parcă nu-mi mai vine să cânt atât și să sporovăiesc, mi-i că o învăț prost. Și, totuși, fiecare experiență culinară e o aventură. Iar după masă, micuța mea arătă cam așa:

Amintiri a ceea ce au fost morcovi, dovlecei și brocoli

 P.S.1 Mă aștept să se hrănească destul de repede singură (limitele sunt ale mele, nu ale ei). Are o poftă de mâncare excelentă. Uneori refuză mâncăruri prea fade (sau face niște grimase de tot hazul). I-am introdus condimente (mărar, leuștean), scap, câteodată, și câte un praf de sare. Mă gândesc la medicul Jack Newman care spunea că, atât timp cât părinții mănâncă echilibrat, sănătos, nu e o problemă dacă un copil mănâncă și hrană în care s-a pus sare. Avem nevoie de sare. Cu ideea aceasta nu sunt foarte împăcată (nu mi-e foarte clar care e limita între ceea ce e util și ceea ce e prea mult), prefer să nu insist cu sarea, cei mici o găsesc în alimente oricum, nu e nevoie să o mai adaug și eu prea des.
  Mănâncă, de regulă, cu poftă. Poate și pentru că a mâncat lapte cât i-a trebuit, deci are un apetit normal pentru vârsta ei.

 P.S. 2  Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, același medic Jack Newman spunea că, atunci când copiii refuză alimentele noi, la diversificare, ar trebui să ne întoarcem la alăptare, să verificăm cât de bine se atașează, dacă mănâncă suficient. Dacă un copil mănâncă insuficient lapte, intră într-o stare similară cu a celor care fac greva foamei, nu mai simte foamea și va refuza alimentele noi.