Ploaia, elefanții și elicopterele

De câteva zile plouă. E vară și e răcoare ca toamna, balsam pentru nervii mei obosiți. Mariei îi ies dinții (de sus), geme, se frământă, mă caută, se agață de mine, se liniștește. Mi-e dragă și-mi tremură sufletul de câte ori fruntea îi frige de temperatură. Buzele mele detectează rapid diferența dintre 38 și 39 de grade, dintre e încă bine și ar putea fi primejdie.

Când e trează, îi caut ochișorii. Dacă râde, e bine, dacă e prea serioasă, o pipăi cu toate simțurile, caut semne, anticipez. Apoi mă liniștesc. Ea trebuie să știe că sunt aici, că e bine, e mama cu ea.

Plouă și ne jucăm în casă. Ascultăm muzică. Pe fugă de dimineață și până a doua zi dimineață, mai zilele trecute m-am trezit că mi-e dor de muzica mea, de melodiile mele care-mi oblojeau fiecare gând. M-am trezit ascultând cu drag o melodie de-a lui Matei, în engleză. Am dansat cu Mica în brațe, cu Matei ținându-ne pe amândouă și alintându-ne (- Fetele mele!), cu râsete și priviri care fugeau de la Maria la Matei, de la Matei la Maria, la mine, într-un joc nesfârșit. Am tot ascultat melodia, tânguitoare, am trecut apoi la altele, de oameni mari, m-am minunat de câte și cum le facem prin casă, în lipsă de loc de joacă afară. Matei dansează tot mai bine, puțin timid, puțin stângaci. 

      
            Pentru oameni mari merge și Tudor Gheorghe, cu a lui Au înnebunit salcâmii.

Mica e toată un ritm, ciulește urechile la prima notă auzită, bate din palme și cântă: aaa-aaa, cu varianta na, na, na - na, na, na. Are deja 8 luni, a trecut ceva timp de la serbarea de 8 martie când îi seconda, cu același aaa-aaa, pe colegii lui Matei la E ziua ta, mămico.

Tati i-a cumpărat Mariei bady-uri noi, cele pe care le are sunt fie prea fixe, fie prea mari. A nimerit și vreo două pe verde, mai mult de băieți, care ne-au cucerit pe toți. Verdele intens de pe margini, fondul alb, mașinuțe, avioane și elicoptere desenate în stilul unui copil, cute simpatice să facă loc chiar și scutecelor noastre textile, voluminoase față de clasicele scutece de unică folosință. Atât de simpatice avioanele și elicopterele că, la somn, Matei le tot atingea cu degetele, să le simtă, spre deliciul Mariei. Adio somn, bun venit chicoteli!

Copil cu balon verde

Detaliu de pe celălalt tricou, la fel de simpatic

Mai târziu, în timp ce-i pregăteam masa Mariei, Matei desena vesel, inspirându-se de pe bady. M-am amuzat, e mare diferență între copilul care desenează, de drag, ce și cum îi trece prin minte, și copilul pe care-l înnebunea anul trecut o doamnă educatoare ambițioasă și dornică de rezultate timpurii (avea trei ani și jumătate, la început de grupă mică și nu-i plăcea să coloreze în contur). A venit, apoi, să-mi arate soarele mustăcios, avioanele și elicopterele, o altă pasiune, pe lângă clasicii dragoni. Toate, inspirate de maieul Mariei.

Mă bucură felul în care se apropie de ea, cum își dezvoltă o relație cu Mica, în stilul lui, independent de noi. A început să înțeleagă ce primejdii o pot pândi, are grijă să nu cadă, să nu înghită ceva, să nu plângă singură, se bucură de zâmbetele ei, de privirile vesele, se maimuțărește să o facă să râdă în hohote. Simte și știe bine că doar la el râde într-un anumit fel, e mândru și o mângâie afectuos. Lucru care nu-l împiedică să ceară și el, uneori, aceeași atenție ca bebe: același tricou (chiar dacă el a primit și tricouri, și pantalonași, nu la fel de simpatici, poate), aceeași mâncare, luat în brațe, dormit cu mama și câte și mai câte. Mica îl răsplătește cu primele ei – Tei, Tei (varianta în limba bebe de la Matei. Matei însuși își spunea așa când rupea primele silabe și a trebuit să treacă un pic de timp să ne prindem că vorbește despre el însuși J ).

Plouă, e răcoare afară,  e bine și e cald în casă.