Jurnalul din imagini, miresme și sentimente

          Când a început vacanța de Covid 19 am intuit că nu e o simplă pauză și că nu va dura puțin.  Și le-am dat ca temă copiilor mei să scrie un jurnal.

 Am încercat eu însămi să țin un jurnal al zilele scurse când mai haotic, când mai lin. Nu mi-a ieșit.  Am adăstat citindu-le, on-line, pe ale altora, încercând să mă prind încotro a pornit-o lumea sau ce e de făcut până revine pe  făgașul cunoscut.

          Nu prea mi-a tihnit vacanța, în fapt. Înainte de pauza forțată ajunsesem într-un impas, grație obligațiilor la care mă înhămasem de bună voie. Suspectam de ani buni un burnout, ochii îmi dădeau semne de oboseală, organismul întreg țipa după o pauză reală.

          M-am bucurat că ne-am oprit, straniu, supranatural, ca și cum, brusc, timpul și-a schimbat curgerea. Dar n-am găsit puterea să mă anesteziez cu filme și să aștept, cu mult calm, ca lumea să reia  cursul existenței de unde îl lăsase ci am tot scrutat orizontul căutând  idei despre ce va fi mâine.

  

Mâine căpătase, dintr-o dată un chip atât de tragic. Mâine putea fi un timp în care cei dragi să nu mai fie lângă noi.  Mâine putea fi un timp în care eu însămi să nu mai fiu lângă cei dragi.

        Cu doar 6 ani în urmă trecusem printr-un moment de cumpănă.  Încercam un NVDC, o naștere naturală după cezariană, într-un sistem sanitar imperfect, în care și medicii declarați pro naștere naturală, cu blândețe, mă avertizau că aveam toate șansele să mor și eu, și copilul meu.  Evident, alesesem, cumva, în orb. Acceptasem că mie mi s-ar putea întâmpla orice, gândisem că voi face totul ca mai ales copilul să fie bine, mă spovedisem și împărtășisem. Apoi mă dusesem să-mi trăiesc experiența luând fiecare clipă la rând, făcând ca fiecare pas să fie către clipa în care și eu, și copila mea, să fim în siguranță.

         Aș fi regretat enorm, atunci, dacă mi se întâmpla orice și nu aș fi putut fi întreagă, sănătoasă, prezentă în fiecare clipă alături de copiii mei, atât de mici și având  atât de multă nevoie de mama.

         Covidul cel năstrușnic m-a adus în aceeași zonă.  Ok. Ne paște o primejdie de moarte. Nu știm ce va fi mâine.  Nu știu dacă mâine vom fi, cu toții, unii lângă alții, ajutandu-ne si iubindu-ne. Dar... Și sufletul mi s-a umplut de pace.  Atât de multă bucurie duc acum cu mine, atât de multe clipe frumoase am trăit, sunt recunoscătoare pentru atât de multe daruri... Rugilor mele ascultate li s-a răspuns. Am fost iubită și am iubit, am fost binecuvântată cu prunci minunați, ochii mei au văzut frumusețea din privirile lor, au cunoscut dragostea necondiționată, fără limite, curată.  Da, vreau să stau aici, sunt atât de multe de făcut aici, dar, Doamne, facă-se voia ta. Dacă aici e loc de atât de multă frumusețe, dincolo ar trebui să fie și mai multă pace, și mai multă iubire și eu... sunt împăcată. 

          Și, cu  gândul acesta, m-am întors să lupt pentru firescul fiecărei clipe. Pentru dimineți cu zâmbete și îmbrățișări, pentru zile calme, cu spor și gust de vacanță. De la școala on-line a copiilor, la școala mea on-line, de la mic-dejun, la prânz, cină și gustări speciale, de la o căsuță și o etapă din viața noastră, la o altă căsuța și altă etapă, surprinzătoare, în care de-abia intram....

Momentele de calm alternau cu momente de uimire, de spaimă. Bun, și cum trecem de nebunia asta? Ce mă fac cu mama, seniorul nostru atât de prețios? Cum să o iau din mediul ei? Cum să nu o văd cu lunile? Cum să nu mă asigur că e bine?

     Speranței de a o avea lângă mine ca să-mi fie mie bine i-a luat loc acceptarea evidenței - ei îi este mai bine în mediul ei, în curtea ei, cu pisici și cățel, cu păsări, copaci și flori, cu rândunele care se întorc la cuiburi.

      Clipele de oboseală presupuneau și îndoială, și scenarii sinistre. Cândva, ,,ratasem,, o despărțire de un părinte și mă gândeam că n-aș putea retrăi experiența. Mă scuturam, apoi, realizând că, în fond, gândeam egoist. Plecarea cuiva drag e mai ales despre cel care călătorește spre dincolo, nu despre dorințele noastre, mai mult sau mai puțin întemeiate.

Muzică, îmbrățișari și lungi dialoguri cu mama, cu prieteni vechi, deveneau antidot pentru tristeți și spaime. Apoi, ieșiri după soare și semne de primăvară.vFiecare copac înflorit a fost inventariat, fiecare floare, fiecare petec de iarbă. O ieșire pe câmp, o altă ieșire în grădina unei prietene, erau experiențe din care își trăgeau lumina și zilele care urmau.

                                            

           Statul în casă era un răgaz prea scurt pentru câte erau de făcut.

 Gratiile au devenit și mai volatile când am realizat cât spațiul verde era în jurul locuinței noi în care ne mutasem și cât loc aveam să ieșim, fără a ne întâlni cu nimeni.

                                          

                                 

          Mese simple, delicioase, muzică veche, cu melodii pe care le puteau cânta si copiii mei dar care îmi îmbrățișau și mie toate spaimele și le făceau să dispară ca prin farmec.

Fiecare ieșire din casă era o aventură.  Din sacul enorm în care le țineam ,,în izolare,, ieșeau hainele de ,,tăvăleală,,. Rucsac, apă, cărți de citit/de pictat, pătură de picnic și, musai, o gustare. Cum puneam piciorul in grădina secretă, o foame teribilă punea stăpânire pe trupușoarele pline de nerv ale copiilor din dotare și se lăsa cu amenințări de plecare după provizii, orice s-ar întâmpla.

          Cum ieșirile erau rare, uneori la zile distanță, primele minute, zeci de minute erau despre conectare. Ciondaneala, nemulțumirile se evaporau ca prin farmec când găseau un scop comun: să ude lalelele pitice din grădină, să urmărească un fluture stângaci, să se joace îndelung cu o gărgăriță cu fix șapte puncte pe spate.

                                                                  

                                                                      

Macii supravegheați în progresele făcute de la o zi la alta, cireșii, vișinii, gutuii în care se hrăneau cu petale păsări mici, cu pene verzui pe piept și ciripit melodios  - evenimente într-un univers care era departe de a fi bulversat de primejdia morții.

        Jurnalul meu s-a clădit din imagini, miresme și sentimente diverse.