joi, 5 octombrie 2017

OUR BODY: Universul Interior - o expoziție ,,altfel,,



Foto - https://www.facebook.com/OurBodyUniversulInterior/?fref=ts



    Azi am ajuns la expoziția „OUR BODY: Universul Interior”, deschisă pentru publicul din Constanța între 15 iulie şi 15 octombrie, la City Park Mall
            Prezentarea oficială promite o ,,călătorie extraordinară în interiorul organismului uman,,, prilej pentru a descoperi ,,misterele anatomiei și fiziologiei cu ajutorul a peste 200 de exponate - corpuri umane reale și secțiuni,,. Mărturisesc că ideea de a privi corpuri reale, prelucrate printr-o tehnică specială (impregnare polimerică),  nu mi s-a părut cea mai comodă. Nu sunt om de știință, am idei preluate din cărți despre cum funcționează corpul uman și cred că o parte din mine ar fi preferat să nu vadă atât de detaliat cum arătăm noi, oamenii, pe interior. A învins curiozitatea (pe care și mizează, bănuiesc, expozantul, din moment ce se pune accentul pe ideea de trupuri ,,reale,,) și nevoia de a mă lămuri dacă e de dus acolo și un copil ... sau nu. Tendința de a-i tot informa, instrui pe cei mici se concretiza în tendința de a completa ceea ce  știu ei din cărți, jocuri, mici filmulețe cu imaginea acestor trupuri și părți din trupuri cât se poate de autentice.
            M-am surprins apoi că-mi e frică. Nu-mi era deloc confortabil să văd ființe umane ,,imortalizate,, și expuse în scop didactic și nu numai (tot ce e în expoziție îmi sugerează mai ales un spirit antreprenorial și nu unul dornic de a ne lumina). Apoi mi-am amintit că nu am prea multe frici pe care să nu le fi înfruntat și am plecat într-o ,,încercare inițiatică,,.
Cum m-am nimerit acolo de Ziua  Educației, a trebuit să-mi cercetez limitele în compania copiilor care invadaseră expoziția. Relaxați, puși pe glume, receptivi la informațiile oferite de ghid,  copiii au cercetat tot ce era expus făcând legătură cu ceea ce învață la orele de anatomie, cu experiențe din propria viață (,,- Ia uite cum arată plămânii unui fumător!,, , se minuna un tânăr, comparând imaginea plămânului gri-pământiu, în care se vedea și o tumoră canceroasă, cu aceea curată a unui plămân de nefumător). 
M-am surprins impresionată, dar nu de suprarealismul secțiunilor prin corpul uman (mai văzusem  cum se taie un porc, o vacă și tocmai descopeream ce asemănători suntem, în esență), ci de latura etică a ceea ce priveam. Argumentul ghidului că acele cadavre erau fie donate științei (oare?), fie aparțineau unor deținuți, oameni fără căpătâi, nerevendicați de familii, parcă nu m-a prea convins. Mi-am amintit de regimul comunist și de toate victimele sale, deținuți la fel de lipsiți de drepturi, demnitate, chiar și după trecerea în neființă. Și m-am trezit invadată de milă pentru năpăstuiții deveniți statui care își dezvăluie mușchi, oase, vase de sânge, articulații, în prezența unor explicații științifice și a unor trimiteri către nume precum cel al lui Leonardo da Vinci, care, nu-i așa, și el a studiat corpul uman și a făcut disecții și ne-a lăsat capodopere în pictură, idei de bază utilizate în medicină etc. Omul Vitruvian era și el acolo, să mă convingă. N-a reușit, privirile încremenite ale semenilor-exponate erau mai aproape și mai vii. 



Foto - https://www.facebook.com/OurBodyUniversulInterior/?fref=ts



Foto - https://ro.wikipedia.org/wiki/Omul_Vitruvian#/media/File:Da_Vinci_Vitruve_Luc_Viatour.jpg



         Până una-alta, am trecut prin expoziție, am intrat și în ,,zona prenatală,,. Și aici informațiile științifice mi s-au părut alese cu grijă, astfel încât să justifice fiecare parte din corpul uman care îmi stătea în fața ochilor. Un evertisment îl pregătea pe vizitator pentru întâlnirea cu ,,diverse stadii ale dezvoltării fetale,,. M-a făcut să zâmbesc trist mențiunea că noi, cei care intrăm în această parte a expoziției, trebuie să tratăm exponatele cu ,,respectul cuvenit,,. Informațiile despre sarcină, sintetizate pe mari panouri, m-au uimit prin concretețe, inedit, accesibilitate. Fetușii expuși, m-au făcut să trec rapid prin fața vitrinelor. Aș fi preferat ca și ei, și restul exponatelor, să fie mulaje, nu corpuri reale.

E interesantă expoziția? Este. Merită să o vedem? Poate. Dar mie tare mi-a fost dor de cărțile mele blânde, non-invazive, decente, care nu au luat nimănui vreun trup pentru binele științei.

Mai multe imagini găsiți aici, pe situl oficial.

       





-           



duminică, 1 octombrie 2017

Țesuți împreună - Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați

   

      Pe 2 octombrie începe Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați, prilej, pentru mine, de răsfoit amintiri cu prunci în brațe și de zâmbit nostalgic privind alte mame care mai au pui atât de mici încât să accepte să fie purtați. 



    

  Fără să-mi propun, am realizat că purtarea copiilor a dus la multe clipe de calm, de liniște, că am trecut fără să simțim de primejdia ,,colicilor,,, că am parcurs drumuri mai lungi sau mai scurte, odihnind o mână pe copilul strâs legat de mine în timp ce am ținut de mânuță și celălalt copil, un pic mai mare, dar la fel de nedezlipit de mama. 
       Am făcut excursii la munte, pe malul mării, la bunici, luându-ne mereu ,,cârpele,, cu noi, stârnind amuzament, uimire și un pic de invidie, uneori. Pe vremea bunicii, a mătușii sau a vecinei nu se inventase așa ceva, deci copilul avea mai puțină viață socială și mama brațe mai puțin odihnite.
      Wrapul, mei-tai-ul, SSC-urile m-au ajutat pe mine in fiecare zi, dar l-au lăsat și pe soțul meu să guste din bucuria de a purta lângă inima ta o inimă micuță, care își sincronizează pulsul cu al tău, în timp ce copilul se liniștește ca prin farmec, uită de plâns, de frici, penntru că respiră în timp ce pașii rari ai tatei îl leagănă.

    De câțiva ani urmăresc felul în care renaște acest obicei vechi de când lumea, apărut din nevoia de a ne deplasa ușor, rapid, în siguranță, alături de copiii noștri, obicei numit azi “babywearing”. Cum eu am învățat multe alături de alte mămici mult mai dedicate și cu experiență mai mare în acest domeniu, am adresat și acum câteva întrebări Cleopatrei, una dintre mamele care administrează grupului local BabyWearing Constanta.


A. - Ce înseamnă "babywearing"?

Cleopatra: - “Babywearing” este un termen folosit în sensul purtării unui bebeluș sau copil mic pe corp, folosind un sistem de purtare (carrier) din material textil, care oferă părinților flexibilitate să aibă cel puțin o mână liberă în timp ce își duce copiii.

A. - Cât de veche este forma aceasta de a purta bebelușii?

C. - Chiar daca poate părea o “modă” de curând apărută, purtarea bebelușilor a fost o practică folosită de când omul trăia în peșteri și până în zilele noastre, în toate colțurile lumii. În ultimii ani s-au format tot mai multe comunități de părinți care își poartă copilașii pornind de la grupurile de suport formate în jurul grupurilor de pe Facebook, cum este și al nostru, BabyWearing Constanța.

A. - De cât timp există grupul și cum a evoluat comunitatea? 

C. - Grupul pe Facebook a fost creat în mai 2014, înființat de o mămica la o sugestie primită pe unul din grupurile naționale de atunci. Însă noi ieșeam la plimbări și ne întâlneam la BB Center dinainte. În 2013, când eram însărcinată cu primul copil, am aflat prima dată despre babywearing la cursul Lamaze. Au urmat căutări pe internet, am descoperit grupul național "Ajutor in babywearing", de unde am aflat mai multe informații. Pe mine m-a făcut administrator pe grup mămica care a înființat grupul din Constanța, la foarte puțin timp după apariția lui, pentru că răspundeam destul de repede la întrebări pe grup și eram destul de în temă cu purtarea. Mă ajută alte două mămici pentru că volumul de muncă este mare. După înființare, au urmat întâlniri în parcuri, unde fiecare venea cu sistemul propriu și îl punea la dispoziția celorlalți pentru a fi probat și cercetat. În timp, grupul a crescut și au apărut tot mai mulți membri. Am simțit nevoia să începem cu adevărat să organizăm activitatea grupului. Am continuat întâlnirile, însă am început să adunăm sisteme de purtare diverse din donații și sponsorizări și să căutăm modalități de a organiza cât mai bine întâlnirile și biblioteca grupului. Cu aceste ocazii am întâlnit noi mămici care au dorit să se implice în activitatea grupului și așa au apărut mai mulți administratori ai grupului și voluntarii care ne ajută constant. 

A. - Ce presupune să oferi consultanță în babywearing?
C. - În primul rând presupune să ascultăm, să aflăm ce își dorește părintele și să descoperim exact care este nevoia acestuia. După ce trecem prin acest proces, putem să oferim opțiuni în ceea ce privește sistemele de purtare, îndrumăm părintele să probeze sistemele de purtare și, astfel, să poată să aleagă sistemul care este cel mai potrivit pentru el și pentru bebeluș. Am avut ocazia să fac cursul de babywearing Basic organizat de Die Trageschule Dresden și astfel am sedimentat și validat informațiile și cunoștințele acumulate. În prezent, sunt singurul consultant babywearing din Constanța și în aprilie voi face și cursul Advanced. Obiectivul meu este să parcurg toate modulele și să pot oferi cele mai pertinente informații legate de purtarea bebelușilor.

A. - Ce reprezintă pentru tine acest tip de implicare? Mai e loc de voluntariat cu doi copii mici? De unde energie, timp, bunăvoință?
C. - Pentru mine, implicarea în acest proiect a venit ca o urmare firească a lucrurilor. Era și este o modalitate de a petrece timpul alături de persoane minunate, de a cunoaște oameni extraordinari și îmi dă posibilitatea să ajut cât mai mulți părinți și bebeluși. Dacă îți dorești, poți găsi timp pentru voluntariat. Am organizat întâlniri cu un copil după mine (alegeam mereu locații unde avea activități potrivite sau unde este un mediu sigur pentru el), apoi cu băiatul după mine chiar și când eram însărcinată și veneam cu două-trei sacoșe pline cu sisteme. Anul trecut am organizat evenimentele pentru Săptămâna Internațională a Bebelușilor Purtați cu bebelușa de trei săptămâni după mine. Toate aceste activități (întâlnirile pentru probă, închirierile de sisteme din bibliotecă, organizarea de evenimente pentru membri) presupun o foarte bună planificare și o bună colaborare cu ceilalți admini stratori ai grupului și voluntari, fără de care nu ar exista această comunitate a purtătorilor constănțeni. 

A. - Vezi schimbări concrete în ultimii ani în felul în care este perceput/ tratat copilul în comunitate? Ce determină aceste schimbări, în opinia ta?
C. - În ultimii ani am observat că părinții sunt mai concetrați pe nevoile emoționale ale copiilor. Copilul este tratat cu respect, implicat în activitățile cotidiene și sunt bucuroasă că fac parte dintr-o comunitate atât de frumoasă. Cred în părinții care își cresc copiii gândindu-se în primul rând la tipul de adulți care vor deveni. Toate aceste schimbări vin ca o completare o modului în care s-au schimbat concepțiile părinților despre sarcină, naștere, alăptare, purtare și creștere armonioasă a copilului. Toate sunt legate între ele și pentru mine și alte mămici ca mine, ideile acestea au devenit un mod de viață.

A. - Cum vezi viitorul babywearing-ului în Constanța și în țară?
C. - Viitorul este aici (glumind). Grupul nostru este destul de mare, peste 2000 de membri. Ce ne dorim noi este să vedem cât mai mulți părinți implicați. Vrem să îi încurajăm să participe la întâlniri, să împărtășeasca din cunoștințele lor și să înțeleagă că așa a pornit grupul, aceasta este felul în care există: mame care ajută alte mame, punând la bătaie timpul și know-how-ul lor, indiferent că e vorba de 5 minute și așezarea unui sling pe o mamă începătoare sau de moderarea discuțiilor grupului și verificarea cererilor de aderare, fie, pur și simplu, de răspunsul de mamă purtătoare la o postare de pe grup. 
   Orice ajutor este binevenit. Fiecare întâlnire sau eveniment reprezină o ocazie deosebită pentru grupul de susținere și informare BabyWearing Constanta de a aduce în atenția comunității locale de părinți și viitori părinți beneficiile purtării bebelușilor.
Cu siguranță părinții care sunt orientați către copil sunt din ce în ce mai mulți iar frumusețea vine din faptul că ei sunt dispuși să ofere mai departe ce au primit, către cele mai apropiate persoane din jur dar și către alți părinți care caută informații.

        Săptămâna care urmează stă sub semnul energiei pe care aceste mămici au investit-o în evenimente pline de creativitate, veselie, culoare. Vă las mai jos programul și vă invit să le însoțiți la vizionarea expoziției de fotografie din City Park Mall, la prezentarea de la BB Center, alături de voluntarii centrului, prin cetatea Tomisului, conduși de minunata Diana Slav . Concursurile desfășurate on-line vor fi prilej să adăugați colecției personale alte țesături cu praf de somn, numai bune de liniștit pruncii din familie, iar întâlnirile cu mămicile implicate vor fi prilej de socializare, al celor mari, dar și al celor mici, de dans, glume, de schimbat idei, sfaturi, de trăit frumos. Altfel spus, momente în care și părinți și copii să trăiască senin o perioadă prea des amintită doar ca grea, obositoare.




   Mai jos, vă las mărturie câteva imagini pline de culoare și zâmbete. Le puteți completa, în comentarii, cu amintiri și imagini ale propriilor copii alături de care ați ,,călătorit,, ,,țesuți,, în același sistem de purtare. O săptămână plină de frumos!




Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete

Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete

Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete
Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete

Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete

Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete

Foto - voluntar Atelierul de Zâmbete


Pe Cleopatra, admin BabyWearing Constanta, o puteți găsi aici - https://www.facebook.com/ BabyWearingConstanta/ https://www.facebook.com/ groups/BabyWearingConstanta/.

duminică, 24 septembrie 2017

Noua pedagogie a minții și a inimii pentru părinți și dascăli - Constanța, 2017



    Oana Moraru a devenit o voce tot mai sonoră în mediul on-line. Caracterizat de echilibru, substanță, discursul ei ajunge ușor la părinți, la dascăli.
    Într-o perioadă în care școala românească pare iar răscolită de schimbări ale programelor, ale manualelor, de amenințări care planează asupra auxiliarelor încă neautorizate la două săptămâni de la începerea școlii, căutăm un punct de vedere care să se apropie de ceea ce fiecare dintre noi își dorește de la școală - coerență, ancorare în realitate, eficiență, respect față de educabil dar și față de educatorul pe umerii căruia se sprijină întregul proiect.
   Mărturisesc că m-a bucurat implicarea Aurei Angheliu (Jurnalul unei mame) în conceperea acestui eveniment și îmi doresc să se nască dezbateri rodnice la întâlnirea cu Oana Moraru, sâmbătă, 30 septembrie, între 10 și 14, la Hotel Iaki.





duminică, 20 august 2017

Aeromania 2017


     

    Aeromania 2017 este primul eveniment de acest gen la care particip și recunosc că a fost un prilej de a redescoperi ceva din entuziasmul specific copilăriei. 



    

Organizat de Regional AirServices, Aeromania 2017 mi-a atras atenția mai ales cu gândul la pasiunea celor mici pentru avioane și aeroporturi. Pe aeroportul Tuzla fusesem și în 2016, însoțind clasa copilui meu care lua parte la programul ,,Școala Altfel,, și constatasem interesul lor real pentru tot ce înseamnă viață specifică piloților și personalului unui aeroport, pentru aparate de zbor. 



,,Școala Altfel,,, la Tuzla

     Evenimentul desfășurat pe 19 august la Tuzla ne-a dat prilejul fiecăruia dintre noi să ne bucurăm și să trăim o experiență inedită urmărind zborul elicopterelor de luptă YAR 330 Puma, aeronava C-27 Spartantrei aeronave MIG 21 Lancer care au zburat în formație, zboruri acrobatice solo (Sorin Bochiş, Dan Ştefănescu, Dan Conderman, Aeroclubul României, Jurgis Kairys - multiplu campion mondial de acrobaţie aviatică), planoareparaşutişti, aeronave ZLIN 142 ale Aeroclubului României - Hawks of Romania. 

  
Foto Urban Style
Ce ne-a plăcut: 

1.S-a circulat decent dinspre Constața (iar pentru cei care nu au venit cu mașina proprie a existat transport în comun).

2.Politia, jandarmii, voluntarii direcționau mașinile către parcările amenajete pe iarbă. 

3. Când am parcat, aproape de intrare, era ora 15 și începuseră să se vadă, deja, pe cer parașutiștii (s-a respectat, deci, programul). 





4.Exact la intrare, în zona cu acces gratuit, pe dreapta, era expoziția de mașini de epocă. 







5.Pe aceași latura erau standurile cu produse cu tematica aero.






6. Au existat locuri amenajate pentru copii, cu tobogane gonflabile, stand cu puzzle-uri 3D care se încadrau în tematica evenimentului (avioane, mașini). 









8. Tonetele de la care se puteau cumpăra produse proaspete:







9. Muzica bună - pe  fundal se auzea AC/ DC Tribute Band, pe seară au concertat  Daniele Gottardo, Proconsul, The Rock.



10. Atmosfera - una de picnic, de zi relaxată petrecută în familie, în care copiii aleargă în jurul păturii, se mănâncă ceva bun adus de acasă sau cumpărat pe loc, se stă relaxat pe scaune, în jurulmeselor de camping, sub umbrele sau în plin soare. Ne-a plăcut că era foarte curat, lucru important mai ales când sunt și copiii în preajmă.


































 





12. Zona Vip - dotată cu mobilă Mobexpert confortabilă, mese și bănci mari, cu și fără umbrele, gustări și răcoritoare.







  Pentru noi a fost prima experiență de acest gen, dar o vom repeta cu prima ocazie. Până atunci, ne delectăm citind pe subiect, făcând puzzle, înălțând zmeie.

Au mai scris despre eveniment: Urban StyleDianaSlav.roAguritza.roKrmenslife, CristinaJoy.ro.



















duminică, 2 aprilie 2017

Urgența, o lume în sine


           Disconfort. Febră. Greață. Amețeli. Iar febră.
Iureșul zilnic s-a oprit. Unul dintre cei mai dragi oameni suferă. Brusc, toate cele importante de fiecare zi devin mai puțin importanțe, toate micile urgențe duc către ,,Urgență,,, camera de primire a unui spital.
Fără să vreau, îmi aduc aminte de bunicul, cel care avea o vorbă care spunea că în viață nu e bine să ai de-a face cu medicul, cu polițaiul și cu preotul,,. O glumă amară, despre unele dintre cele mai dificile provocări pe care le poți întâlni. Ultima, aceea a ,,marii treceri,,.
Cu un diagnostic provizoriu pus mamei de medicul de familie, studiez camera de primire de la urgență. Modernizată, arată ca o sală de așteptare. Aglomerată, destul de îmbâcsită, sugerând că vei pleca acasă cu mai multe boli decât ai venit.
Dincolo de geamul înalt, doi oameni lucrează la computere. Lipsește asistenta, nu pot face ei foaie de observație, dar se oferă să o înceapă, să ajute. Mă uit la ei și mă gândesc cum fac față presiunii palpabile, stresului, contaminării și tuturor celorlalte mici probleme de zi cu zi.
Apare asistenta. Din fugă, înghite o îmbucătură. Un fel de prânz. E 12 și e flămândă. În punga de plastic mai are ceva produse de patiserie, dar le lasă și își reia treburile.
Biletul de trimitere ajută. Sunt deja făcute investigații, se vede că nu am venit la urgență doar pentru că ne lipseau activitățile antrenante din program. Completează fișa și ne invită să luăm loc. Avem de așteptat, ne spune, poate dura ore. Îmi aduc aminte alte scene din trecut. Tata, pe o targă, așteptând ore în șir, cu un rinichi rupt, pe care au reușit să-l vadă abia după două zile de la internare. Declarația lui, adresată mamei. Se uita lung la ea.
 ,,- Ce te uiți așa la mine?
-         Dacă-mi ești dragă! ,,
Mă tot uit în jur și pendulez între acum și altcândva.
          Oameni bolnavi, cazuri care pot aștepta sau nu. Un tânăr, îmbrăcat modest, cu o cârpă ciudată înfășurată în jurul mâinii, caută ajutor. Înțeleg și cei din jur că e chiar urgență. Își tăiase mâna cu un flex. Îl preiau imediat, sar peste clasicul ,,Aveți de așteptat.,,
          Pe o targă, un domn în vârstă dă să se ridice. Cade cu un zgomot sec. Nimeni care să reacționeze înainte de a da cu fața de pardoseală. Din spatele recepției iese asistenta, intervine și gardianul, îl ridică.
          Fără să vreau, înregistrez caz după caz. Copii care plâng, țipă. Bătrâni care par că se dematerializează, un chip tumefiat de lovituri, plin se sânge. Un accident. Vorbește la telefon, e coerent. Mă întreb cât îi va lua să se refacă, cum va depăși momentul. Constat, din nou, cât de util e un telefon mobil în astfel de situații.
          Ajungem mai aproape de medici, în sala unde ești întrebat mai multe, palpat, se ia o tensiune, se face un EKG. Lângă mine, o tânără comentează despre cum ești ingnorat dacă nu dai ceva. Medicii se mișcă tensionați, alert.  Un doctor care pare a fi șef își mustră subalterna pe un ton grav. Indicase o investigație scumpă cuiva care nu avea nevoie de ea. Plafonul era epuizat, un alt pacient va rămâne fără o investigație importantă. Aha, deci așa învață oamenii ăștia? Și merg mai departe? Și se ridică? Mă uit la ochii albaștri ai doctoriței mustrate. Ea e medicul care a preluat-o pe mama. Serioasă, implicată. Genul de om care devine trup și suflet cu propria carieră. Vorbește blând, ne explică ce investigații să mai cerem după internare, ce a văzut, ce îi spun primele rezultate.
          Pe o targă, doi pacienți, un el și o ea, undeva la peste 50 de ani. Stau, probabil, de ceva timp. Par să se cunoască de o viață. Vorbesc și râd. De parcă nu se întâmplase nimic, de parcă ar fi pe o bancă, în parc. Mă uit la ei, e neașteptat râsul lor proaspăt, decupat total din context. Mă uit iar, glumesc în continuare, în ochi au lumină, povestesc plini de vervă. Cu câte o mână, fiecare își ține perfuzia.
          O altă sală. Un alt pas până la internare. Așteptăm rezultatul analizelor. Bolnavii stau pe un pat de spital, cam ca în tabără. Acolo nu e loc de alte scaune. Noi, aparținătorii, nu prea avem ce căuta pe aici, dar ne mai tolereză un pic. Avem grijă de bolnavi. Apă, ținut de mâini, conversații calde, încurajatoare.
          Lângă noi, o bunică micuță de statură. Chipul încrețit tot, cuminte. Lângă ea, o nepoată, subțirică, micuță, pare bunica la o altă vârstă.
          ,,- Lasă, mamaie, e bine că te internează. Poate te faci bine.,,
          Mintea mea îl înregistrează pe acel ,,poate,,. ,,Poate,,. Bunica nu spune nimic. Așteaptă.
          Pe un pat, o tânără, nu foarte tânără, zace. Am timp să văd cizmulițele elegante, blugii moderni, haina dintr-o țesătură fină de lână. Și ea? Tot aici? Parcă e prea mare discrepanța între modestia decorului, chipurile chinuite de durere ale pacinților și finețea fiecărui lucru pe care îl are pe ea. Zace întinsă, cu fața în joc. Medicul cu ochi albaștri o întreabă în șoaptă:
,, - E mai bine? Va fi mai bine, un pic de răbdare.,,
Incursiunea mea în purgatoriu ia o cotitură bruscă după câteva ore. Un gardian zelos ne scoate afară. Nu avem ce căuta lângă pacienți. Corect. Citesc abia acum ce scrie pe pereți, în afișe redactate cu majuscule. Sper să o văd pe mama, să aflu care e prima concluzie a investigațiilor. Aștept, cuminte, până bănuiesc că n-a trecut pe aici în drum spre salon și păzesc inutil ușa (timp în care înregistrez alte și alte n imagini, una mai plină de sens decât alta).
Insist și cer să o văd înainte de a pleca. Constat că fusese deja internată, mulțumesc cerului că are un telefon la ea și o sun. E bine, în salon, aici are și semnal. În camera de gardă nu avea. Nu, nu știe exact care-i diagnosticul. Nu i-a spus nimeni. Mda, am pierdut punctul culminant. Pornesc spre casă. Am mai bine de șapte ore de când am pășit pe poarta spitalului și sunt o norocoasă. A mers repede. Mama e sub supraveghere competentă. Va fi bine.

Merg spre ieșirea din incinta spitalului. Recunosc, din spate, profilul tinerei cu haina albastră. Botinele finuțe din piele. Pășește ca pe nori, rar, încet. Nu pare să se ducă nicăieri. Singură. Până data viitoare, va fi bine.


marți, 14 martie 2017

Ce-și mai amintește un copil


Postarea unei mămici m-a făcut să realizez că eu nu i-am întrebat niciodată pe copiii mei dacă-și mai aduc aminte ceva din perioada intrauterină. Am presupus că au uitat.
Am tot citit că un copil simte, știe, învață din perioada intrauterină, că vine cu mai multe informații decât ne-ar fi plăcut nouă să credem până mai ieri, dar tot nu mi s-a părut o idee să întreb dacă ei mai știu cum era ... în burtică. 
Inspirată de amintirile unui puști de 3 ani, am întrebat-o și eu pe mica mea de 3 ani și 5 luni ce mai știe. A ieșit un mic interviu, cu replici în care bănuiesc și informații acumulate în timp, dar și ceva-ceva secvențe rămase, încă, neuitate. Dacă or fi doar niște răspunsuri ingenioase la întrebări la ceas de seară, par niște răspunsuri tare simpatice.

-         Mica, tu mai știi cum era în burtica mamei?
-         Foarte confortabil (râde)! Era pielea caldă!
-         De auzit, ce auzeai?
-         - Inima ta! Tic-tac! Apoi: ,,- Mama!,,, așa striga Matei când era mare (mic sau mai mare decât ea?! ).
-         Cum mai era acolo, în burtică?
-     Era adânc. Era întuneric. Închideam ușor ochii și nu venea întunericul. Venea lumină din casă.
-         Ce făceai tu toată ziua?
-       Mă învârteam, că eram bucuroasă! Eram acasă la mine. Mă învârteam cu mâinile pe lângă corp. Stăteam așa, cu burtica apăsată pe picioare.
-         Ce făceau piciorușele?
-         Piciorușele dădeau bucuroase și loveau în burtică.
-         Dar gurița, ea ce făcea?
-         Gurița făcea ,,mpa, mpa,, (mimează ,,a mânca,,).
-         Dar ochișorii?
-         Ochișorii rabatau.
-         Cum adică?
-         Adică clipeau de bucurie că eram în burtică și mă învârteam.
-         Dar nu amețeai?
-      Nu, că mă țineau niște fâșii alcătuite din carne și pământ (aici nu am mai priceput J ).
-         Cum dormeai în burtică?
-       Așa! (Și se așează pe un scaun, în poziția fetus, cu genunchii aproape de gură, zâmbind, cu ochii închiși).
-         Așa, cu zâmbet?
-         Da, pentru că mă învârteam la capăt (?!).
-         Eu ce făceam când tu zâmbeai?
-         Te plimbai cu tati la un magazin.
-         Cu ce te jucai?
-         Cu nimic, că nu aveam jucării.
-         De ce ai venit tu la noi?
-         Pentru că nu aveați fetiță. Și vă rugați ,,-Dumnezeu, adu-ne fetiță.,, Și a fost de acord să vă vadă iubirea.
-         Când vei fi mare, ce vei fi?
-         Mămică!
-      Când erai tu bebelușă mică, am fost cu tine în altarul unei biserici. Mai ții minte?
-         Vedeam cu ochișorul meu micuț pe altar că era Dumnezeu.
-         Ce făcea Dumnezeu acolo?
-         Se obișnuia cu ochișorul meu care îl vedea.
-         Știi unde eram când am intrat în altar cu tine?
-   La o biserică de mânăstire. (Corectă informația. Se sfințise biserica mică a Mânăstirii Saon și am avut voie să intrăm în altar). Una unde eram liberă. Eram foarte cunoscută. Și mi-ai pus numele Maria-Sophia. Voia toată lumea să aibă așa fetiță. Se întreba cum o cheamă.
-         Mai sunt fetițe pe care le cheamă așa.
-         Nu e niciuna ca ea, nu are niciuna fața mea.

Dialogul acesta a continuat cu alte detalii legate de nașterea ei (eram curioasă dacă știe că e născută în apă, dar ea mi-a zis că a venit pe un drum pe care ,, a căzut și s-a lovit,,, că ,,se lua apa după ea și plutea într-un lighean. Și a ieșit și apa și ea,,. Cred că se referă la o altfel de apă, lichidul amniotic.
Am întrebat-o cum respira. Și a povestit că apa conținea ,,curaj,,.

A ținut să-mi arate cum stătea în burtică, cum se mișca acolo (s-a învăluit într-o haină care era, întâmplător,  pe scaunul pe care se așezase, a strâns bine haina pe lângă ea și a lovit haina din interior spre exterior). Am oprit mica noastră discuție, întrebându-mă când și de unde absorbise aceste informații. Și am întrebat și alte mămici despre asemenea relatări ale celor mici. Cât mai țin minte? Chiar țin minte? Aș fi vrut să fi întrebat mai demult, să fi ascultat mai multe, poate când știa și mai multe detalii. Pentru că am senzația că le uită, pe măsură ce trece timpul.