luni, 22 septembrie 2014

Copilul nostru nu citește, doamnă!

   De câte ori nu auzim, spus pe ton de reproș: - Copilul nostru nu citește, doamnă!, ca și cum doar el, copilul, e responsabil de acest lucru, nu citește, nu face ceea ce trebuie. Uneori, când mi se pare că am cu cine vorbi, întreb blând: - Dar dumneavoastră citiți? Îi citiți? Citiți împreună? Aveți cărți în casă? El are o bibliotecă a lui?
    De cele mai multe ori, părintele mă privește nedumerit. Îmi arde de glume?! El este ocupat, n-are timp de pierdut. Ce lecturi, de lecturi ne arde nouă?
    Mi-am amintit de lungile discuții despre lectură pe care le purtăm cu părinții din ipostaza de profesori și am zâmbit trist. Sunt și eu părinte și mă întâlnesc deseori cu alți părinți care au copii micuți, de 3-4-5 ani. Am început să aud, deja, replica supărată de mai sus, urmată de completarea:
  - Nu-i interesează cărțile, doamnă. 
   La vârste un pic mai mari, părinții se uită hotărâți spre profesor și așteaptă ca minunea să se producă sub bagheta dascălului, că de aceea vine copilul la școală, să devină și pasionat de lectură, printre altele. La vârsta preșcolară, cartea e și ea pe acolo, pe undeva, nu întotdeauna cu un rol clar.
   Una dintre cele mai revelatoare experiențe legate de lectură pe care am trăit-o a fost cea din primul semestru de facultate. Intrasem la Litere și, brusc, ceea ce fusese plăcere pură, curiozitate, bucurie, devenea ceva obligatoriu. Teoretic, bucuria nu dispărea, ba se amplifica, era mult de citit. Practic, doar faptul că la un singur obiect de studiu aveam peste o sută de cărți de citit pentru examen părea paralizant. Apoi intervenea gustul fiecăruia. Nu cred că erau prea mulți care-și puseseră pe lista de lectură, de bună voie, o Descriptio Moldaviae, a lui Dimitrie Cantemir sau Istoria ieroglifică, a aceluiași autor. Deci, nu citeam chiar de drag, citeam pentru că trebuia, pentru că urmau seminariile, testele, notele de la examene. Indiferent ce carte ar fi fost, simpla ei prezență pe lista de lecturi obligatorii schimba ritmul lecturii, timpul ei, bucuria părea să se piardă. Era nevoie de un efort conștient, permanent, ca lectorul specializat să nu piardă toată bucuria lectorului inocent. Să uiți, altfel spus, de personaje, spațiu al acțiunii, limbaj, figuri de stil și multe altele, și să te bucuri de evadarea în alt timp și spațiu.
   Copiilor cu care am lucrat preferam să le sugerez, mereu, noi titluri, să le citesc fragmente care să-i ancoreze în lectură, să le povestesc o scenă-două, cât mai interesante. Preferam să-i provoc și nu să-i oblig, să-i fac să anticipeze bucuria și nu obida de a se supune unui supliciu inutil, parcurgerea listei de lecturi obligatorii. 
   Având copii mici, remarc ce și cum îi apropie de cărți, dar și ce îi duce la ani-lumină de lectură. 
   Primul lucru care îmi vine în minte e, totuși, firea copilului, ceea ce are el de la Dumnezeu. Pentru că un copil care are biblioteci în jur poate să nu citească, să exceleze în alte domenii, să studieze, dar să nu fie pasionat de lectură. 
   De cele mai multe ori, stă în puterea părintelui să-l ajute pe cel mic să citească o viață. Și nu îi ia lui, părintelui, decât câțiva ani, atât de frumoși, până ce copilul învață să citească singur, descoperă cât de util îi este să descifreze misterul unui text scris și fără ajutorul mamei sau al tatălui. Văzută ca un joc, ca o pătrundere pe un tărâm magic, lectura poate să rămână o pasiune pentru o viață, sursă inepuizabilă de bucurie, de echilibru, de informație. 
  Am putut testa efectul expunerii copiilor la exercițiul lecturii de la vârste mici. De la răgazul pe care mi-l luam citind în timpul sarcinii, la nenumăratele cărți savurate în primii ani de viață ai copiilor, la biblioteca pentru copii pe care o construim de cinci ani și un pic, cei mici au stat mereu printre cărți. Nu cărți care să-i facă deștepți, competenți, geniali sau eficienți, doar cărți-jucării, cărți care să-i încânte prin culoare, formă, sunet, miros aspru de cerneală tipografică, cărți care să dezlănțuie imaginația, creativitatea, sensibilitatea. Cărți care se citesc în brațele mamei sau ale tatălui, cărți la care se chicotește sau se râde în hohote, cărți la care se lăcrimează sau se plânge pe ascuns (da, se mai întâmplă, încercați să citiți Ghici cât de mult te iubesc de Sam McBratney când nu e copilul acasă, să vedeți efecte speciale).





   Pe rând, am recitat și am povestit, am cântat, am desenat, am făcut noi înșine povești. Unul din primele cuvinte pe care le-au spus cei mici a fost catea. Avem atât de multe povești de citit împreună, atât de multe poezii cărora nu le-am deslușit încă muzica și sensul, încât mi se pare că ar trebui să dureze o veșnicie copilăria lor ca să putem trece prin toate. Sau să redevenim copii, cândva, și să continuăm lectura acestor cărți, de unde am lăsat-o, pentru alți copii.
    Cred că și copiii noștri pot să se bucure de cărți, trebuie doar să ne bucurăm noi înșine atât de mult de ele încât să se vadă, să se simtă, să se ia.


„Pentru copii este nevoie de mult mai puțină muncă de convingere în privința importanței poveștilor decât pentru adulți… Copilăria înseamnă uimire, imaginație, spontaneitate, iar maturitatea, de cele mai multe ori, pierderea acestor calități. Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să redăm adultului – fie el educator, părinte sau bunic – credința în puterea poveștilor, în așa fel încât imaginația să-și recapete rolul major în conștiința fiecăruia, indiferent de vârstă.” (James Hillman)

Un comentariu:

  1. Cata dreptate ai - eu mi-i amintesc pe ai mei parinti, citind si citindu-ne. Casa ne-a fost mereu plina de carti si ne este in continuare. Baietelul meu are patru ani jumate si nu ma tine pe mine vocea sa-i citesc atata cat ar putea el sa asculte... Nu-i pacat ca sunt asa de multi oameni care nu inteleg cat de important e sa deschizi o carte alaturi de ei, de cei mici? Sa le faci pofta, sa le trezesti curiozitatea, sunt ani, primii ani in care pui bazele pentru o viata (de cititor ori ba)...

    RăspundețiȘtergere