marți, 14 martie 2017

Ce-și mai amintește un copil


Postarea unei mămici m-a făcut să realizez că eu nu i-am întrebat niciodată pe copiii mei dacă-și mai aduc aminte ceva din perioada intrauterină. Am presupus că au uitat.
Am tot citit că un copil simte, știe, învață din perioada intrauterină, că vine cu mai multe informații decât ne-ar fi plăcut nouă să credem până mai ieri, dar tot nu mi s-a părut o idee să întreb dacă ei mai știu cum era ... în burtică. 
Inspirată de amintirile unui puști de 3 ani, am întrebat-o și eu pe mica mea de 3 ani și 5 luni ce mai știe. A ieșit un mic interviu, cu replici în care bănuiesc și informații acumulate în timp, dar și ceva-ceva secvențe rămase, încă, neuitate. Dacă or fi doar niște răspunsuri ingenioase la întrebări la ceas de seară, par niște răspunsuri tare simpatice.

-         Mica, tu mai știi cum era în burtica mamei?
-         Foarte confortabil (râde)! Era pielea caldă!
-         De auzit, ce auzeai?
-         - Inima ta! Tic-tac! Apoi: ,,- Mama!,,, așa striga Matei când era mare (mic sau mai mare decât ea?! ).
-         Cum mai era acolo, în burtică?
-     Era adânc. Era întuneric. Închideam ușor ochii și nu venea întunericul. Venea lumină din casă.
-         Ce făceai tu toată ziua?
-       Mă învârteam, că eram bucuroasă! Eram acasă la mine. Mă învârteam cu mâinile pe lângă corp. Stăteam așa, cu burtica apăsată pe picioare.
-         Ce făceau piciorușele?
-         Piciorușele dădeau bucuroase și loveau în burtică.
-         Dar gurița, ea ce făcea?
-         Gurița făcea ,,mpa, mpa,, (mimează ,,a mânca,,).
-         Dar ochișorii?
-         Ochișorii rabatau.
-         Cum adică?
-         Adică clipeau de bucurie că eram în burtică și mă învârteam.
-         Dar nu amețeai?
-      Nu, că mă țineau niște fâșii alcătuite din carne și pământ (aici nu am mai priceput J ).
-         Cum dormeai în burtică?
-       Așa! (Și se așează pe un scaun, în poziția fetus, cu genunchii aproape de gură, zâmbind, cu ochii închiși).
-         Așa, cu zâmbet?
-         Da, pentru că mă învârteam la capăt (?!).
-         Eu ce făceam când tu zâmbeai?
-         Te plimbai cu tati la un magazin.
-         Cu ce te jucai?
-         Cu nimic, că nu aveam jucării.
-         De ce ai venit tu la noi?
-         Pentru că nu aveați fetiță. Și vă rugați ,,-Dumnezeu, adu-ne fetiță.,, Și a fost de acord să vă vadă iubirea.
-         Când vei fi mare, ce vei fi?
-         Mămică!
-      Când erai tu bebelușă mică, am fost cu tine în altarul unei biserici. Mai ții minte?
-         Vedeam cu ochișorul meu micuț pe altar că era Dumnezeu.
-         Ce făcea Dumnezeu acolo?
-         Se obișnuia cu ochișorul meu care îl vedea.
-         Știi unde eram când am intrat în altar cu tine?
-   La o biserică de mânăstire. (Corectă informația. Se sfințise biserica mică a Mânăstirii Saon și am avut voie să intrăm în altar). Una unde eram liberă. Eram foarte cunoscută. Și mi-ai pus numele Maria-Sophia. Voia toată lumea să aibă așa fetiță. Se întreba cum o cheamă.
-         Mai sunt fetițe pe care le cheamă așa.
-         Nu e niciuna ca ea, nu are niciuna fața mea.

Dialogul acesta a continuat cu alte detalii legate de nașterea ei (eram curioasă dacă știe că e născută în apă, dar ea mi-a zis că a venit pe un drum pe care ,, a căzut și s-a lovit,,, că ,,se lua apa după ea și plutea într-un lighean. Și a ieșit și apa și ea,,. Cred că se referă la o altfel de apă, lichidul amniotic.
Am întrebat-o cum respira. Și a povestit că apa conținea ,,curaj,,.

A ținut să-mi arate cum stătea în burtică, cum se mișca acolo (s-a învăluit într-o haină care era, întâmplător,  pe scaunul pe care se așezase, a strâns bine haina pe lângă ea și a lovit haina din interior spre exterior). Am oprit mica noastră discuție, întrebându-mă când și de unde absorbise aceste informații. Și am întrebat și alte mămici despre asemenea relatări ale celor mici. Cât mai țin minte? Chiar țin minte? Aș fi vrut să fi întrebat mai demult, să fi ascultat mai multe, poate când știa și mai multe detalii. Pentru că am senzația că le uită, pe măsură ce trece timpul.

Un comentariu:

  1. asa este, le uita din pacate. si eu am constatat ca uita chestii care mie mi se par atat de clare. noroc ca am blogul si i mai arat acolo. am citit ca e normal sa uite, chestie de neuroni, numar limitat etc.
    amintirile astea raman fixate in mintea noastra doar daca sunt repetate des. eu am amintiri de foarte foarte mica tocmai ptr ca mi au fost repetate des sau eu le am repetat la inceput si apoi mi au fost spuse. acum sunt estompate dar sunt acolo.
    acum am bebe doi si il voi intreba mai devreme. cel mare spunea ca el se juca cu masinute in burtica. dar ne a dat pe spate pe la 3 ani cand ne a zis ca el vrea inapoi pe planeta lui de unde a venit, unde era totul simplu si frumos, nu ca aici pe pamant... a fost o discutie care ne a zburlit parul atunci.

    RăspundețiȘtergere