vineri, 29 iunie 2018

Patty Wipfler, Tosha Schore, Ascultă-ţi copilul. Cinci instrumente simple pentru provocările cotidiene ale părinților – primele impresii




  
            



            Prietena mea îmi povestește ușor nedumerită: ,,De când a venit și al doilea copil, nu mai reușesc să văd capătul tunelului. Tot mi se pare că nu îmi mai ajung puterile să le fac pe toate și să le fac bine. La primul copil reușeam să fiu lângă el, să-l ascult, să intuiesc ce își dorește, de ce are nevoie. La al doilea, lucrurile au devenit mai complexe. Mai frumos, mai ales de când au ajuns să se mai și joace împreună, dar și mai provocator. Am început să simt că nu mai fac față. Să mai zic și că soțul are senzația că din cauza mea nu ,,ajunge,, la copii? Că e nevoie de mai multă fermitate și că e în regulă să ridicăm vocea, să pedepsim, chiar să administrăm câte o palmă, numai să fim siguri că am produs niște copii care ,,nu deranjează, nu ne fac de rușine,,? Care ,,nu se ratează,, din cauza nostră?,,
            O privesc și îmi amintesc de propriile provocări. De nesiguranță, de presiunea lumii în care trăim, de voci care ne atenționează că știu mai bine decât noi ce ne așteaptă, cât de greu ne va fi ca părinți, mai ales de acum încolo. De zbaterea permanentă între ce simt să fac și ce mi se spune că ar trebui să fac (și am tendința de a asculta, copilul din mine a fost bine ,,educat,,).
            Cărțile de parenting mi s-au părut mereu surse utile de informații. Nu de trăiri, neapărat, acestea vin mai ales din confruntarea în realitate cu experiențele vieții de părinte. Informațiile de calitate, combinate cu deschiderea către copil, cu puterea de a-l asculta mi s-au părut utile, mai ales acolo unde există nevoia de a ieși dintr-un tipar toxic.
            Ascultă-ţi copilul. Cinci instrumente simple pentru provocările cotidiene ale părinților este cartea scrisă de două mame care sunt și fondatori și traineri Hand in Hand Parenting. Patty Wipfler și Tosha Schore au trăit provocările vieții de părinte într-o perioadă în care ideea de ,,a asculta,, nu era subînțeleasă ca nevoie fundamentală a relației părinte-copil. Lupta cu propriul copil, cu celălalt părinte al copilului, cu profesorii lui părea de neevitat. Autoarele povestesc cu farmec cum ajung la ideea că atunci când asculți comunici profund, înțelegi, eviți capcane și te bucuri mult mai mult de statutul de părinte.
            Cele cinci instrumente pe care le folosesc cele două mame dar și părinții cărora le împărtășesc propriile experiențe sunt ascultarea profundă, ascultarea prin joc, parteneriatul de ascultare, punerea limitelor și timpul special. Despre fiecare dintre aceste insptrumente am mai citit. Ceea ce mi se pare util aici este că structura cărții include exemple concrete, care să ajute părintelui în identificarea propriilor soluții, adecvate familiei și mediului în care trăiește.
            Cele patru părți ale cărții sunt gândite să fie abordate în ordine, pentru o viziune unitară, sau individual, pentru a fi folosite în situații specifice:
1.      O nouă perspectivă asupra creșterii copiilor
2.      Cele mai eficiente instrumente pentru părinți
3.      Soluții la provocările de zi cu zi ale părinților
4.      Viitorul stă în conectare.
Am reținut, încă din primele pagini ale cărții, ideea excelentă a gândirii unor supape emoționale atât pentru părinți, cât și pentru copii. Avem nevoie să descărcăm emoții, trăiri, pentru a funcționa corect. În lumea în care am trăit noi, cei mari, a asculta era exclus, de cele mai multe ori. Copilul era mic, nu știa, părintele atotputernic avea menirea de a-l educa, de a se asigura că ajunge ,,om,,. Părintele însuși își nega trăirile, reacționa impulsiv, mereu stresat, preocupat de ,,a face,, și nu de ,,a fi,,. Pentru mulți dintre noi, a ne accepta trăirile, a ne cunoaște, a trăi în prezent, conectați cu propriii copii, cu partenerii de viață, e o realitate la care doar visăm. O intuim, ne-o dorim, habar nu avem pe unde să ajungem în ea. Patty Wipfler povestește despre experința ei cu frații mai mici, despre priceprea de a îngriji veri, copii ai vecinilor, despre talentul de a găsi cele mai potrivite soluții pentru a opri câte o clasă  de cincizeci și doi de elevi din a dărâma școala. Și despre surprinderea de a fi ,,o mamă bună – cu excepția momentelor în care nu eram așa bună. Aveam vocație, însă îmi pierdeam controlul uneori,,. În vocea autoarei am recunoscut vocea multor părinți care se zbat azi să fie modele ideale pentru copiii pe care îi cresc deși, când obosesc, când sunt depășiți de situație, intră pe pilot automat și tind să aplice ceea ce au trăit și nu ceea ce au citit. A înțelege, a vindeca proprile răni poate să ne aducă mai aproape de ceea ce ne dorim de la noi și de la copiii pe care îi creștem.
Din cuprinsul generos mi-au atras atenția câteva titluri care trimit spre nevoi de care mă lovesc zi de zi: Punerea limitelor, Ascultarea profundă, Crearea unei relații de cooperare, Fără frică, Cum depășim agresivitatea. Primul capitol pe care m-am grăbit să-l citesc a fost cel  despre limite. Pentru că am, deseori, senzația că nu știu să pun limite, nici celor mari, nici celor mici. Și despre propriile limite simt că mai am de învățat. Mult timp am crezut că a fi foarte blând, foarte bun, înțelegător cu cei din jur este de dorit. Până am înțeles că acest mod de a vedea lucrurile vine din ceea ce mi-am dorit eu- blândețe, bunătate, înțelegere, prezența celor dragi atunci când aveam nevoie, nu din ceea ce au nevoie copiii mei, în situații specifice. Că a fi bun nu implică a nu pune limite. Că poți face rău propriului copil tocmai pentru că nu-l ajuți să trăiască într-un univers dominat de ordine, coerență și …limite firești.
Exemplele din carte mi-au amintit de propriile trăiri în situații în care nu am știut cum să pun limite. De dormitul împreună în speranța că lor le va fi foarte bine. Până când am constatat că sunt cumplit de obosită și irascibilă și …ei erau deja mari și… da, venise timpul să învețe să adoarmă și singuri. Iar pentru mine venise timpul să învăț să exprim și propriile nevoi – nevoia de intimidate, de somn odihnitor, de spațiu în care să pot citi sau vedea un film fără a le strica somnul lor, copiilor, de nevoia mea de a mă culca când mi-e mie somn, nu când le este lor somn. Mi-am amintit de situații în care au plans sfâșietor pentru că nu le-am cumpărat exact atunci încă un set Lego și de zâmbetul de pe fețele lor de după furtuna emoțională. De uimirea noastră că sunt atât de schimbători dar și atât de naturali, de ușurarea  cu care am acceptat că, atunci când plâng, își plâng propriile dureri, oboseala, surescitarea, nu au ceva cu noi și cu nervii noștri obosiți.
A citi pe îndelete despre experiențele altor părinți care au depășit provocări similare mi se pare azi odihnitor, un dialog care mi-ar fi prin bine și ieri, un dialog care e util în fiecare zi,în relațiile pe care le dezvolt cu propriii copii, dar și cu adulții din jurul meu.



PATTY WIPFLER - fondatoarea organizaţiei nonprofit Hand in Hand Parenting (1989), profesor şi trainer pentru sute de terapeuţi din SUA şi din alte zece ţări.

TOSHA SCHORE - trainer, blogger (HuffPost Parenting), conferenţiar. Autoarea a unor cărți,  articole şi discursuri menite să-i ajute pe părinţi să îşi înţeleagăcopiii şi să comunice eficient cu ei
Editura Humanitas, 2018, 440 pagini