miercuri, 30 aprilie 2014

Luna aprilie - în imagini

      A mai trecut un aprilie, mai ploios ca altădată. Dar în căsuța noastră a fost cald și bine. Au răsunat râsete vesele, chicoteli, am fost puși pe joacă și pe drăgănit, ne-am cunoscut mai bine, ne-am bucurat de noi. Și am răsfoit câteva amintiri, în timp ce Maria își descoperea noile abilități: vorbitul, râsul în hohote, strânsul în brațe al celor din jur, călătoritul prin patul părinților, ronțăitul jucăriilor. Matei o privește binevoitor, ca un frate mai mare ce este. Și noi ne privim, amuzați de ce copii ne-au venit în dar. 










joi, 24 aprilie 2014

Pulbere de stele- carte și film


Acum ceva timp (2012), am luat parte la un proiect care mi s-a părut perfect adecvat timpurilor în care trăim, Read-it, proiect în care era implicat și liceul în care lucram. Obiectivul principal al proiectului era acela de a-i aduce pe copii mai aproape de lectură prin intermediul mijloacelor tehnice moderne. Nu vorbim doar despre carte, ci privim un material realizat inteligent, care să ne stârnească interesul, să ne capteze atenția și să ne determine să deschidem cartea (mai multe – aici).
            Am căutat acum primul book-trailer la care am lucrat atunci pentru că îmi doream să vă prezint o carte care poate fi un dar excelent pentru un copil de vârstă gimnazială, pentru un licean sau chiar pentru un adult.
            Pulbere de stele, cartea lui Neil Gaiman, apărută la Editura Arthur în 2012, este una dintre cărțile care țin în priză acum noile generații, un roman fantasy care se citește ușor și pe marginea căruia se alunecă în visare și mai ușor. În traducerea lui Liviu Radu, cartea are ilustrații superbe realizate de Irina Dobrescu. Din păcate, doar coperta este color, la interior ilustrația fiind reprodusă alb-negru. Pe profilul ei de FB, Irina Dobrescu reproduce desene realizate în tehnică similară, delicate, sensible, rupte, parcă, dintr-o altă realitate (https://www.facebook.com/dobrescu.irina/photos). Prin urmare, în book-trailerul pe care l-am realizat noi, am folosit ilustrațiile realizate de Charles Vess pentru Stardust, romanul publicat de Neil Gaiman în 1999.
          
  Ce ne-a ieșit poate fi văzut aici:


                        


Ceea ce n-aș fi crezut eu este faptul că, după ce am citit cartea, voi descoperi un film care mi s-a părut mai bine realizat decât cartea, cu mai multă fantezie, cu grijă pentru detaliul elocvent, cu imagini memorabile, muzică bună și actori tineri, foarte cunoscuți.
           Realizat în 2007, în regia lui Matthew Vaughn, filmul îi are în distribuție pe Claire Danes, Charlie Cox, Sienna Miller, Michelle Pfeiffer.




Sâmbătă, de la 21, 30, pe Kanal D, rulează Pulbere de stele. Dacă ați citit cartea sau ați văzut filmul, dați-mi și mie un semn. Cum vi s-au părut? 



miercuri, 23 aprilie 2014

Cărțile care dau roade: Hans Christian Andersen s Fairy Tales, Editura Usborne



    Că mie îmi plac cărțile se vede imediat ce intri în casa noastră: avem drepturi egale și împărțim echitabil spațiul apartamentului. Că și ele mă plac pe mine se vede din felul în care mă urmează, credincioase, pe unde mă poartă drumul. Dar cărțile mele au prieteni noi, care sunt de o vârstă cu Matei. Și prietenii vin și se așează, firesc, în rafturi, pentru că nu-mi pot imagina cum ar fi lumea copilului meu lipsită de bucuria lecturii.

    Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le avem în bibliotecă este Hans Christian Andersen s Fairy Tales, publicată la Editura Usborne, un dar de la Micul Cititor.


Coperta


     Îmi doresc ca Matei să învețe engleza și prin intermediul cărților pentru copii și mi-am imaginat că acest volum va fi un bun început. Surpriza pe care am avut-o la primirea coletului a fost una de proporții. Tipărită în condiții grafice de excepție, cartea este o achiziție care poate să-i dea unui copil o idee despre ceea ce înseamnă să fii bibliofil: să iubești conținutul cărții, dar, în egală măsură, să te bucure felul în care se simte cartea când pui mâinile pe coperta îmbrăcată în pânză de culoarea florilor de liliac, greutatea ei, felul în care aluneca degetele pe foile lucioase, plăcerea de a strânge cu privirea imagine după imagine, ca un avar, mereu surprins de ingeniozitatea celui care și-a propus să fure sufletul unui copil prin ilustrațiile unei cărți (Fran Parreno). M-am trezit, deci, cu un copil nerăbdător să desfacă pachetul, să răsfoiască imediat cartea, să știe despre ce este vorba în fiecare poveste.



Pagina de titlu


Titlul, autorii variantei repovestite, ilustratorul


Cuprinsul

Degețica



Cufărul zburător

  
   Pentru că limbajul în care a fost scrisă cartea este unul accesibil unui copil mai mărișor, care știe bine engleza, ne-am văzut nevoiți să-l provocăm pe Matei să-și imagineze despre ce este vorba în fiecare poveste, plecând de la imagini. A urmat să-i facem noi rezumatul fiecărei povești, așa cum știam că fusese scrisă de Hans Christian Andersen. La unele dintre ele, a făcut legătura cu un serial de desene animate pe care îl văzuse pe MINIMAX, Povestitorul Andersen  (http://www.trilulilu.ro/video-animatie/hans-christian-andersen-ratusca-cea-urata), serial care ne era drag și nouă pentru că-l educa fără a-l traumatiza cu violența specifică atât de multor desene impropriu numite pentru copii.
     Aventura în care am plecat datorită acestei cărți este abia la început, deși cartea a ajuns la noi de mai bine de o lună. Ne-am orientat și, după acea seară în care am făcut cunoștință în ritm alert cu universul cărții, am revenit la una dintre povești, Rățușca cea urâtă, cu gândul că este în ton cu primăvara de afară și cu Paștele care se apropia.

Rățușca cea urâtă


Rățușca cea urâtă
    Îmi imaginasem că aș putea încerca o metodă care dădea rezultate excelente la copii mai mari: predicția plecând de la termeni dați. Mi-am revenit destul de repede, când am sesizat că-l oboseau întrebările mele: - Ce crezi că se va întâmpla mai departe? - Ce te face să crezi acest lucru? Evident, felul în care se organiza informația în mintea unui copil de nici 5 ani era altul și îi venea greu să construiască un scenariu viitor. Ne-am lăsat furați de farmecul poveștii și ne-am folosit timpul rămas liber discutând despre întâmplările prin care trece puiul de lebădă, despre cât de mult contează să știi cine ești, să ai încredere în tine, să nu lași pe nimeni să-ți spun că nu ești suficient de bun.
    În timp ce tati făcea o lectură adaptată celor 5 ani ai lui Matei, eu îmi pregăteam varianta în limba română, mult mai amplă, și creioane, foi, pentru activități conexe.
    Am făcut, apoi, o comparație între filmulețele animate pe care le-am găsit pe internet. A remarcat imediat că existau mici diferențe în modul în care povestea fusese transpusă pe peliculă.






  După lectură, în etape diferite, am încercat să desenăm o lebădă și o rață (ca aici), ne dorim să facem un pui de rață din fetru (ca aici) și visăm la un lac populat de păsări inspirat din ceea ce am citit.

  Un alt punct în plus pe care l-aș acorda voulmului este prezența, la final, a portretului autorului și a unei selecții de date importante din viața autorului.



Date despre autor
   Partea frumoasă este că volumul este un univers în sine. Ilustrațiile și poveștile pot fi surse pentru n activități, poate fi folosit până la vârste mari (liceu), ca un bun exercițiu de limbă engleză și inspirație pentru orele de desen artistic.





Încă un an, cel mai frumos

   E seară, ar trebui să mergem la culcare. Dar suntem păsări de noapte. Mâinile mici i se încălzesc pe cana  de ceai. E albastră, cană de băieți. Iar ceaiul e de mentă, cu miere, așa cum și-a dorit. A dormit bine la prânz și acum nu se satură de joacă. Mânuțele cu degete lungi, fine, clădesc din cuburi săbii pentru eroi și dragoni fabuloși. Pentru mama, așează cuburile în forma unor flori de toate culorile. Florile sunt din aceeași scenă cu o casă uimitor de frumoasă: ferestre, ușă, ziduri înalte, până și coșul de fum e la locul lui. Lui îi plac dragonii, florile sunt pentru fete. Dar și eu sunt un soi de fată, așa că vrea să mă bucure și pe mine. Mă uit perplexă la căsuța construită: când a crescut?!
   Dincolo, Maria doarme obosită. A râs pe săturate înainte de a adormi. Și-au făcut un ritual seara. Când eu aș vrea să se liniștească mai repejor, să mai prind câteva minute pentru mine, ei se uită unul la altul ca și cum nu s-ar fi văzut demult și râd cu o poftă contagioasă. Vocea mea capătă inflexiuni serioase: e târziu, stingem lumina, toată lumea doarme. Ei râd relaxați. Mânuța mică o caută pe cea un pic mai mare. Degețelele se împletesc. Ochii sclipesc de bucurie. Mânuțele Mariei conturează chipul lui Matei. El îmi spune că îl mângâie. Ea are un fel de uimire în gest. E prima față de copilaș pe care o cunosc mâinile ei. Vocea îi exersează, în ultimele zile, primele silabe: ma-ma, a-pa, ba-ba. Acum râde, însă, și-l caută pe el, pe fratele mai mare.
   Îmi propusesem să scriu despre ce a făcut acest an unul cu totul special. Dar nu s-au adunat atât de multe lucruri spectaculoase de povestit. Tot ce a fost ține de firesc, de viață, cu bune și cu rele, cu toate cele frumoase și mai puțin frumoase. Dacă s-a întâmplat să vină Maria atât de repede, e un fapt atât de minunat și tot atât de simplu. Oamenii fac copii. Așa se perpetuează specia, pare-se. Și, totuși, e în mine ceva din uimirea Mariei din seara aceasta, pentru că ea e prima Marie care a venit la mine. Nici măcar nu-mi propusesem să-i spun așa, îi spuneam ceva mai princiar Sophia, până când numele s-a lipit de ea și i-am spus, în trei, Măriuca. De atunci mă tot mir cât de simplu este să fii fericit, câtă putere au nodurile acestea de copii în care se împletesc visele mele cu ale tatălui lor.  
    M-am trezit, ca și la Matei, că fiecare zi e atât de bogată încât mă recunosc învinsă și cu limite bine stabilite: nu pot ține minte fiecare gest, fiecare sunet, fiecare gând pe care-l intuiesc în privirile lor. Nu pot face tot ce mi-aș dori ca să simt că nu irosesc fiecare clipă primită în dar. Aș vrea să le pot colecționa, răsfoi, savura iar și iar. Am devenit lacomă, nu mai știu să mă mulțumesc cu puțin. Poate nu-mi reușește mereu, dar cred că am devenit mai atentă, mai dornică de a face ca fiecare moment să aibă o identitate, chiar și aceea  a unuia de liniște, de calm, de pace.
  Am îmbătrânit, cumva, și pentru că nu mă mai grăbesc pe nicăieri. Doar sunt aici. N-am altceva mai important de făcut, nu alerg, nu pierd nimic mai important în altă parte. Sunt, doar, aici. Am văzut ce ușor dispar oamenii care contează pentru noi, am văzut că lucrurile bune se întâmplă tuturor, ca și cele rele. Că e așa de ușor să pleci și e atât de frumos când rămâi. Sunt ca un cititor pasionat care tocmai și-a ridicat permisul: abia aștept să citesc ce scrie pe fiecare pagină, abia aștept să aleg ce să citesc.
   Încă un an. Plin, rodnic. Anul în care ne-am învins fricile, cele pe care le-am știut. Anul în care am descoperit că nu cunoșteam toate modurile în care poate râde un copil.  

  
   
   

duminică, 20 aprilie 2014

Oamenii care fac sărbătoarea

   Mărturisesc: nu știu să fiu fericită de una singură. N-am știut niciodată. Și mi-am dorit mereu să fiu alături de cei dragi. De ce credeați că mi-am numit blogul La drum cu Apolodor? E unul din cele mai simpatice personaje și își caută mereu locul în lume. Călătorește către Polul Sud, în căutarea familiei, chinuit de dor, de spaima că va muri singur, uitat de toți. De nicăieri, mereu apar prieteni de nădejde. Îl ajută să mai parcurgă o etapă a drumului, apoi se despart... Ca-n viață. Și iar călătorește singur, mânat de dor.
  Chinul meu e același, dar n-are cine-l prezenta artistic. Plecată de acasă, n-am nimerit chiar la circ, dar ... Generala, liceul, facultatea, primii ani de muncă.... Departe de cei dragi, de cei mai mulți dintre cei dragi. Am cunoscut prieteni buni, grozavi, frumoși, oameni care mi-au modelat sufletul, m-au încurajat să visez, m-au ajutat să ajung mai aproape de mine. 
   Timidă, retrasă, dornică de frumos. Plus muulte alte calități și defecte. Mă bucură când sunt veseli cei din jur și mă pot bucura și eu, când orice tristețe care ar putea veni se lovește de priviri deschise, de voci cunoscute, de gânduri sincere, de bunătate și de dăruire. De acasă.
   Uneori l-am găsit pe acasă  chiar acasă. Alteori a trebuit să merg ceva mai departe ca să-l aduc pe acasă lângă sufletul meu sau ca să-l găsesc în oamenii frumoși de departe. Au existat și momente când am crezut că acasă nu e de aici, ci dintr-o altă lume, de dincolo. Și m-am gândit că n-ar fi rău nici așa. Gândite astfel, lucrurile de aici nu-și merită marele zbucium cu care le înconjurăm. Și lucrurile se simplifică și chiar capătă o transparență prin care poți vedea dincolo.
   Mai ales de sărbători, e bine ca oameni dragi să-ți fie aproape. Ca sărbătoarea să poată coborî în sufletele noastre de simpli muritori. Azi mi s-a părut că mama, tata, bunica și bunicul și toți cei dragi au fost cu noi la masă. Pentru că am stat la masă cu oameni buni și frumoși. Și am putut înțelege, așa, într-o clipă, cum toată lumea poate fi cuprinsă într-o parte a ei. Cum acolo unde sunt adunați doi în numele iubirii este iubirea însăși. Ce dor mi-a fost de oameni buni!

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Ma, ama, mama

   Maria se hrănește. Îi era sete, cred, așa că suge foarte concentrată. Urechile ei prind, totuși, ritmul unei melodii și piciorușele încep să se miște. Pare că dansează, dar nu renunță la hrană.
   Au trecut șase luni și o săptămână. Pare că e în familia noastră dintotdeauna. De trei zile vocea ei se aude mai des: ma,  ama, mama. Și iar, cald, subțirel: mama. Inima îmi crește cât un cozonac de Paști. A zis mama, clar, a zis din nou mama. E frumos nu doar pentru că așa mă cheamă pe mine în ultima vreme, ci pentru că e o promisiune. Urmează alte sunete, alte silabe, cuvintele care vin și se înșiră precum rândunelele pe firele de telegraf, mereu mai conștient pronunțate. Urmează primele propoziții, primele dialoguri și o viață de povești. Primul mama, prima întâlnire serioasă cu vocea Mariei.
   Fără să vreau, mă întorc în timp. Matei lalaliza complet pe la cinci luni. Ma-ma, ba-ba, na-na, ta-ta. Apoi a renunțat la jocul cu sunetele. A învățat alte lucruri, la fel de interesante. Târâtul, saltul ca broscuța prin pat, mersul prin pătuț. Pe la șapte luni striga prin pătuț: ia, ia, ia. Eu mă amuzam că vorbește germana. Când, după o vizită la părinți, l-a înlocuit pe ia cu na, m-am prins și eu că era, totuși, românescul a lua. Mda. Apoi, a vorbit din ce în ce mai bine. La un an povestea că o vecină a ciufulit o găină care mânca ouă: Baba catcadac nana... La nici doi ani recita liniștit A venit un lup din crâng și reușea să mă lămurească de ce nu-i place la creșă.
- Mama, copiii plâng! (Era complet debusolat de plânsul în cor care-l întâmpina dimineața.)
- Și doamna ce face, Matei?
- Doamna țipă: - Taci!
   Suficient de concludent. Am renunțat după ceva chin la creșă și am plecat, la doi ani și șase luni,  la grădiniță. Acolo i-a plăcut, n-a mai protestat elocvent.
  Ma, ama, mama! Copilul abia așteaptă să spună, mami e gata să-l asculte!
  La voi cum a fost acest început de dialog? Ce vă mai amintiți?


joi, 17 aprilie 2014

Săptămâna patimilor și ceva grade în plus

    Vin sărbătorile de Paști și, cum îi stă bine unui copil, e timpul pentru o mică răceală. Răceală sau altceva? Febră. 38 cu 3, nu foarte mare, nu foarte mică. De ce face febră?! A mai fost răcit, am trecut peste ușor, fără febră. Tocmai acum s-a complicat povestea. Ăștia mici nu găsesc niciodată momentul potrivit să se îmbolnăvească. Glumesc amar, nu ridicați piatra.
  Copilul - mârâit, sensibil, cu și mai multe momente de nevoie acută doar de mama. Vrea să doarmă cu mama. Și ce dacă are febră și o poate lua și bebe. Sau tocmai pentru că are febră. Aș vrea să o protejez pe cea mică, mi se rupe sufletul de milă pentru cel mare (4 ani și 8 luni). Abia acum pare complicat cu doi. Ce alegi, ce riști? Îl țin în altă cameră decât pe Maria, dar mă plimb de la unul la altul. Ce mai izolare!
  Fac ceai. Nu-i trebuie. Face bine, trece răceală. Nu vrea. Frige. Fac supă de pui. Zic unii că e bună. Nu și Matei. Nu-i trebuie. Facem baie ferbincioară să transpire și să i se desfunde nasul. Copilul aruncă prosopul și fuge să se răcorească. Mda, o altă scară, dar ceva pătimiri tot sunt.

P.S. Febra a trecut după două zile și aplicarea riguroasă a metodelor tradiționale de susținere a organismului în lupta cu virozele/ răcelile și alte asemenea bucurii: ceaiuri călduțe, miere, ceapă, usturoi (puțin, e mic și nu-i place), citrice, baie caldă la picioare, ceva paracetamol și sugestie pozitivă: ești bine, dimineață te trezești sănătos. Tusea a persistat zile bune, totuși.



marți, 15 aprilie 2014

La joacă - înainte de Paște

  De ceva vreme ne doream să dăm activităților noastre de acasă ceva mai multă atenție, poate și pentru că-l simt pe Matei atât de dornic de prieteni și capabil de atât de multe lucruri noi.
  În ultimele luni am sesizat salturi majore în evoluția lui. Dacă până mai ieri cădea des, azi sare câte două-trei trepte, refuză să fie ținut de mână, merge în picioare pe topoganul din clasă, spre disperarea educatoarei. Dacă mai ieri mă temeam să-i pun în mână o foarfecă prea ascuțită, azi îl urmăresc cum evoluează de la o săptămână la alta, cum învață să-și facă, uneori singur, alteori ajutat, jucării.
   Împreună cu Radu, prietenul lui, au făcut ouă din hârtie (modelul l-am luat de aici), prilej cu care am sesizat că nu ne-ar strica să revenim asupra simbolului  pascal, oul, și să-l discutăm mai amănunțit.
   Am strâns, deci, tot ce ne era de folos: foarfecă, bandă adezivă, coli cu modelul imprimat al oului, coli cu fâșiile colorate din care urma să împletim coșurile și fișele cu exercițiile matematice, o mică poezioară și desene care puteau fi colorate.



 Pentru coșulețe împletite din fâșii colorate ne-am inspirat din revista Petites mains. Ca să nu o stricăm, am fotocopiat paginile care ne interesau și am urmat instrucțiunile.





 Pentru că împletitul necesita o mare atenție și destul de multă dexteritate, am cerut și ajutorul celor mari.


   Ce ne-a ieșit arată foarte simpatic. Coșulețului i-am făcut și o tortiță iar ouăle le-am împodobit cu flori decupate de pe ambalaje de ciocolată.


Și-au încercat puterile, pentru variație, și cu două fișe care îi aduceau mai aproape de noțiuni legate de numere, mulțimi, obiecte cu trăsături asemănătoare sau elemente specifice primăverii (flori, păsări, plante), fișe luate de pe Didactic.ro, de la o lecție specifică vârstei lor (grupă mare). Deși erau destul de obosiți, le-au făcut rapid, corectându-se la micile greșeli, amuzându-se, foarte mândri de ce au învățat la grădiniță.




  În final, ne-am bucurat de ceea ce ne-a ieșit și am luat o pauză de joacă liberă, în care creativitatea lor să-și poate spune și altfel cuvântul.

De ce mi-aș dori să lucrez de acasă

  Îmi sună aproape a blasfemie. După ce am muncit de când mă știu ca să mă încadrez în câmpul muncii, de ce aș munci acum de acasă, adică un pic mai altfel, dar tot muncă serioasă?  
   În primul rând pentru că tot ceea ce mi se potrivea ieri mie, cea care nu aveam copii, azi simt că nu mi se mai potrivește. Copiii m-au făcut să evoluez în alte direcții, îmi place să-i aduc cât mai aproape de ceea ce fac eu la muncă, dar îmi displace profund când și dacă ei au de suferit pentru că eu nu pot fi lângă ei. Așa cum îmi displace și faptul că aș putea să-mi fac treaba la job cu jumătate de măsură, nedormită fiind și fără posibilitatea de a reprograma, după ce bebe a avut, să zicem, febră. 
  Mi-aș dori să lucrez de acasă pentru că nu mi-a trebuit mult să pricep că așa cum mă ocup eu de copiii mei nu o fac mulți, oricât de bine intenționați ar fi (dacă sunt, nu i-am întâlnit eu). Îi simt cu fiecare parte a ființei mele, cu fiecare gând, respir, trăiesc și pentru ei. Sunt atentă la ce gândesc ei, la nevoile lor, exprimate sau nu. Intuiesc și ceea ce ei nu pot verbaliza. Și nu m-a învățat nimeni să o fac. A venit de la sine. Și m-a năucit, așa cum o face orice mare dragoste. Și, apoi, chiar dacă dau greș uneori, mie mi-e mai ușor să mă repliez, să merg din aproape în aproape până înțeleg tot ce este în mintea lor, în suflet. Până văd ochișorii iar sclipind și cel mai senin zâmbet pe chipurile lor.
   Mi-aș dori să pot explora, împreună cu ei, căi noi care se deschid. Să fiu mai creativă, mai liberă, mai eu însămi. Mi-aș dori să am mai mult curaj. Pentru că, născându-i, trecând prin experiențe vecine cu neființa, am înțeles și cât de scurt ne e datul pe pământ. Dar am înțeles la modul cel mai propriu, nu doar așa, de prin filme, cărți și poveștile bunicilor. Și lista priorităților s-a organizat, miraculos, mai altfel. Și-n capul listei au rămas ei, cei dragi. Doar ei și pacea cu mine însămi și cu Dumnezeu. Restul experiențelor devin desene pe nisip: frumoase, interesante, spălate de primul val.
  Mi-aș dori, desigur, să am o mână de ajutor. Așa n-ar suferi nici munca mea, nici copiii. Dar ideal ar fi să pot renunța la orice altă activitate când ei sunt lângă mine, când au nevoie de mine. 
  Am învățat, treptat, că activitățile se pot organiza astfel încât să fie timp și de joacă, și de muncă. Copiii au învățat să se descurce, câte un pic, câte un pic, și fără mine. Au ajuns să aprecieze libertatea oferită, experiențele noi. Și revenirea mea aproape de ei. Mai este, totuși, mult până la a renunța la locul meu de muncă pentru a mă dedica lor și activităților mele preferate în totalitate. Partea frumoasă este că munca mea este, în mare parte, pasiunea mea. Și atunci toate se aștern mai ușor și copiii simt acest lucru.
  Totuși, voi cum treceți prin aceste schimbări, cum vă adaptați? Și, mai ales, ce ați învățat din experiența aducerii pe lume a unui copil?
  

joi, 10 aprilie 2014

Timp liber pentru mama

  Dacă de la job mai iei o pauză, de la meseria de mamă nu prea ai cum. Și totuși...
  Matei a venit de la grădiniță și a început să plângă din ușă. Că nu-l las, exact acum, să se ducă la prietenul lui, că el nu s-a jucat azi cu nimeni (?!), că el nu vrea să mănânce, nu vrea să doarmă, nu vrea....
  După ce am reușit să trec peste starea de iritare, să mă împac cu ideea că Maria se va trezi din somn, deși avea cam 2-3 minute de când adormise, am încercat să o iau metodic, să văd cum a ajuns în starea aceasta. 
  Intrase pe ușă cu un ou vopsit, cu suportul aferent, cu o felicitare de Paști în mână. Ce se întâmplase în lumea lui de simțea nevoia să plângă cu orice preț? După ce l-am făcut să povestească ce au făcut azi la grădiniță, cum s-a jucat, cum au vopsit ouăle, cum au făcut felicitările, am dezlegat și misterul lacrimilor. Doamna l-a tras iar de urechi pentru că alerga pe hol. Nu, nu era singur, era cu alți colegi, dar el nu s-a putut opri, el chiar are nevoie să alerge, nu știe de ce nu poate să stea într-un loc, deși doamna se supără când aleargă dezlănțuit pe holuri și este la un pas de a intra cu capul în vreun calorifer. 
  După ce și-a plâns amarul, copilul meu s-a liniștit. Am stabilit ce și cum facem data viitoare (și eu, și el). Apoi a fost în stare să mănânce liniștit, singur, fără să aibă mare nevoie de ajutor, de îndemn. Peste alte câteva minute se juca în pat cu Maria, încântat de felul în care râdea la el. E singurul care o face să râdă în hohote. Am stat și i-am ascultat câteva minute bune. Cred că așa sună liniștea pentru mame. Și așa arată o clipă de relaxare. Erau doar ei și nu aveau nevoie de mine.

Dimineață, înainte de a deschide ochii, Matei:
- Mami, știi de ce stau așa cuminte?
- De ce, mami?
- Mă gândesc la cât de mult te iubesc.

Peste alte două-trei minute:
- Mami, spune-i Mariei să vorbească în șoaptă, eu vreau să mai dorm. (Maria are 6 luni și o zi. Face vocalize de pe la 5, 30, în fiecare dimineață. Mă îndoiesc că va acționa curând în sensul dorit de Matei).




joi, 3 aprilie 2014

Prin oraș, cu autobuzul

          Da, știu, titlul este banal, dar a pleca la plimbare, prin Constanța, cu un bebe de aproape 6 luni în wrap și un băiețel de 4 ani și jumătate de mână poate părea un fel de călătorie inițiatică.
 Pregătirile: hăinuțe, nici groase, că transpiră, nici subțiri, că e primăvară, vremea e schimbătoare, pare cam răcoare. Geanta cu apă, șervețele, scutec de schimb, un măr maare, să nu-i fie foame lui Matei. De hrănit copiii înainte, să nu fie nevoie să ne complicăm mai mult decât este cazul pe traseu (cum am intrat în cafeneaua unde mă întâlneam cu prietenele mele, copilului cel mare i s-a făcut, brusc, foame, deși terminase mărul de cinci minute, iar Maria și-a cerut și ea porția, cum era de așteptat). 
Îmbrăcatul propriu-zis: întâi Matei, că e mai mare. Matei fuge când vrei să-l îmbraci, i se pare că tocmai a venit vremea să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Nu venise, dar e prea distractiv. Pentru el. Pentru mine, pe la a treia lui tentativă de a relua jocul, deja rutina alungase distracția.
Călătoria propriu-zisă: a decurs bine. Lui Matei îi place la nebunie cu transportul în comun, i se pare o mare aventură, tocmai pentru că mergem rar cu el. Mica, agățată în wrap, nu protestează, se uită curioasă în jur. 
Mai palpitant este când schimbăm mijloacele de transport. Fiecare mișcare, fiecare pas devine și o formă de a învăța ce și cum facem prin oraș. Aici este intersecție. Aici semafor. E roșu. Așteptă. E verde, acum trebuie să traversăm. Pe trecere mergem repede, dar nu alergăm. Ești mic, nici nu au timp să te vadă șoferii, deci stai lângă mine. 
Bineînțeles că Matei ar vrea să se joace de-a v-ați ascuns și pe aici. Pricepe, totuși, diferența și s-a prins că mașinile fac circulația noastră, a pietonilor, ceva mai dificilă. 
Reacția călătorilor în autobuz. La locurile pentru mamă și copil, o doamnă în vârstă se oferă să-l ia în brațe, e aglomerat, să nu cadă. Matei se uită cam strâmb, vrea la mama, în final se lasă luat în brațe. Eu găsesc loc chiar în spatele bunicii cu pricina (nu, nu se sinchisește nimeni să elibereze vreun loc). Urmăresc amuzată schimbul de replici. Copilul povestește cum îl cheamă, unde stă, la ce etaj. Uită să dea și contul din bancă. Data viitoare. Îi turuie gurița fără oprire. Am mai încercat să-i explic că nu toți cei care-l întreabă sunt oameni foarte buni și că nu-i cazul să povestești chiar tot. E cam devreme, nu înțelege...
O altă doamnă mă compătimește:
- Greu tare cu doi, ce să faci, te chinui. Dacă au venit....
Mă gândesc dacă e cazul să-i spun că sunt copii doriți din tot sufletul, asumați, deci nu mi-e chiar așa de greu. Îi spun doar că se poate, nu e imposibil.
Altă doamnă, după ce discută îndelung cu feciorul meu, în glumă mi se părea mie și cu o vădită capacitate de a se apropia de copii, se întoarce spre mine serioasă:
- Aveți ajutor, doamnă? Cum vă descurcați cu ei?
-Da, soțul, spun eu, curioasă de ce va mai spune.
- Doar soțul?! Aveți o mare responsabilitate. E greu tare cu doi copii. Eu, în locul dumneavoastră, m-aș îmbolnăvi de nervi, aș albi.
- Ei, s-a inventat vopseaua de păr, spun eu ca să nu tac. Zâmbesc și mă gândesc că da, sunt momente când ți se pare că nu mai poți, că te lasă nervii, dar de aici și până la boală... mai e. 
Deci, data viitoare, cu autobuzul, pe jos sau îl așteptăm pe tati, să mergem, elegant, cu mașina?

miercuri, 2 aprilie 2014

Clasa 0 sau cum poate învăța un copil ce înseamnă o mare dezamăgire

Ioana are ochi mari, albaștri, și părul de un blond aproape alb. Ultima imagine pe care o am în minte despre ea este aceea a unei mici prințese îmbrăcată în rochiță albă, de dantelă. Participa la o nuntă și trăia momentul din plin. Zâmbea cu tot chipul ei frumos și era fericită.
De două zile, Ioana plânge și promite că nu va mai merge la grădiniță. A înțeles că nu va putea merge la clasa pregătitoare, alături de colegii ei, pentru că doamna psiholog a decis că nu este pregătită. Și totuși....
De ieri mă tot gândesc la nepoțica luminoasă pe care o știam mereu cu ochii sclipind de bucurie și încerc să-mi imaginez cum va trece copilul peste acestă suferință și ce rost are ea. Educatoarea s-a gândit că e cea mai isteață din grupa ei și a considerat că o poate trimite, însoțită de mamă, la acea evaluare psihologică în urma căreia se decide dacă un copil este apt pentru clasa pregătitoare sau nu. Pe ceilalți copii i-a însoțit și ea, pe Ioana nu.
Copilul a răspuns frumos întrebărilor până ce a mai intrat în cameră o altă doamnă, care i s-a părut fetiței încruntată, supărată. Ceva a speriat-o și a început să plângă. Doamna psiholog i-a spus mamei că se vor vedea în etapa următoare și mama a înțeles că da, astăzi copilul s-a zăpăcit, dar va avea șansa să mai discute încă o dată cu doamna și va fi bine. Aflată la prima experiență de acest fel, educatoare n-a mai întrebat ce a făcut Ioana, cum s-a comportat la test. Abia după câteva zile, după ce psihologul trimesese evaluarea la inspectorat și totul era bătut în cuie, doamna educatoare a aflat că fetița nu a fost considerată aptă pentru clasa 0. Că trebuie să mai stea un an în grădiniță. Și a rămas perplexă. A ținut să-i spună și copilului, și mamei, că nu s-a gândit că Ioana ar putea să nu treacă de acest test. Și că nu se mai poate face nimic.
Mama a discutat cu directoarea școlii. Trăiesc într-o comună constănțeană, toată lumea știe pe toată lumea. Doamna director i-a spus, sigură pe ea, să nu-și facă griji. Au fost declarați apți copii mult mai puțin pregătiți pentru școală decât Ioana, nici nu se pune problema să nu meargă și ea la școală. Abia după alte câteva zile a descoperit și doamna că nu se poate contesta decizia psihologului și că, desigur, nu se mai poate face nimic.
Mama ar vrea să  intre în audiență la inspectorul general, să solicite o reevaluare. Dar ce faci cu legea care spune că evaluarea psihologului nu mai poate fi contestată?
Mă uit la tot zbuciumul prin care trece familia, mă gândesc la copilul care va sta acasă în timp ce colegii ei vor merge la școală, mi se pare că aud plânsul ei zbuciumat și promisiunea făcută părinților că nu va mai merge la grădiniță, rugămintea de a fi lăsată să meargă și ea cu prietenii ei (este singura considerată inaptă din grupa din care făcea parte, deci singura din comună) și mă gândesc la ce bun? Ce va face Ioana, încă un an, într-o grădiniță în care copiii stau de la 8,30 la 11,30, jucându-se, în cea mai mare parte a timpului? Cum va face față ironiei colegilor care-i vor aminti, fără menajamente, că doar ea nu a intrat în celebra clasă 0?

P. S. Între timp, părinții au aflat că există, totuși, o portiță în lege care îi va permite copilului să facă clasa I în același timp cu colegii ei. Se va înscrie la clasa I în perioada în care se pot înscrie și copiii care nu au trecut deloc prin grădiniță. I-a revenit, deci, zâmbetul pe buze și a prins curaj să mai meargă, încă un an, la grădiniță.

marți, 1 aprilie 2014

Cum vindeci depresia unui copil

În ultima vreme, orice gând, orice mișcare, au toate șansele să ajungă sub lupa atentă a unuia care se pricepe bine de tot la parenting (aici am eu toate simțurile treze), la psihologia cuplului, a muncii, a... cumpărătorului rătăcit în market și cine știe câte alte tipuri de subiecți care pot fi supuși unei temeinice analize există.
Pentru că nu-s de meserie dar văd și simt acut schimbările prin care trec copiii mei, mă tot întrebam dacă nu cumva tristețile prin care trece feciorul meu de aproape 5 ani n-or fi un fel de depresie, produsă de brusca trecere la statutul de frate mai mare (mă  rog, a durat cam nouă luni, n-a fost chiar bruscă). Nervii mei de mamă nedormită după pofta inimii devin și mai sensibili la ochii mari care se umplu de lacrimi, la colțurile gurii care se contorsionează a plâns, la glasul, altfel cristalin, proaspăt, atât de dulce, care se sparge în țipete acute, la gesturile de o agresivitate pe care, vai, nu o înțeleg până la capăt. 
Norocul, sau nevoia, face să nu am chiar tot timpul din lume să-mi analizez odorul, cine știe ce-ar ieși. Așa, printre ședințe de furnizat lapte consumatorului unic din casă, mișcări agile de organizare în pat a celor doi copii care vor să doarmă doar cu mama (chiar dacă lângă tata cel mare n-ar cădea noaptea din pat), alte mici treburi și trebușoare administrative sau nu, am început să mă dumiresc că feciorul meu crește. Pentru că da, a învățat să ceară să i se dea și lui atenție, să-și ia drepturile mai cu forța dacă trebuie, dar a descoperit în acest proces atât de multe nuanțe pe care sigur nu le înțelege iar eu abia acum încep să le recunosc.
 La culcare vrea și el alintat, după ce adoarme cea mică, desigur. Dacă îndrăznesc să nu mă arăt destul de receptivă, se întoarce cu spatele, nu mai vorbește cu mine, e trist, ochii mari, acum și mai mari, devin mai expresivi, par să adune în ei toată tristețea. Și eu, și tat-su, ne dăm peste cap ca Făt-Frumos, să nu sufere, domnule, copilul. Copilul, însă, trage cu ochiul. Merge, am sesizat ce amărât e? Mai introduce în repertoriu și alte arme? Vreun geamăt artistic, vreo durere bruscă, vreo foame care lovește pe neașteptate, poate setea, pe-asta sigur trebuie să o luăm în seamă. Dacă îl mângâiem, îl alin(t)ăm, nu-i de ajuns. Trebe, musai, mai mult. Până mai spre miezul nopții dacă s-o putea. Mie-mi vine să dau toată psihologia pe jordia din coardă a Smarandei, mama șugubățului Nică, doar-doar culc odrasla. Apoi realizez că nimeresc în altă operă, că seamănă puiul meu tare mult cu Goe. 
În toată zăpăceala cu pricina, în seara asta am reușit să-i las un pic în ale lor și să-i văd cum se descurcă și singuri, ei, frate mai mare și soră micuță. Unul prea obosit (se pregătește să renunțe la somnul de amiază, dar încă are nevoie de el), unul odihnit bine (Maria a dormit la plimbare în wrap), dragii mei au găsit cu cale să se sature de râs. Ochi în ochi, pândind reacția celuilalt, au chicotit, s-au hârjonit, până au reușit să intre în starea aceea numai bună să-i pui în pat și să le spui o rugăciune și noapte bună. La Maria mă uitam amuzată de vocea care se aude tot mai bine, e a ei, atât de proaspătă și veselă. La Matei mă uitam contrariată de viteza cu care a trecut de la tristețe la veselie, cu lumină pe chip și atât de multă bucurie în voce. Nu mai aveau nevoie de mine, erau doar ei și le era atât de bine. A mai avut, apoi, o tentativă de a afișa aerul acela de suferință, dar o glumă și-un zâmbet din partea mea l-au făcut să renunțe și să se culce fericit. Era bine, era cu mama, cu Maria, dormea în patul cel mare, era iubit. Cred că avea nevoie de certitudinile acestea. Și dacă pe noi, cei mari, ne poate afecta atitudinea lui, dacă noi cedăm și ne simțim vinovați că nu facem față, vezi Doamne, statutului de părinți care să asigure copilului tot confortul fizic și moral. Maria n-are complexe. Ea a știut mai repede că o glumă, un zâmbet și multă iubire rezolvă, uneori, (falsele) problemele de zi cu zi.