vineri, 27 iunie 2014

Cel mai bun aliment

    Sunt momente când îmi este clar că sunt mereu lucruri noi pe care trebuie să le învăț, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate sau că ai obosit și te oprești. Sunt momente când pot doar să mă bucur că am șansa să asist la modul în care cei mici se fac mari, la cât de multe descoperă în fiecare clipă, la cum și cât gândesc.
    Pentru că diversificăm alimentația Mariei de vreo două luni, îmi vin în minte imagini a ce și cum îi dădeam lui Matei de mâncare, la începutul diversificării. Era la modă sucul de fructe, de legume (morcov), făceam clasicele piureuri și supe. Urmam, cât de atent puteam, sfatul medicului.
   La masă, evitam să-i dau jucării (tot auzeam alte mămici că-i păcăleau pe copii să mănânce cu jucării sau cu desenele animate și mi se părea că nu e foarte înțelept nici așa, nici așa). Preferam să-i cânt, să-i recit sau să-i spun povești. Credeam că n-are ce să-i strice. A vorbit repede, corect, povestește și recită ușor. Cred că i se trage și de la felul în care mânca. Dar tot de acolo vine, probabil, și faptul că ar vorbi fără pauză și când mănâncă. Sau este doar curiozitatea vârstei.
   Azi, întrebare care m-a blocat câteva secunde:
   - Mami, care-i cel mai bun aliment din lume?
    Eu, în gând: 
  - Habar n-am, acum trebuie să-ți explic că nu se pot face statistici clare sau s-or fi făcut dar nu le știu eu (eventual ne documentăm împreună). Apoi m-a luminat un gând și i-am spus, fără să mi se pară că-i răspund superficial:
   - Laptele matern, Matei. Cred că, atât cât un copil mănâncă lapte, acesta este cel mai complet aliment. Altul mai bun nu știu.
   A zâmbit și el fericit că i-am răspuns, se vedea că i se pare logic ce-i zic și a continuat:
- După ce mâncăm, te rog să-mi dai și mie o ceșcuță de lapte. Ai zis că-i cel mai bun.
 Nu, nu i-am dat,că a uitat și el, am uitat și eu, dar mi-a rămas în minte dorința lui.

După discuție, mă gândeam că lui nu prea i-am dat șansa să se autodiversifice. Dar nici nu am dus-o cu supa și legumele pasate la nesfârșit, eram avertizată că ar putea fi greu să-l dezvăț dacă nu-i dau progresiv un piure mai grosier (făcut cu furculița). A mâncat mereu orice, cu drag. Masa era o bucurie, încă mai este, deși nu s-ar zice la cât este de slab.

 Ce face Maria? Cere hotărâtă legume și fructe, mănâncă bucățele de morcov, de cartof, dovlecel. Timp în care eu stau cu sufletul la gură, o observ, să fiu sigură că se descurcă. Îmi ia rapid lingurița. Acum mi se pare mai logic ca masă să însemne mai ales joc cu alimentele, cunoaștere a lor și apoi orice altceva. Parcă nu-mi mai vine să cânt atât și să sporovăiesc, mi-i că o învăț prost. Și, totuși, fiecare experiență culinară e o aventură. Iar după masă, micuța mea arătă cam așa:

Amintiri a ceea ce au fost morcovi, dovlecei și brocoli
 P.S.1 Mă aștept să se hrănească destul de repede singură (limitele sunt ale mele, nu ale ei). Are o poftă de mâncare excelentă. Uneori refuză mâncăruri prea fade (sau face niște grimase de tot hazul). I-am introdus condimente (mărar, leuștean), scap, câteodată, și câte un praf de sare. Mă gândesc la medicul Jack Newman care spunea că, atât timp cât părinții mănâncă echilibrat, sănătos, nu e o problemă dacă un copil mănâncă și hrană în care s-a pus sare. Avem nevoie de sare. Cu ideea aceasta nu sunt foarte împăcată (nu mi-e foarte clar care e limita între ceea ce e util și ceea ce e prea mult), prefer să nu insist cu sarea, cei mici o găsesc în alimente oricum, nu e nevoie să o mai adaug și eu prea des.
  Mănâncă, de regulă, cu poftă. Poate și pentru că a mâncat lapte cât i-a trebuit, deci are un apetit normal pentru vârsta ei.

 P.S. 2  Pentru cine nu știe despre ce vorbesc, același medic Jack Newman spunea că, atunci când copiii refuză alimentele noi, la diversificare, ar trebui să ne întoarcem la alăptare, să verificăm cât de bine se atașează, dacă mănâncă suficient. Dacă un copil mănâncă insuficient lapte, intră într-o stare similară cu a celor care fac greva foamei, nu mai simte foamea și va refuza alimentele noi.


luni, 23 iunie 2014

Locuința mea de vară e la țară

    Citeam pe blogul Irinei, mai zilele trecute, despre lucrurile mici care ne fac fericiți. Am adunat aici câteva dintre întâmplările care ne bucură pe noi. 

Nu cred că a existat vreo vară în viața mea pe care să nu o petrec la curte, acasă, la părinți și, printre picături, la munte, la mare, cât mai mult la aer, în spațiu deschis. Sunt astfel construită încât pereții mi se par prea aproape, aș fi în stare să și dorm afară.
   Prin urmare, la început de vacanță răscolesc casa, jumătate o pun în mașină, cealaltă o las într-o ordine specifică absențelor noastre (adică fără flori, pești, copii), ne străduim să ne înghesuim și noi în mașină, pe lângă bagaje și plecăm la... țară. Acasă. Că mie tot acolo mi se pare încă acasă. E un fel de curte a apartamentului din Constanța, dar cu vedere la Dunăre, nu la mare.
 
Cam așa:

Dunărea (și vecinii din Ucraina )

Sau așa:

Cerul, liber


Apus


 Ei, și acolo începe aventura. Copiii stau în casă doar noaptea și, uneori, la prânz, dacă arde soarele prea tare. Dar și atunci e greu să-i rupi de la activitățile lor, să-i scoți din țărână sau nisip, să le scoți pisica sau puii din mâini, să-i faci demni de a intra în așternut. Protejați de frunzișul copacilor, aleargă cât n-o fac la bloc în jumătate de an. A, cad, desigur, se zgârâie, plâng, se ridică, își suspină amarul, o iau de la capăt, cântă, sar, se întrec în a se urca pe garduri, în leagăn, pe balansoar, fac ravagii prin grădină, dacă nu bagi de seamă, se ceartă cu cocoșul, fugăresc iezii, cățelul, oricum, nu stau o clipă. Când îi aduni, totuși, în pat, cad frânți. Și dorm..., de ți-e mai mare dragul. Până dimineață, când o iau de la capăt. 
    Dincolo de efortul de a ne transforma în nomazi, rămân niște lucruri care mie mi-s tare dragi.

1. Copiii mei se adaptează rapid la situații noi, la oameni noi. Cum a făcut Matei, care, pentru câteva săptămâni, a mers la grădiniță cot la cot cu verișoara lui, a învățat cântece noi, pe care le cânta în cor cu Ana (el e nițel anti-talent, dar cânta cu entuziasm că nu i-a zis nimeni, încă), și-a făcut prieteni noi, a trăit experiențe pe care n-ar fi avut unde să le trăiască în oraș. 


Pui de guguștiuc în corcodușul bunicii
2. Copiii cunosc un alt mod de trai, apreciază mult mai mult ceea ce au, ce-i definește, conștientizează altfel cine și cum sunt. Maria, la cele 8 luni ale ai, a chiuit două zile când s-a văzut acasă. Nu știu ce și cum simt ei, dar exact așa ni se întâmpla și cu Matei când era mic. Știa că e acasă, scotea sunete vesele. Acum zice clar că-i e dor de Radu și Bogdan, prietenii lui, de grădiniță, de doamna lui, chiar dacă îi e dragă și cea de la bunici, de jocurile lui, de camera lui. După o vreme, îi e dor de veri și o luăm iar spre casa bunicilor :) .

3. Copiii își cunosc familia extinsă. Unchi, mătuși, veri, bunici și străbunici (dacă au norocul), veri de gradul I, II, III, de mai aproape sau de departe, pentru că, în concedii, vacanțe, ne tot intersectăm acasă. Am momente când realizez că aș putea face vara, în Constanța, lucruri extraordinare, le și facem, dar într-un timp mai scurt. Restul timpului, nu mă pot sătura de ei, de cei dragi de acasă. Și mă bucur că și ei, copiii, înțeleg că fac parte dintr-o familie, că au multe în comun, că sunt mai puternici împreună.

Cei trei mușchetari


4. Noi, părinții, respirăm altfel, ne rupem de ritmul din oraș. Ceva mai relaxați, ne întoarcem cu forțe proaspete la ei, la cei mici, sau la cei mari, din familie, care au și ei nevoile lor. Sau ne amintim de noi, pentru că ni se întâmplă să ne punem pe noi înșine într-o paranteză, pentru când o fi timp. 


 
Macii de prin grădinile vecine

5. În traiul semi-rural de acasă timpul curge altfel. E timp pentru pâine coaptă în cuptorul bunicii, pentru plăcinte și mâncare gustoasă, pentru dulcețuri, compoturi sau pur și simplu fructe culese direct de pe ramuri. Plăcerea mea a fost zilele trecute să mă opresc și să le culeg copiilor agude (dude) din copaci, să mă amuz cu ei de mustățile albastre pe care și le făceau sau să le culeg, pe drum de la grădiniță, dude albe, mari, care-mi aminteau de copacul în care ne urcam noi în copilărie, în poarta mătușii Agafia, mătușă care nu mai știa cum să scape de noi.


Pâine cu semințe și crustă de mălai


Foi hand-made pentru plăcinta dobrogeană
Bunătate de plăcintă cu brânză
Dude, numai bune de pictat mutricele pofticioase

6. Sigur mai sunt multe alte lucruri importante, dar unul mi se pare esențial: cerul. Noaptea, tot cerul e plin de stele, acolo se văd încă stelele căzând, așa că, dacă ieși din casă, te uiți cu capul dat pe spate, privind în sus. Nu știu câte stele se văd pe cerul unui oraș, dar mai mult de două-trei, nu cred. Matei știe de Venus. Pe celelalte le văzuse doar la Planetariu.

7. Filmul de la țară are și sonor. Un cor de  broaște se produce în fiecare vară și face concurență greierilor. Pe unii poate să-i deranjeze. Pe noi ne amuză și ne spune clar că suntem acasă, pe malul Dunării. Dacă-i apă, sunt și broaște, firesc. 

8. Am spus și despre prietenii fără grai pe care-i au acolo copiii? Unul dintre primele cuvinte rostite de Matei a fost Tumpi (Țumpi), numele unui cățel iubitor ca un copil, care mi se încurca printre picioare când mă jucam cu Matei și, gelos, cerșea și el mângâieri. Au venit, apoi, la rând pisica Coffe, iezii, Mița, măgăreața bunicului, o răsfățată dolofană, găinile și cocoșii, puii, purceii, orice lighioană din bătătură era suspectă să devină partener de joacă. Ultimul partener e Totoșica, o găinușă pitică, cu picoarele încălțate în fulgi eleganți, venită în pensiune la noi, până se face bine stăpânul ei.


Măgăruși simpatici în desene animate? S-o vedeți pe-a noastră!



Coffe
Totoșica, dormind sus, pe vița-de-vie

 Pe voi ce vă pune pe drumuri? M-ar încânta să-mi povestiți.

  

sâmbătă, 21 iunie 2014

Ploaia, elefanții și elicopterele



De câteva zile plouă. E vară și e răcoare ca toamna, balsam pentru nervii mei obosiți. Mariei îi ies dinții (de sus), geme, se frământă, mă caută, se agață de mine, se liniștește. Mi-e dragă și-mi tremură sufletul de câte ori fruntea îi frige de temperatură. Buzele mele detectează rapid diferența dintre 38 și 39 de grade, dintre e încă bine și ar putea fi primejdie.
Când e trează, îi caut ochișorii. Dacă râde, e bine, dacă e prea serioasă, o pipăi cu toate simțurile, caut semne, anticipez. Apoi mă liniștesc. Ea trebuie să știe că sunt aici, că e bine, e mama cu ea.
Plouă și ne jucăm în casă. Ascultăm muzică. Pe fugă de dimineață și până a doua zi dimineață, mai zilele trecute m-am trezit că mi-e dor de muzica mea, de melodiile mele care-mi oblojeau fiecare gând. M-am trezit ascultând cu drag o melodie de-a lui Matei, în engleză. Am dansat cu Mica în brațe, cu Matei ținându-ne pe amândouă și alintându-ne (- Fetele mele!), cu râsete și priviri care fugeau de la Maria la Matei, de la Matei la Maria, la mine, într-un joc nesfârșit. Am tot ascultat melodia, tânguitoare, am trecut apoi la altele, de oameni mari, m-am minunat de câte și cum le facem prin casă, în lipsă de loc de joacă afară. Matei dansează tot mai bine, puțin timid, puțin stângaci. Cea pentru copii sună cam așa: 

                        

       
 Pentru oameni mari merge și Tudor Gheorghe:




Mica e toată un ritm, ciulește urechile la prima notă auzită, bate din palme și cântă: aaa-aaa, cu varianta na, na, na - na, na, na. Are deja 8 luni, a trecut ceva timp de la serbarea de 8 martie când îi seconda, cu același aaa-aaa, pe colegii lui Matei la E ziua ta, mămico.

Tati i-a cumpărat Mariei bady-uri noi, cele pe care le are sunt fie prea fixe, fie prea mari. A nimerit și vreo două pe verde, mai mult de băieți, care ne-au cucerit pe toți. Verdele intens de pe margini, fondul alb, mașinuțe, avioane și elicoptere desenate în stilul unui copil, cute simpatice să facă loc chiar și scutecelor noastre textile, voluminoase față de clasicele scutece de unică folosință. Atât de simpatice avioanele și elicopterele că, la somn, Matei le tot atingea cu degetele, să le simtă, spre deliciul Mariei. Adio somn, bun venit chicoteli!


Copil cu balon verde


Detaliu de pe celălalt tricou, la fel de simpatic

Mai târziu, în timp ce-i pregăteam masa Mariei, Matei desena vesel, inspirându-se de pe bady. M-am amuzat, e mare diferență între copilul care desenează, de drag, ce și cum îi trece prin minte, și copilul pe care-l înnebunea anul trecut o doamnă educatoare ambițioasă și dornică de rezultate timpurii (avea trei ani și jumătate, la început de grupă mică și nu-i plăcea să coloreze în contur). A venit, apoi, să-mi arate soarele mustăcios, avioanele și elicopterele, o altă pasiune, pe lângă clasicii dragoni. Toate, inspirate de maieul Mariei.
Mă bucură felul în care se apropie de ea, cum își dezvoltă o relație cu Mica, în stilul lui, independent de noi. A început să înțeleagă ce primejdii o pot pândi, are grijă să nu cadă, să nu înghită ceva, să nu plângă singură, se bucură de zâmbetele ei, de privirile vesele, se maimuțărește să o facă să râdă în hohote. Simte și știe bine că doar la el râde într-un anumit fel, e mândru și o mângâie afectuos. Lucru care nu-l împiedică să ceară și el, uneori, aceeași atenție ca bebe: același tricou (chiar dacă el a primit și tricouri, și pantalonași, nu la fel de simpatici, poate), aceeași mâncare, luat în brațe, dormit cu mama și câte și mai câte. Mica îl răsplătește cu primele ei – Tei, Tei (varianta în limba bebe de la Matei. Matei însuși își spunea așa când rupea primele silabe și a trebuit să treacă un pic de timp să ne prindem că vorbește despre el însuși J ).

Plouă, e răcoare afară,  e bine și e cald în casă.





miercuri, 18 iunie 2014

Nemuritoarele povești clasice, ilustrate de Scott Gustafson (Editura Crișan)

          

S-au împlinit cinci ani de când am prins drag, iremediabil, de cărțile publicate la Editura Crișan. Cinci ani care au trecut ca un vis frumos, ani în care a crescut cel mai mic cititor din casă, fiul meu, Matei.
Botezul lui a însemnat și primirea în dar a trei cărți voluminoase, viu colorate, din seria Cele mai frumoase Povești din pădurea fermecată, care au reprezentat o carte de vizită excelentă pentru editură. Am căutat-o pe internet, am făcut o primă comandă de 200 de lei pentru a intra în Clubul cititorilor fideli și, de atunci, Crăciunul, Paștele sau ziua de naștere au devenit ocazii excelente pentru a ne bucura de asemenea daruri.
Dincolo de aspectul plăcut al cărților, m-a cucerit rezistența lor. Pentru noi, cărțile sunt obiecte prețioase, care merită tratate cu atenție, păstrate, obiecte la care merită să revii oricând. Coperțile cartonate, paginile groase, culorile atractive, toate ni s-au părut caracteristici importante, cu atât mai mult cu cât mâinile micuțe ale băiețelului meu nu știau să fie mereu blânde și ocrotitoare cu volumele pe care le răsfoiau.
Ne-au cucerit, apoi, creativitatea, fantezia, bunul gust pus, din abundență, între paginile cărților. Volumul masiv Nemuritoarele poveşti clasice, ilustrat de Scott Gustafson, mi s-a părut superb, o surpriză excelentă, care mă ajută și pe mine, și pe copilul meu, să redescopăr povești precum Alba ca Zăpada, Cei trei purceluși, Tom Degeţel sau Hansel şi Gretel. Matei a învățat să stea neclintit minute bune, ochi și urechi la ceea ce citim. Îmi cere mereu să-i arăt ilustrațiile, răsfoiește ca un om mare cărțile când îl las singurel, se amuză cu acele cărți care scot sunete (gen Pădurea fermecată sau Ferma animalelor), învață și se joacă cu ele și azi.
De câteva luni (opt, mai exact), în familia noastră a sosit și mult-așteptata Maria. Mă uit la rafturile cu cărţi pentru copii, îmi aduc aminte emoţia cu care cumpăram fiecare nou volum pentru Matei şi mă bucur că vom relua pagină cu pagină şi pentru mica făptură care ne face să ne îndrăgostim, iar şi iar, de meseria de părinţi. Visez, chiar, la primele lecţii de citire ale lui Matei, la lecţii de desen pentru care superbele ilustraţii vor fi modele, surse de inspiraţie, dar şi la momente în care vom citi poveştile împreună sau el îi va citi micii surioare.
            Mi-am propus să prezint câteva dintre aceste cărți pentru părinții care nu au avut încă ocazia să le țină în mână.
            Prima opțiune: volumul Nemuritoarele poveşti clasice, ilustrat de Scott Gustafson, cel de care am pomenit și mai sus.





Deși multe dintre povești le citisem în alte volume ale altor edituri, cartea aceasta ne-a cucerit pe toți prin frumusețea tablourilor care vin să susțină textul atât de cunoscut. Realizate de-a lungul a doisprezece ani, cele 65 de picturi reprezintă și o călătorie în timp, ghidată cu mult talent și dăruire de autorul lor. Fiecare tablou are în el spiritul  poveștii pe care o știm cu toții, dar imaginea merge mult mai departe și detaliile dau o concretețe neașteptată fiecărui cuvânt.
Căsuța piticilor din Alba-ca-zăpada pare desprinsă dintr-un vis, personajele au o frumusețe care mângâie privirea, fiecare amănunt e de-acolo, din epoca pe care autorul a imaginat-o: scaune cioplite din lemn, detalii fin sculptate, opaițe cu lumânări la capul patului, bonete pe capul femeilor, covoare țesute așternute pe jos.







Scenele din palate redau opulența vieții duse de aristocrație, culorile sunt calde și din fiecare imagine lumina caldă pare să te învăluie. Brusc, copilul nu mai vrea să doarmă ci să asculte povestea și să vadă, mai ales să vadă, cum arată Bucle-aurii, cât de frumoasă este Cenușăreasa, cât de modestă este cănuța în care se scaldă Tom Degețel, cât de fioros uriașul care putea să-i ia viața aceluiași erou, cum arată vrăjitoarea care le vrea răul lui Hansel și Gretel și câte și mai câte.

Pentru părintele care vrea să-și împrietenească copilul cu povestea, cartea este o binecuvântare.


P:S. Am preluat imaginile de pe site-ul editurii, de aici, scanerul meu și-a luat vacanță.