sâmbătă, 23 noiembrie 2013

BUNICA

Aş vrea să o cunoşti pe bunica, Matei. Nici eu nu am cunoscut-o aşa cum aş fi vrut, încerc acum să mai recuperez ceva din bogăţia de impresii, amintiri, trăiri pe care doar ea le are şi pe care le va lua cu ea.
Acum are aproape 88 de ani. Mama spune că îi va împlini în decembrie, „dacă va apuca”. E bătrână şi din ce în ce mai mică, adusă de spate. Ochii par să se înceţoşeze şi, dacă te uiţi atent în ei, vezi că cer multă atenţie, speranţă, par să se roage de cei din jur să o mai ţină aici, între cei dragi.
Când îi este mai bine, ochii sunt limpezi şi un zâmbet abia ascuns îi luminează trăsăturile. Se bucură de fiecare clipă, cu o poftă de viaţa care frapează, care ne ruşinează pe noi, cei tineri şi deja blazati.
E fericită cu adevărat când îi este curtea plină de copii, de nepoţi. Dar şi mai mult se bucură bunica când în jurul ei se spun multe poveşti, când se încheagă discuţii lungi în care află ce mai e nou în jurul ei, cine şi ce a mai făcut, care a mai păţit vreun necaz, care s-a mai însurat, care a mai divorţat, care a fost mai grăbit să treacă „dincolo”.
Acum, să nu înţelegi, cumva, că acceptă uşor rolul de spectator al lumii de cuvinte care se încheagă în jurul ei. Rabdă cât rabdă, mai cere câte un amănunt acolo unde nu a desluşit prea bine ce s-a povestit („Ce-a zis, fa?”) şi, la un moment dat, simte nevoia să mai descarce şi ea din traista amintirilor, să fie ea în centrul atenţiei, să spună o snoavă, o poveste cu tâlc. Respiraţia greoaie e strunită cu greu, ignorată de dragul de a mai spune, încă o dată, povestea.
De multe ori reia cine ştie ce întâmplare care are un tâlc anume, râde abia la final şi aşteaptă, ca un mare actor, să vadă ce efect are asupra noastră, a reuşit să ne amuze?
E bucuroasă mereu de public, ar vrea să aibe mereu cui să povestească, să nu se oprească nicicând din spus poveşti şi se simte cu adevărat bine când toţi stau în jurul ei, ca în jurul unei regine respectate şi iubite.
Îi spunem, mai în glumă, mai în serios, „şefa”, eu completez „de clan”. „Şefa de clan” pentru că a avut norocul să aibă mulţi copii, a apucat să-şi vadă nepoţii, strănepoţii.
Ultima strănepoată, Lara-Maria, are ceva din spiritul ei ghiduş, de la gestul inconştient cu care îşi aşează sub obraz mâinile când doarme, la plăcerea cu care recită, cântă, spune tot felul de poveşti, de dragul de a fi în centrul atenţiei.
Cu Lara se şi înţelege excelent, bucuroasă că fetiţa nu se grăbeşte pe nicăieri, că stă lângă ea şi se joacă, ascultă câte şi mai câte şi îngână răzând un cântecel acompaniat de bătăi din palme: „Dân-lân-dân, dân-lân-dân”.
Când am venit acasă de Paşti, îi era cam rău şi am încercat să o filmez şi să înregistrez ceva  din spiritul ei viu. Aş fi vrut să învie pentru mine lumea de mult apusă în care s-a născut, satul în care a copilărit (Niculiţel), imaginea unor părinţi despre care vorbeşte cu respect şi cu dragoste. Nu am reuşit decât să o fac să-şi amintească de toate greutăţile, de cât de chinuită a fost, de un soţ rău, violent.
Acum vreo două zile spunea: „Aş da orice să o mai văd pe mama o dată!” şi am rămas uimită pentru că nu ne mai gândim la bunici ca la nişte oameni care au avut şi ei părinţi, au fost iubiţi, ocrotiţi, care încă mai tânjesc după acel sentiment unic, al copilului la care se gândeşte cu toată dragostea din lume mama.
În preajma ei, acum, toţi simt că e aproape acel ceva necunoscut, acel „dincolo”. Şi o teamă amestecată cu resemnare, cu un fel de curaj, cu dorinţa de a o ajuta să-i fie mai bine, mai uşor să facă acest pas îi animă pe toţi.
Într-un moment de cumpănă, când am crezut că îi e atât de rău încât ar putea să nu mai apuce dimineaţa, am plecat de la slujba de Înviere şi am urcat la tanti Marcela. Stătea pe marginea patului, se chinuia să respire şi părea să-şi facă singură curaj : „Cred că nu mai apuc dimineaţa, mamă! Acu’ sunt deschise porţile cerului...” Am făcut haz de graba cu care ar fi vrut să o şteargă în rai, dacă tot erau porţile larg deschise, şi i-am zis să mai stea cu noi, că nu mai avem altă bunică.
Dacă tot nu ştiam cum aş putea să o ajut am masat-o, i-am ţinut mâinile în mâinile mele, până am simţit, deodată, că mi se face mie rău, de nu mai puteam să respir. N-am înţeles atunci ce s-a întâmplat, dar, dacă a „furat” un pic de energie în acea seară, am fost bucuroasă că s-a putut întâmpla aşa, că mai e aici, cu noi.
A doua zi spunea că noi am întors-o din drum, Lara mai mult decât toţi, cu jocul ei nevinovat.

De câte ori urcăm în deal, la bunica, ne întâmpină, ca într-un ritual, cu aceleaşi vorbe. Mă amuză cum povesteşte, iar şi iar, cum nu o lăsa Fănel şă se odihnească când o chema mama să stea cu el, cum „o ţinea o gură” până la 12 noaptea, când „îl ierta Dumnezeu”.
De mine zice că eram cuminte, că nu avea treabă cu mine, fapt care mă face să cred că eram introvertită ...din faşă.
Singurul episod pe care-l povestesc şi mama, şi bunica, în care se pare că le dădeam bătaie de cap, e unul de la câteva luni, când plângeam într-una, de nu mai ştia mama ce să-mi facă. Bunica, mai experimentată, a descoperit rapid că muream de foame, că laptele de la mama era puţin şi slab, aşa că mi-au cumpărat o capră, ca să nu mai tip într-una.

Îmi dau seama, pe măsură ce scriu, că nu sunt mari aventuri de povestit, fapte ieşite din comun, şi că viaţa bunicii, ca şi a mamei, s-a desfăşurat tăcut, în zbateri de zi cu zi, pentru a rezolva probleme care pentru alţii nu există: să asigure hrana de zi cu zi copiilor, să-i îmbrace, să-i trimită la şcoală, mai ales la şcoală, pentru că a existat mereu un respect extraordinar pentru şcoală şi rolul ei în a te face „om”, să-i ajute, chiar dacă erau deja la casele lor.

Cred că o mare parte din viaţa bunicilor mi-e ascunsă, pur şi simplu nu am cunoscut-o. Ajung până la mine, ca nişte legende, întâmplări din alt veac povestite de mama, de unchi sau mătuşi, chiar de verişoare care au stat mai mult acolo.
Mă impresionează, spre exemplu, sărăcia în care au crescut şase copii. Mama povestea că nu aveau bani, că bunica le croia şi le cosea hăinuţele, că aveau doar câte o cămăşuţă pe care bunica o spăla în timp ce copiii dormeau, o usca, o călca şi le-o dădea curată a doua zi, ca să meargă la şcoală.
Toată viaţa ei a cusut, pentru ai ei şi pentru cei din „sat”. Drept e că Isaccea e declarată oraş, dar bunicii au trăit într-o lume care aminteşte mai degrabă de satul tradiţional decât de lumea modernă, au crescut mereu animale, şi-au cultivat pământul, banii nu prea existau, dar nici nu prea îşi aveau rostul în acea gospodărie care îşi asigura cele necesare din munca celor care făceau parte din familie, părinţi şi până la cel mai mic copil.
De fapt, amintirile bunicii, ca şi ale mamei, se leagă mai ales de muncă, muncă grea, dar şi rodnică, muncă pe care au cunoscut-o de foarte mici şi de care au avut parte toată viaţa.
Dacă m-ai întreba care sunt cele mai dragi amintiri cu bunica, ţi-aş spune că îmi plăcea cum cânta când trăgea câte ceva la maşină, deşi spunea şi ea că nu are voce. Îmi plăcea, însă, liniştea aceea simplă, zgomotul sacadat făcut de maşină. Seara, aprindea lampa cu gaz, căci până tărziu, bunica nu a avut curent.
De aceea, „în deal” şi somnul venea mai iute, căci nu aveam televizor, radio, ne rămânea, nouă, nepoţilor care ne strângeam acolo, doar să spunem tot felul de poveşti, să ne ţinem de glume, să râdem aţâţaţi de spaima de întuneric, până îşi ieşea din răbdări bunica şi se ivea, cu o lampă cu picior în mână, să ne întrebe cât mai avem de gând să ne foim. Bineînţeles, când venea ea, toţi dormeam duşi (şi râdeam pufnind în pătură).
Iarna, bunica ne învelea cu iorganul, adică plapuma, căreia numai ea îi spunea aşa. Abia târziu am aflat că era un element de vocabular împrumutat din turcă şi m-am minunat de multele cunoştinţe în ale limbilor străine pe care le avea bunica.
De „cusutoria” bunicii se leagă multe amintiri ale nepoţilor care se perindau pe la ea, pentru că ne fascina pe toţi stiva de materiale care îşi aşteptau rândul pe masa de lucru, vecinele care veneau la probă (prilej cu care ne fugărea din cameră, ca să nu incomodăm clientele), sporovăiala lor plină de viaţă.
Pentru noi, fetele, materialele bunicii erau o permanentă ispită, pentru că nu ne răbda inima să nu înnoim garderoba păpuşilor cu vreo rochiţă, cu vreun „ilic” la modă. Durerea cea mare era când foarfecele împrumutat de la proprietară intra în vreo mânecă de rochie deja croită pentru vreo femeie din sat, spre disperarea croitoresei care trebuia să găsească modalităţi inedite de realizare a vestimentaţiei, cu atât mai mult cu cât nu avea nici rezerve de material.
Deşi mică de statură, bunică se dezlănţuia atunci şi un  „bagdaprostile cui te-a făcut„ punea pe fugă vinovatul, care, deşi nu ştia prea multe despre Nică, sărea din fugă gardul spre grădină, sau spre stradă, depinde din ce unghi se apropia inamicul.
Nu mi se părea că ar fi foarte bună în acele momente, dar grădina mare, curtea plină de verişori, ne chema iar şi iar „în deal”.
Pentru că era atâta linişte, la bunica citeam în voie şi tot în voie ne înfruptam din strugurii de cele mai diverse soiuri, puşi de bunicul pentru nepoţi. Roşii, mov închis, roz, galbeni, cu boabe mici sau mari, rotunde sau lunguieţe, mai dulci sau mai acrişori, strugurii aceia erau pentru noi o tentaţie permanentă. Nici nu am mai văzut în altă parte mai multe soiuri adunate la un loc. Ascultam numele ciudate ale soiurilor, mirată că sunt aşa de multe: „ceasla”, „regină”, „conder”, „ţâţa-caprei”, „afuzali”, „o mie unu”, „muscat de Hamburg”. Pentu bunica, ei erau hrana de bază în post, aşa încât, azi, când mi-e dor de ea sau de copilărie, e suficient să mănânc struguri (sau pepeni) cu pâine, „ca bunica”, şi mă văd pe prispă, lângă stâlpii vopsiţi cu albastru, stând pe un scăunel mic, cu trei picioare, în timp ce mi se topesc în gură boabele pline de arome ale strugurilor.

Despre pepeni, bunica ne spunea că, în tinereţe, aduceau căruţe întregi în curte, din care descărcau cadâne lungi, vărgate, cu miezul dulce ca mierea. Încercam să-mi imaginez cum erau acele cadâne şi mai ales cum ar fi dulceaţa de pepene pe care o preparau, neavând ce să facă cu atâţia pepeni. Nu mai auzisem până atunci de dulceaţă de pepene şi nici nu am mâncat vreodată.
De poveste mi se părea şi imaginea carelor cu peşte care treceau pe drum şi de la care bunicii luau, dând în schimb porumb, crapi burtoşi, şalău, somn, pe care îl sărau, îl uscau şi-l atârnau în pod, ca să-i mănânce iarna, alături de cartofi fierţi şi mujdei.
......E aproape două noaptea, sunt în camera bunicii şi scriu, încercând să o mai ţin aici. A aţipit de câteva minute, abia respiră. Mai devreme a mai dormit vreo patruzeci de minute şi s-a trezit pentru că se sufoca. Acum, poate de oboseală, poate pentru că ştie că e, oricum, cineva cu ea, doarme.
Mama şi tuşi Leana fac oareşce încercări să se odihnească dincolo, în camera „de curat”. Mai devreme, aici era un râs şi-o chicoteală de-ţi era mai mare dragul. Nico şi Carmen făceau haz de necaz cu bunica, iar bunica, uitând de rău, râdea şi ea cu ele. Îşi împărţeau din timp moştenirea: care o cămaşă de noapte, care un covor, cumpărat chiar de ea, care un fund de tocat legume, mă rog, averi mai preţioase.
 Eu o să-mi iau berta, aia de mi-am făcut poză cu ea înainte de nuntă.

Mă rog, lăsând gluma, mă bucur că doarme, poate i se mai dezumflă picioarele şi i-o fi mai bine. Nu ştiu cât o mai putem ţine cu noi, mi-e milă de ea, că-i e greu. Rabdă cât rabdă, apoi are un moment de revoltă. Ar vrea să-i ia Dumnezeu sufletul, că tare se mai chinuie.

A trecut noaptea. Pe la două am închis calculatorul, sperând că va dormi bunica şi singură. Dimineaţă mi-a zis că a dormit mai bine, pentru că s-a dus mama şi a dormit cu ea. E ca un copil mic. Nu e suficient să fii aici, să dormi cu ea e important, să se ştie ocrotită.

Azi i-a fost mai bine, după ce a văzut-o medicul a dormit, a avut poftă de mâncare şi un chef nebun de vorbă. A început iar să recite, Fata de la Cozia şi alte asemenea, să vorbească în versuri şi să reia vechi întâmplări care au haz, chit că pe la jumătate îşi pierdea iar răsuflarea.

În camera de curat a bunicii, pe peretele opus uşii, e un tablou din care priveşte o pereche. Un el şi o ea. Bănuiesc că sunt străbunici. După nasul domnului aş zice că sunt părinţii bunicii (că ea îl moşteneşte ). Nu ştiu cum îi cheamă, dar ştiu că străbunica i-a fost tare dragă mamei, care o ajuta la bătrâneţe şi care o pomeneşte şi acum.
Domnul pare mai în vârstă, să aibă în jur de patruzeci şi ceva de ani. Ea, doar vreo 30.
De fapt, e foarte posibil să fie chiar bunicul şi bunica, într-o reproducere mai puţin reuşită a unei fotografii. (Intuiţie corectă, alimentată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Bunicul a fost mai mare cu aproape 11 ani decât bunica. Tabloul, am aflat apoi, e realizat după o fotografie pe care autorul a „îmbunătăţit-o” punându-i bunicului mustaţă, reuşind să-l facă să pară mai bătrân decât era.)
Pe bunica din partea bunicului Stavre o chema Aftinia şi ne urmărea cu priviri stranii dintr-un tablou care a dispărut la un moment dat de pe pereţi, tocmai din cauza asta. Prea era viu.
Nici despre ea nu ştiu mai nimic, doar că bunica nu o prea avea la inimă, ca pe o soacră ce se afla.

Iorgan, tandâr, cicârâc, termeni cu iz din alte vremuri, care se iţesc din discuţia dintre bunica şi tanti Tudoriţa. Bunica are aproape 88 de ani, nepoată-sa vreo 73. De câteva zile o tot roagă pe mama să o cheme pe Tudoriţa, că ea moare şi vrea să o mai vadă o dată. Mama: „- Bre, femeia are treabă, n-o să vină de câte ori ţi-e rău matale. Am mai chemat-o de vreo două-trei ori. A venit şi la Paşti, e bătrână şi ea de-acum.” Bunica: „- Fa, Vico, să o suni, fa, pe Tudoriţa, poate vine să mai stăm de vorbă.”
A sunat-o mama şi azi, că tot e sărbătoare, Schimbarea la faţă, Tudoriţa a venit de la Niculiţel cu dar pentru mama Chiţa. Peşte, că e dezlegare la peşte, vin, brânză, pentru când nu va mai fi post.
Când a auzit buna că a ajuns nepoata, s-a luminat deodată la faţă şi, dacă ar fi putut, ar fi sărit în sus de bucurie. De vreo câteva ore deapănă amintiri, iar eu profit şi le mai întreb câte ceva, pentru că mi-e prea puţin cunoscut neamul
Bouroşilor de la Niculiţel, cu numele lor vechi şi obiceiuri de demult.
Străbunica Niculina, străbunicul Penu, leliţa Lina, mama Tudoriţei, Stoiana, o altă nepoată, unchiul Andrei, unchiul Neculai, nume care îmi sună cunoscute, mama le pomeneşte mereu ca pe nişte personaje de poveste, care ţin de o lume de basm, o lume care s-a stins şi din care mai ajung vagi ecouri până la noi.

Toată viaţa ei bunica nu a suportat leandrii, indiferent cât de frumoase le erau florile. Acum aflu că motivul e chiar cumnata ei Lina, mama Tudoriţei, care a murit otrăvită cu fiertură de leandru, încercând să scape de o sarcină nedorită.
Pe plită îi rămăsese oala cu lapte fiert, antidot, pe care nu a mai apucat să-l bea.
Era vară şi fusese să spele la fântână ciorapii de lână ai bărbatului ei. Plouase şi i se murdăriseră în opinci, „că aşa se purta pe atunci”.

Unei alte surori îi murise o fată după ce răcise rău, căci o trimiteau la şcoală iarna numai într-o rochiţă subţire, fără cămaşă pe ea. De frig, copilul strângea la piept traista pentru cărţi, să se mai încălzească.
Taică-su, Neculai, strângea fiecare bănuţ luat pe struguri să le ia copiilor pământ şi nu le mai lua haine.
Când a văzut că îi cade la pat fata, a dus-o la un medic vestit care i-a spus ca poate să vândă toată averea că nu o mai scapă. Vorbele doctorului sunt repetate cu un respect aproape sfânt. „Aşa le-a zis doctorul. Nu mai scapă.” Şi le-a  murit fata de paisprezece ani, după ce a zăcut câteva luni.
Azi ochii bunicii sunt limpezi, pleoapele nu mai par căzute şi nu mai are stare în casă. Stă pe prispă, chiar dacă e a ploaie, şi soarbe fiecare vorbă, urmăreşte cu privirea fiecare vorbitor.
Doar peştele adus de Tudoriţa nu a putut să-l mănânce, a obosit pe la jumătatea primului cărăşel ciugulit.


4-6 august 2008, Isaccea

P.S. Bunica a mai trait un an, până în iulie, 2009, puţin înainte de a te naşte tu. Am rămas cu regretul ca nu am putut să o plâng aşa cum am simţit nevoia, pentru că ţi-aş fi făcut rău ţie, puiului atât de dorit şi încă nenăscut.
Pentru că nu am participat efectiv la slujba de înmormântare, undeva în sufletul meu există o bunică încă vie, care ne aşteaptă mereu, să venim acasă.
Uneori, când sun la Isaccea, îmi stă pe limbă să întreb dacă au mai fost ai mei pe la bunica. În ultima clipă îmi aduc aminte că acum ea s-a mutat într-un alt deal, un pic mai înalt şi în care e mai greu de ajuns.
De atunci s-au mai schimbat unele lucruri, şi în bine, şi în rău. Lara-Maria nu mai e cea mai mica strănepoată, au venit pe lume Andrei al Mihaelei, Teodor al Alinei, Cezar-Luca al Cosminei şi Matei-Ştefan, minunea mea atât de dorită.
Copiilor multi şi frumoşi care au apărut putem doar să le povestim despre „bunica”, ea care a iubit atât sa povestească, a rămas o poveste, cu mult tâlc, ce-i drept.
Lumea care m-a format şi m-a marcat, de acasă, e în continuă schimbare. Timpul, istoria, boala muşcă din noi, uneori mi se pare că nu mai suntem aceiaşi. Scriind, mă întreb dacă realitatea pe care o cunosc nu s-ar fi metamorfozat mai greu dacă am fi rămas uniţi de iubirea şi respectul pentru cea care a fost bunica. Într-o oarecare măsură, încă suntem uniţi, multe lucruri au rămas neschimbate, când ne adunăm o pomenim, râdem amintindu-ne câte o snoavă de-a ei, câte o întâmplare, ne place să o păstrăm vie, cu noi mereu. Rămâne, însă, un dor şi un gol pe care nu ştiu ce l-ar putea umple. Şi mi-o aduc aminte cum tânjea de dorul mamei ei şi simt că mi se opreşte respiraţia uneori de dor, de dorul ei, de dorul celei care m-a facut să înţeleg ce înseamnă să ai bunici.
 În timp ce tu, Matei, înveţi să vorbeşti, înţeleg lumea altfel, un pic mai profund şi, iată, înteleg şi de ce bunica mea era „mamaia” pentru verişoarele mele. Ai mei ne-au crescut încăpăţânându-se „să nu ne lase pe capul altora” , fără să ştie că ne şi lipsesc de multe experienţe frumose pe care le-am fi trăit alături de veri şi verişoare, alături de bunici. De la Matei am înţeles că e prea greu să spui la nici un an „bunica”, e mai firesc „mamaia” şi abia acum am priceput de ce pentru cei mai mulţi veri bunica Chiţa era „mamaia”: pentru că-i crescuse de foarte mici şi-i învăţaseră numele odată cu primele cuvinte. Cu pofta nesătulului de viaţă şi frumos, m-aş întoarce în timp, să cresc un pic mai mult în curtea aceea cu prispă albastră şi brad înalt lângă casa, în deal, la mamaia.


Constanţa, 30. 12. 2010

miercuri, 20 noiembrie 2013

Dans

    Încă dinainte de a se naște Maria-Sophia ne-am străduit să-l pregătim pe Matei pentru venirea pe lume a micuței. Prin urmare, i-am povestit despre sora lui, l-am luat la ecografii, l-am încurajat să spună ce gândește, ce simte legat de evenimentul major care urma să ne schimbe pe toți. L-am încurajat să petreacă cât mai mult timp cu tata, ca băieții, cu gândul la perioada de după naștere când va trebui să stau mai mult cu Maria și mai puțin cu el. Am reușit, cum era de așteptat, să-i transmitem o parte din stresul nostru, să-l facem să plângă (brusc nu mai voia să doarmă decât cu mama, indiferent cât de înghesuit era în pat din pricina burții tot mai mari) și să înțeleagă, măcar parțial, unele lucruri.
    Venirea Mariei l-a prins, încă, în starea aceea de disperare după mama. Abia acum simt că s-a mai relaxat, probabil și pentru că ne-am mai relaxat noi, adulții și am reușit să mai găsim soluții pentru micile noastre dileme care se însoțeau cu mari lacrimi lăsate să curgă din cei mai triști ochi. 
     Prima idee aplicată a fost cea oferită de L.:
 -  Nu-l mai respinge, satură-l de iubire. 
- Bine, și eu ce fac mai târziu, dorm cu amândoi în pat? 
- Da, dormi cu amândoi, până își doresc ei altceva. Cât timp au nevoie de iubirea și de ocrotirea ta. 
   Prin urmare m-am calmat și am găsit timp să stau mai mult cu Matei, să mă joc, să-l adorm, chiar dacă apoi mă mutam în altă cameră, și să fiu lângă el dimineața, când se trezea, ca să ne drăgănim. 
    Treptat, s-a mai liniștit. Știe că, de multe ori, vine mama la el să-l alin(t)e. Mă îmbrățișează de o sută de ori pe zi și mă albește cu sărutările, cu sau fără un motiv serios. Dimineața, dacă nu sunt lângă el, vine el, lipa-lipa, în camera mea, să-și ia porția de tandrețe. Râde și se cuibărește lângă mine. Apoi, când și-a făcut plinul, se avântă către o nouă zi plină de năzdrăvănii.
    Pe micuță o mângâie de câte ori poate, îmi ia palmele, își lipește obrajii de ele și spune:                     
- Mulțumesc, mami, că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă.
 -Nu mie trebuie să-mi mulțumești, ci lui Dumnezeu, că ne-a trimis-o.  
   Ridică ochii, prompt, și spune: 
- Mulțumesc, Doamne, că mi-ai trimis-o pe Maria.
     Sâmbătă mă uitam la Vocea României. Matei voia, desigur, desene. Aștepta nerăbdător să se termine muzica și să-l las să-și ia porția de poveste. La un moment dat, pe o melodie cântată în original de Corina Chiriac, îl aud: 
- Mami, dansează cu mine. M-am ridicat, amuzată, i-am prins mânuțele și am dansat în pat. Eu lent, ca și când mă jucam, el serios, într-un ritm alert, cum o cerea melodia. 
- Hai să dansăm pe covor, i-am spus când am simțit că lucrurile sunt tratate cu toată gravitatea.
  L-am luat în brațe, să-l dau jos din pat, dar m-am oprit cu gestul la jumătate și am dansat prin cameră cu el în brațe. Surprins în prima secundă, s-a lăsat în voia senzațiilor mai apoi. Ochii mari îi râdeau și cred că i-ar fi plăcut să dansăm iar și iar, pe melodia aceea care părea din alte vremuri.
    Dans. Emoție, adaptare, ritm, atenție, coordonare, armonie. O nouă etapă a vieții. Alți pași. Alt ritm. Dar tot dans. Și multă bucurie.
    


Trei zâmbete


            Am adormit-o în brațe și am așezat-o, apoi, în pat. S-a trezit după câteva minute plângând. O doare burtica, probabil. În brațe e mai bine. Citesc. Ea se liniștește. Iau ochii de pe rândurile care mă obosesc deja  și mă uit la ea. Se uită și ea, serioasă, la mine. Vorbesc cu ea, zâmbindu-i larg, bucuroasă că pare atât de atentă. Expresia ochilor se schimbă de la o secundă la alta. Par să spună – Chiar vrei să știi tot ce gândesc? E secretul meu. Și, brusc, ochii au o altă lumină, apoi zâmbesc și, până să mă dezmeticesc, râde cu toată ființa.
            Râd și eu bucuroasă de schimbare. E mică. Știu că acum doar imită expresia feței celui care-i vorbește. Dar nu pot să nu mă bucur că am văzut și o altă Sophia, mai matură. Vorbesc cu ea. Se uită atent la mine. Ochii au iar privirea aceea jucăușă, în timp ce gurița este serioasă. Ochii par ai unei alte ființe, bătrâne. Pare că o amuză ceea ce vede. Și iarăși zâmbește larg. O clipă am încremenit, aproape speriată. Și le-am vorbit doar ochilor – Hai, mai zâmbește pentru mami încă o dată! Ochii m-au analizat atent, apoi s-au luminat și al treilea zâmbet m-a zăpăcit definitiv. Ca și când mi-ar fi zis – Ce credeai? Înțeleg mai multe decât vă imaginați voi!

            În următoarea fracțiune de secundă un alt chip se arăta privirii mele. Bebeluș, patruzeci de zile, preocupat de somn. Bătrânica înțeleaptă s-a ascuns. Până la următorul zâmbet năucitor.

marți, 19 noiembrie 2013

Cum am (re)născut



Am publicat acum câteva zile pe Nașteri de poveste, site-ul Andreei, istoria nașterii Mariei. De atunci, unele amintiri s-au estompat deja, altele abia după mi le-am lămurit mai bine, pe unele pur și simplu nu le-am notat pentru că eram mereu contra-cronometru, scriam doar când dormea mica și-mi trebuiseră trei zile să redactez o pagină și ceva. L. îmi spunea că ar fi  vrut să insist mai mult pe pregătirea propriu-zisă pentru naștere. Partea aceea este scrisă, într-adevăr, mai succint. Dar cum să spui chiar tot ce a însemnat pentru mine pregătirea? A fost și pentru mine uimitor că am găsit puterea să mă exteriorizez și să scriu și ceea ce am scris. Da, au fost mult mai multe trăiri legate de perioada aceea, poate tocmai felul în care a venit Maria pe lume îmi face bucuria atât de constantă, de îndelungă.
            Pregătirile pentru naștere au însemnat, în esență, o confruntare cu mine însămi, cu propriile spaime, preconcepții, cu informații mai mult sau mai puțin reale pe care le aveam în bagaj, cu traumele care au făcut de-a lungul timpului din mine un om timid, terifiat, trăind mereu cu grija că nu-i mai este și lui bine, că i se pot  întâmpla nu știu ce nenorociri.
            Ca și cum încercarea aceasta nu trebuia să fie una foarte simplă, ca și cum era necesar să beau paharul până la fund, peste grija mea de a mă focaliza pe naștere s-a suprapus grija pentru tata, care își trăia ultimele zile, pentru mama, care oscila între resemnare și curajul de a lupta până la capăt, pentru situația noastră financiară zguduită (destul de ușor, ce-i drept) de accidentul de mașină avut cu doar două săptămâni înainte de a se naște Maria. Dar pe cât de amărâtă eram de ce părea rău în viața noastră atunci, pe atât de uimită eram când sesizam că lucrurile se așează, blând, în așa fel încât drama să nu fie una imensă, suferința să se estompeze în bucurie.
            Mi s-a spus să nu plec la drum în nouă luni, dar voiam să-l văd pe tata până să se stingă, pentru el și pentru mine. Voiam să știe cât l-am iubit și cât l-am așteptat să ajungă acasă, să fie acolo pentru noi, în ciuda slăbiciunilor lui. Am reușit să i-o spun la telefon, înainte de a intra în operație și-am plâns în timp ce-mi vorbea și el plângând. Cred că în preajma morții oamenii văd mai clar și ceea ce, poate, n-au văzut nicicând.
            M-am rugat, atunci, să nu-l ia Dumnezeu, să-i mai dea zile, să pot naște fără durerea de a-l fi pierdut. Și s-a întâmplat atunci o minune. Organismul lui obosit de boală a găsit resurse să mai lupte, să supraviețuiască unei operații despre care medicii spuneau că are 1-2 % șanse de reușită. Am sperat să fie Maria suficient de mare când se va pregăti pentru călătoria finală și să ajung acasă, să-l mai văd, să-mi iau rămas-bun. Nu a fost așa. A așteptat două săptămâni și s-a stins. Nu cred că-și mai dorea să trăiască. Prea multă boală, prea mult chin. Cred că pentru el a fost mai bine că a trecut în lumea aceea pe care ne-o imaginăm mai bună, cu pace și odihnă a sufletului.
            Mașina lovită în accident a fost un alt motiv de stres. În primul rând pentru că țineam la ea mult. Este Alma noastră, botezată, sfințită la mânăstire, cumpărată cu mari eforturi (care vor continua pentru ani buni) când eram însărcinată cu Matei. Adică acum patru ani și jumătate. Poate că țineam la ea, un obiect, totuși, prea mult. Acum stă, însă, frumoasă în fața blocului, reparată, amintindu-mi de încercarea aceea prin care am trecut ca prin urechile acului. Am vrut să iasă după reparații impecabilă, ca și când aș fi vrut să șterg cu buretele ceea ce a fost urât. Dar rămân trăiri pe care nu aș vrea să le uit pentru nimic în lume. Recunoștința pentru că a fost un incident minor și am scăpat teferi toți patru. Uimirea că am văzut, cu patru-cinci zile înainte, în vis, mașina lovită (exact partea din față, cum s-a și întâmplat). Chiar dacă mi s-a părut doar un vis simbolic, am insistat să mergem cu viteza mai mică, că nu se știe niciodată (un spiriduș mă întreabă dacă nu mi-am sugestionat soțul să facă accident. Și el și eu zicem că nu. Dar știu că l-am stresat să ajungem la timp la spital.)
            Rămâne relația de prietenie pe care am stabilit-o cu medicul care era de gardă când am ajuns la spital, după accident, medic care a ajutat-o pe Maria să mai stea două săptămâni în burtică și să se nască, sănătoasă, la 38 de săptîmâni. Abia mult mai târziu am realizat că, dacă nu era accidentul, nu aș fi cunoscut-o pe doctorița B, nu aș fi avut atât de multă încredere în ea, nu aș fi îndrăznit să-i vorbesc despre ceea ce simțeam și, foarte posibil, n-aș fi reușit să nasc așa cum îmi doream (din poveștile altor mămici aveam despre ea o altă imagine, de om dur, ostil nașterii naturale după cezariană, care nu m-ar fi ajutat deloc). Aș fi perceput nașterea ca pe o altă traumă și nu ca pe o eliberare de vechile temeri.
            Dacă m-ar întreba acum cineva cum m-am pregătit pentru această altă etapă a existenței mele ar trebui să spun, sincer, că am încercat să învăț cât mai multe despre mine, să dărâm din cărămizile zidite în jurul meu, să văd lumea așa cum este ea, nu cum mi s-a spus și am crezut că este. Am încercat să mă maturizez, să trăiesc cu mai mult curaj și bunele și relele, să văd sensul întămplărilor, chiar și atunci când par că nu duc niciunde. Și am încercat să mă rog, chiar dacă mie mi se aplică perfect sintagma Cred, Doamne, ajută necredinței mele.


Nașterea Mariei-Sophia - renașterea mea


           
Doarme în pat, lângă mine. A împlinit două săptămâni și trei zile și e o minune de fetiță. Încă nu ne-am lămurit de unde a luat ochii mari și frumoși, gurița conturată delicat, părul pe care-l suspectăm că este ba castaniu, ba negru, dar știm sigur că este a noastră și ne împlinește. Iubirea noastră căpătase cu patru ani în urmă chipul lui Matei. Acum, Maria vine să ne învețe și bucuria de a fi părinți de fetiță și sentimentele noastre se contopesc cu uimirea, cu recunoștința,  cu nerăbdarea de a descoperi lucruri noi și de a retrăi perioada aceasta superbă a întâlnirii cu îngerul care a ales să vină la noi.
După o sarcină pierdută, Matei venise să umple un gol și vindecase durerea aceea imensă pe care nimic altceva nu păruse să o aline. Nașterea lui a stat sub semnul emoțiilor noastre de părinți pentru prima oară, speriați că puiul atât de dorit ar putea păți ceva. Când medicul a insistat că bebelușul este mare  (s-a născut cu 3,800 kg) și că eu sunt prea în vârstă (aveam 33 de ani), am acceptat sfatul lui și am făcut o cezariană la rece, deși îmi dorisem să nasc natural și îmi fusese teribil de frică de  operație. Îi și spusesem medicului că mă știu mai sensibilă, alergică la diverse medicamente, dar nu am reușit să fiu suficient de convingătoare. Rezultatul a fost un bebe venit exact la termen, deși el ar mai fi stat în burtică, și niște complicații post-operatorii care m-au lăsat cu o spaimă teribilă, cu groaza că puteam muri și puiul meu ar fi crescut fără mamă.
Mi-a trebuit ceva timp să mă hotărăsc să risc, ziceam eu, și să mai fac un copil. Îmi dorisem mereu cel puțin doi copii. Perspectiva unei noi cezariene mi se părea un coșmar iar incertitudinea în care trăiam de la prima naștere nu mă ajuta deloc. La întrebarea mea legată de ce se întâmplase la cezariană, la ce reacționase organismul meu, primisem replici vagi de genul “ - Ați făcut reacție la anestezie.” sau “- S-a întâmplat ceva? Sunteți bine!” sau replici spontane ale altor medici care știau cazul și vorbeau de greșeli intra-operatorii. Oricum, nu prea multe idei care să mă încurajeze.
După aproape patru ani am hotărât să nu las timpul să lucreze în defavoarea noastră. Mai ales că nu știam cât puteam aștepta până va veni un alt prunc. Întâmplarea (sau altceva, mai important) a făcut ca după doar două-trei săptămâni de la momentul în care ne hotărâsem să încercăm să am deja confirmarea faptului că sunt însărcinată. Mi s-a părut un miracol. Pe Matei îl așteptasem trei-patru ani. Acum eram însărcinată și testul mi-a confirmat acest lucru la două zile de la data la care ar fi trebuit să se instaleze menstruația. Pe paisprezece februarie, de ziua îndrăgostiților, soțul meu primea cel mei original cadou: un test de sarcină cu două liniuțe roșii.
Perioada imediat următoare a fost agitată. Bagajul de emoții negative trebuia gestionat astfel încât pruncului să-i fie bine iar sarcina să decurgă normal. Teama că s-ar putea întâmpla ceva iremediabil, că cezariana ar putea avea iar consecințe negative nu mă lăsa să dorm. Treptat, mi-am impus să mă împac cu ceea ce a fost și să accept rezultatul final, un copil sănătos, frumos, care-mi bucura fiecare clipă. Apoi, am făcut pace cu mine, cu medicii mei și mi-am zis că voi accepta orice încercare îmi va fi dată și voi merge până la capăt. Discuții lungi cu duhovnicul meu, cu prieteni, cu femei care trăiseră experiențe similare m-au ajutat să înțeleg că aceasta este realitatea spitalelor românești, că durerea se împletește deseori cu bucuria aducerii pe lume a unui copil, mai mult decât ar fi nevoie, mult mai mult.
A urmat, apoi, o sarcină cu manifestări  mult mai blânde decât la prima, cu decizii care deveneau din ce în ce mai curajoase. Am renunțat la Utrogestan și mi-a fost mai puțin rău, am călătorit cât de mult am putut (cu No-spa după mine, ce-i drept) și m-am bucurat de fiecare clipă. Și undeva pe la săptămâna 28 am înțeles ceva esențial. Că nu mai vreau să nasc în spitalul de stat. Nimic din ce se petrecea pe acolo nu mă ajuta să nasc natural, așa cum îmi doream.
Medicul meu îmi spusese că nimeni nu mă poate obliga să fac cezariană dacă nu vreau. Teoretic, nu spusese nu nașterii naturale după cezariană, dar practic îmi spusese: “ – Data ei probabilă este 15 octombrie, dar eu cred că va fi o cezariană pe 10 octombrie.” Și, obsesiv, orice medic întrebam despre posibilitatea de a naște natural, îmi dădea același răspuns: este prea periculos, e risc mare de ruptură uterină, puteți muri, dumneavoastră sau copilul, e risc de histerectomie... O perspectivă mai veselă decât alta.
Clipa în care m-am hotărât să nasc în apă, natural, a fost și momentul de răscruce în care m-am liniștit și am început să mă pregătesc cu și mai multă hotărâre pentru ceea ce urma. Fusesem vreo lună plecată la munte, apoi la părinți. M-am întors în Constanța și am început să citesc și mai mult despre nașteri naturale după cezariană, nașteri naturale obișnuite, am făcut mișcare cât de multă, am discutat cu cei dragi, pentru că aveam nevoie de susținere, aveam nevoie să creadă și ei în visul meu, să mă susțină și să fie ei fermi dacă, mai apoi, aș fi putut ezita. Apoi am început un curs Lamaze. Liliana, cea care ne-a devenit prietenă dragă între timp, ne-a ajutat să obținem informații, să ne lămurim temerile, să gestionăm emoțiile. Alături de fetele din grup, discuțiile se prelungeau mult peste cele două ore de curs. Am simțit că aș fi făcut inutil efortul de a naște într-o clinică privată fără acel curs. La final, știam mult mai bine ce mă așteaptă, știam că de mine și de voia lui Dumnezeu depinde ca totul să decurgă normal, eram pregătită ca pentru cel mai frumos și mai dificil examen din viața mea și fremătam de nerăbdare să trăiesc momentele acelea prin care trece orice femeie, de milenii, înainte de a-și ține pruncul în brațe.
Ca și în facultate, am discutat cu cele care trăiseră momentele acestea înaintea mea. Hotărârea Crinei, cea care-și născuse puiul în intimitatea căminului, curajul Melei, care născuse NVDC un pui de 4 000 g, puterea mamei care adusese pe lume, natural, al patrulea  copil, după trei cezariene, toate au fost modele de reușită care mi-au dat și mie putere. Așa cum o forță extraordinară îmi dădea fetița mea. Simțeam că mă ajută, că sarcina aceasta, mai blândă, mă vindecă de ceea ce trăisem trecând printr-un avort spontan, urmat de un chiuretaj făcut pe viu, printr-o cezariană urmată de complicații. Copila mea era mereu activă, veselă, parcă, așezată cu căpușorul în jos, ca și cum ar fi știut că îmi doresc să o nasc normal. Eu mă simțeam excelent. Da, aveam 37 de ani, dar aveam energie cât să întorc munții în loc. Și știam că trebuie să reușesc, pentru că acasă mă aștepta și Matei și avea nevoie de toată atenția mea.
Mi-am dorit să o nasc în săptămâna 38 și în săptămâna 38 cea mică a dat semne că este pregătită. Am stat în pretravaliu trei zile, calmă, acasă, discutând cu Liliana, cu Mela, când ceva mi se părea necunoscut. Apoi m-am internat la sfatul doctoriței de la clinică. Aveam un uter cicatricial și lor le era teamă să mă lase acasă, era clar că se apropia momentul. Am făcut ascultare, deși bănuiam că mi-ar fi priit mai mult mediul intim de acasă. Travaliul a progresat mult mai lent în clinică, poate și din pricina deselor monitorizări ale fătului. Dar aveam toată răbdarea din lume și în minte imaginea fetiței mele, pe care urma să o țin în brațe atât de curând.
Pe 9 octombrie contracțiile au devenit mai serioase, atingeau acel maxim de 100 pe care ajunsesem să mi-l doresc, dar nu erau atât de constante cum ar fi trebuit. Glumeam cu asistentele care mă întrebau dacă facem cinste în cursul zilei și le spuneam că nouă ne place nota zece, cu nouă nu ne prea împăcăm. Știam că se apropie clipa cea mare, eram hotărâtă să nu o grăbesc pe cea mică și nerăbdătoare să văd ce mai urmează. Era, totuși, primul travaliu din viața mea și era unic, în felul lui.
În cameră am pus în practică tot ce știam de la curs, din cărți. Pe masă aveam lampa de aromoterapie, din boxele calculatorului se strecura în cameră cea mai relaxantă muzică pe care o găsisem (Gheorghe Iovu), mă plimbam, respiram profund, eram în stare să stau în orice poziție necesară pentru a gestiona cât mai bine durerea. Râdeam cu soțul meu și făceam planuri, derulam ultimele amănunte ale planului de naștere. El urma să fie mintea limpede în momentele în care eu eram concentrată strict pe travaliu.
Orele au trecut ca în vis. Am urcat pe la 2 dimineața în sala de nașteri, am stat pe minge (ce ușurare), ne-am făcut fotografii, am ascultat muzică, totul printre TNS-uri care-mi arătau că mica e bine, inima bate bine, totul era să respir corect, indiferent cât de puternice erau contracțiile. Pe la 3 dimineața aveam mai bine de 12 ore de travaliu serios și apărea primul moment mai neplăcut. Ne-am mutat în altă sală, travaliul meu progresa lent, iar echipa avea nevoie de cadă pentru că mai era o graviduță care năștea. Sala rece în care ne-am mutat m-a făcut să tremur de frig. Aveam dilatație abia 6 și durerea devenea insuportabilă. Am stat așa în frig vreo oră și jumătate. Mai târziu am aflat că se putea face repede cald. Atunci, însă, simțeam că trebuie să împing și că nici măcar celebra respirație “ hi-hi-hu” nu mă mai ajuta.
Am revenit în sala care avea și cadă și lucrurile s-au derulat de aici cu repeziciune. La un tușeu vaginal, doctorița îmi rupsese membranele (asta a remarcat soțul, eu nu înțelesesem exact ce face). Mi-au umplut apoi cada cu apă și m-am bucurat că mă pot liniști un pic, apoi mi-au spus cum să stau în cadă ca să pot împinge mai eficient și fără să pierd contracțiile. Știam că ar fi trebuit să mai aștept vreo două ore, dar, cu o epiziotomie și câteva împingeri eficiente, nu a trecut nici jumătate de oră și minunea mea ieșea și făcea primele ei mișcări în apă. Era 5 și 5 minute, 10 octombrie 2013. Apoi am prins-o și am așezat-o pe piept, vineție, cu cordonul pulsând, învârtit în jurul gâtului (se pare că el fusese motivul progresiei lente a travaliului). Tati le-a rugat să lăsăm cordonul să pulseze cât mai mult, apoi l-a tăiat și a fost pensat. Primul ei țipăt m-a făcut să uit de toate. Am alinat-o puțin, apoi  le-am lăsat pe doamnele mele să o ia și să o evalueze. Am ieșit din apă și, în timp ce așteptam expulzia placentei (mai bine de jumătate de oră, fără să o grăbim), o auzeam cum strigă viguros din sala alăturată (vreau să cred că se bucura de primul 10 din viața ei, cel de la scorul Apgar, nu că protesta că le-am lăsat să o ia). În timp ce era cusută epiziotomia, Maria mea a poposit la sân, l-a apucat hotărâtă și a rămas acolo până aproape să coborâm la salon. Am mai stat în sala de nașteri două ore, sub supraveghere, pentru a fi sigure că suntem bine (și noi, și uterul cicatricial care era vedeta). Maria a adormit la sân, sătulă de lăptic și liniștită.
Deși dormisem printre picături în ultimele zile, am fost euforică toată ziua, am vorbit la telefon, m-am plimbat cu mica în brațe, am ațipit doar vreo oră. Era prima zi din viața mea de mămică a lui Matei, dar și a Mariei, și eram fericită că îmi văzusem visul împlinit. Că reușisem să trec peste toate temerile și născusem natural, fără niciun fel de complicații.
Azi am împlinit trei săptămâni și ne descoperim clipă de clipă, fericite, liniștite, puternice. Între noi există o legătură care pare să fie de când lumea iar micuța mea are pe chip o pace care pare să ascundă o forță fantastică și o înțelepciune care mă copleșește. De aceea i-am spus și Sophia, “cea înțeleaptă”.






Jurnal din frânturi


Cum ții un jurnal când nu prea ai timp de scris? Nu-l ții, este cel mai simplu, sau scrii puțin, când și dacă apuci.
            Sunt momente când realizez că am uitat nenumărate trăiri, gânduri, experiențe, utile sau doar interesante, și-mi doresc să le fi notat când era Matei micuț. Incerc să fac acest lucru acum și mă amuz de una singură, pentru că sunt momente când scriu două rânduri, trebuie să întrerup, mai scriu două, o altă pauză, mai mare... și tot așa.
            Uneori trec zile întregi, săptămâni, fără să știu când s-au scurs. Copiii au mai crescut puțin, noi am mai îmbătrânit (sau ne-am maturizat, sună mai frumos). Sunt clipe frumoase de care mi-e dor, senzații de care îmi amintesc vag și știu că aveau în ele ceva irepetabil, un sâmbure al lor care le făcea prețioase, dar care a dispărut. Incerc să-mi amintesc și am senzația că privesc un film alb-negru, păstrat neglijent, pe care uzura îl face aproape de nedescifrat.
            Maria este micuță, atât de mică încât mă ajută să intuiesc, să-mi amintesc ce am simțit când s-a născut Matei, primul zâmbet, emoțiile din primele zile petrecute acasă cu el, perplexitatea cu care îl priveam și bucuria pe care o trăiam de câte ori ne uitam la el și ne spuneam că este al nostru, doar al nostru, că-i suntem părinți. Acum e la fel, dar mereu diferit. Simt nevoia să mă bucur de fiecare minut care trece, de fiecare zâmbet, de schimbările care apar pe chipurile copiilor de la o zi la alta. Și să nu uit, mereu să nu uit. Poate de aceea îmi plac atât de mult fotografiile. Privindu-le, mă întorc în timp, retrăiesc momentul imortalizat, îmi aduc aminte ce gândeam atunci, ce lumină ne învăluia.
            Mi se par cumva ridicole albumele acelea speciale pentru bebeluși: prima băiță, primul zâmbet, prima jucărie... Și, totuși, când a zâmbit Maria prima dată? A doua zi, a treia, mai târziu? Știu, nu era un zâmbet conștient, dar era un zâmbet în toată puterea cuvântului, cu tot cu gropițele din obrăjori. Deja am uitat... Prea repede. Ce gândeam în prima zi  in care am avut-o lângă mine? În mare, știu: eram fericită că o am acolo, că o văd, că e mică și perfectă, doar a mea. Eram uimită cât de diferită de mine era, deși, vag, îmi semăna. Eu brunetă, ea cu ochi verzi-cenușii, cu gene blonde, albă, finuță. Degețelele dolofane de acum estompează imaginea degetelor mici-mici și subțirele pe care le avea acum șase săptămâni. Nu le mai pot vedea cu ochii minții, deși eram sigură că nu voi uita cât de delicate erau.
            Cât timp o țin în brațe o analizez. Alte și alte imagini i se succed pe chip. Sunt precum avarul care își soarbe din ochi comoara, se bucură de culoarea aurului, de sunetul pe care îl fac banii când se lovesc unii de alții, de faptul că sunt mulți acolo, toți ai lui.
            Se apropie ziua în care voi lua decizia: cât mai stau acasă? Până se termină concediul postnatal, până la un an, până la doi? Au existat momente de entuziasm când mi-am dorit să mă întorc la școală cât mai repede, să mă joc de-a super-mama, care le face pe toate: carieră, casă, copii. Nu m-am uitat în oglindă, dar aș fi putut să o fac și să-mi spun: - Pe cine păcălesc eu? Fiecare clipă petrecută departe de cei dragi este, din multe puncte de vedere, o clipă pierdută. Da, trebuie să muncești ca să-ți câștigi pâinea, dar nu trebuie să rupi din tine.

            Mă suspectez de egoism sau de îmbătrânire prematură, dar mi se pare că viață este scurtă și că merită să-i smulgi cât mai multă bucurie, reală, cât mai multe clipe fericite. Și nu cred că statutul acesta de om util societății, productiv, este atât de folositor copiilor mei. Sau mie. Poate că sunt eu însămi un copil  pe care încerc mereu să-l satur de dragoste, de atenție, să-l ocroesc, ocrotindu-i pe ceilalți.

vineri, 15 noiembrie 2013

Îmbrățișări



Liniște. O clipă mi-am ținut respirația pentru că e atât de bine încât mi-e teamă să nu se destrame prea repede această clipă. Matei se joacă liniștit în camera lui. Și-a făcut o plajă din folii de burete și construiește din piese Lego personaje din filmele de desene animate. Visează o petrecere pe plajă la care să-i invite pe cei dragi: Cristina și Victor, Victoraș și “familia lui’, Codruț.
Pentru mine e semn clar că-și dorește prieteni în jur, duce dorul tovarășilor de joacă pe care nu i-a prea văzut de câteva zile, de când este răcit.
            Mica a adormit în pătuțul ei, după ce ne-am drăgănit îndelung, ne-am privit în ochi, ne-am vorbit. Din când în când, în brațele mele, zâmbește larg. Îmi aduc aminte că mama spunea că atunci când zâmbesc, bebelușii sunt atinși de aripa unui înger. Mie mi se pare că  se deschide, cumva, o fereastră către viitor. Când zâmbește, Maria are o altă înfățișare. Brusc, pare că a mai crescut și că știe ea ceva cu totul special, un secret care o face să râdă fericită.
            De câteva zile s-a tot frământat, a tot plâns. Probabil ceva o făcea  să nu se simtă bine. N-aș spune prea ușor colici. Am în minte un ceai pentru rinichi pe care-l beau eu și care s-ar putea să nu-i fi priit ei. Am ținut-o în brațe, așezată relaxat în fotoliu, încercând să mai citesc câte ceva, să-mi treacă timpul cu cât mai mult folos. Agățată cu mânuțele de mine, cu degețelele ei deja dolofane, mica prințesă se relaxează și stă cuminte, lăsându-mă să cred că doarme. O clipă mă gândesc la cât de bine-i face că stă în brațele mele. Apoi realizez cât de bine-mi este mie în brațele ei micuțe. Și-mi amintesc, aproape rușinată, de orgoliul nostru de oameni mari, cărora ni se pare că le facem celor mici o mare favoare că-i îngrijim, că-i iubim, că le acordăm timp prețios. Când, iată, de fapt, ne îngrijim, ne iubim, ne dăruim nouă timp de calitate, care n-ar putea exista fără binecuvântatul pretext că “avem grijă de cei mici”.