miercuri, 12 februarie 2014

De-ale copiilor

Dialoguri matinale:

- Mami, când o văd pe Mica, mi se pare că s-a născut o surioară chiar din burta mea.
- Cum adică, Matei?
- Uite așa, mi se pare că sunt o mămică, mi se pare că o alăptez ...
- Cum vine asta, că ești o mămică?
- Nu crezi c-am pus prea multe întrebări? Acum vreau să mă lași să construiesc (Lego).

După o jumătate de oră:
- Mami, eu vă iubesc foarte mult. 
- Cum așa?
- Mai întâi să încep cu tati. Pe tati-l iubesc pentru că-mi face toate poftele.
- Da?!
- Iar pe tine, mami, pentru că mă iubești foarte mult și pentru că eu te iubesc pe tine.
- Și cu poftele cum rămâne, Matei?
- Poftele le lăsăm deoparte, n-avem nevoie de ele.


Aseară, înainte de culcare, Matei (4 ani și jumătate) o mângâia pe Măriuca (4 luni).
- Matei, ce simți tu când o mângâi pe Maria?
- Iubire!
- Cum arată iubirea, Matei?
- Iubirea e... ca un suflet.
- De unde știi tu asta?
- De la Doamne-Doamne. 
(L-am transcris întocmai, pentru că m-a surprins ce și cum se combină în minte lui).

Și, din aceeași serie, o discuție de când Matei avea un an și ceva și încă nu vorbea foarte bine.

- Matei, unde mergem noi mâine?
- A besearecă.
- Și ce faci tu acolo? (mă așteptam să zică ceva de genul ,,Primesc papa.,,, adică împărtășanie)
- Joc. (mă joc)
- Cu cine?!
-Joc Doamne-Doamne. Chem jos, joc (și aici chiar am rămas gură- cască).


Alt dialog cu Matei: 
-Mami, ce faci acolo?
-Scot o rețetă de brioșe la imprimantă.
- Imprimanta asta dă și de mâncare?!


Discuție cu aer(e) de filosofie cu Matei:
Eu:
- Matei, uite, regulile sunt făcute pentru a ne fi tuturor mai bine. Părinții sunt și ei oameni, nu sunt Dumnezeu, deci obosesc, mai fac și greșeli, faptul că ne purtăm frumos ne e de folos tuturor. 
Matei, după o secundă de gândire (la reguli, credeam eu):
- Și tu ești un fel de Dumnezeu. (Poftim?!) Dacă vrei, mă lămurește, îmi faci toate poftele, bine... mai puțin aceea cu jeleurile.

luni, 10 februarie 2014

Iubirea – predată de copii



Mă simt din nou învățăcel și-mi place la nebunie. Studiez intens cea mai frumoasă materie, iubirea. Mi-am găsit profesori buni, blânzi, care-mi luminează cu privirile lor sufletul. Cresc, mai ales în ochii mei. Fac progrese mici, dar constante. Și învăț, fără să vreau, și alte materii, conexe. Învăț despre smerenie, despre răbdare, despre relativitatea timpului, despre tristețe și iertare. Mă întorc, totuși, la iubire. Acolo predau profesorii mei preferați.
Azi s-au împlinit patru luni de când a venit în echipă cel de-al doilea profesor. Nu-l așteptam atât de curând, dar a zis că nu-i bine să lași oamenii să se uite lung, în zare, după tine, așa că, punctuală, Maria a venit. De atunci, e mereu senină și zâmbitoare, bucurie 100%.
Cu Matei am mai exersat și alte sentimente. E mai mare, are curaj să ne ajute la testarea limitelor, la punerea la încercare a răbdării, la căutarea unor tristeți care zăceau uitate prin sufletele noastre. Le scoatem, le scuturăm bine și, dacă se poate, le dăm o față nouă, mai veselă. Învățăm, iar și iar, ne descoperim, țesem noi relații: mamă-fiu, mamă-fiică, mamă-tată, fiu-mamă, fiu-tată, fiu-fiică. Maria lucrează și ea la sentimente noi, dar e stângace. N-a trecut încă de încredere, de curiozitate și de bucurie. A avut și ceva emoții când ajuns la noi, dar și-a adunat curajul și a trecut peste ele.
Pe mine mă fascinează cel mai mult relațiile dintre ei, dintre profesorii noștri. Matei a suferit mult la început. Se întâmplau niște lucruri, dar erau cu totul noi, nu semănau cu nimic din ceea ce mai trăise el. Despre Maria, nou-venită în echipă, i se spusese că va fi minunată, dar era o noțiune vagă, putea însemna atât de multe lucruri... Totuși, pricepuse și el că minunat nu este să stai mai puțin cu mama, să nu te poți apropia de tata, mereu prins cu treburi, să fii ținut la oarecare distanță și de cea mică, așa, pentru orice eventualitate. A fost greu până când mânuța perfectă a Mariei a prins un deget de-al lui Matei și l-a ținut bine. Matei a încremenit și a strigat: - Uite, mami, Mica mă ține de mână! Și noi sentimente, necunoscute, l-au zăpăcit definitiv.
Au urmat un gângurit frumos, niște ochișori căprui care au căutat privirea celor negri, primele zâmbete, un râs gâlgâit în curs de formare, un plâns care o chema pe mama, dar a ajuns întâi la Matei și ... nu știu, să fi fost și multe alte sentimente, dar ele au pălit toate când s-a născut iubirea: – Uite, mami, Maria mă iubește! Uite, mami, se uită la mine! Mami, îți mulțumesc că mi-ai făcut o surioară așa frumoasă! Apoi, ochii negri se ridică spre cer și gurița șoptește: - Mulțumesc, Doamne, că ai trimis-o pe Mica la noi! Mânuțele caută, apoi, fața delicată a fetiței și mângâie, iar și iar, obrajii micuți.
Încet, dar sigur, se vindecă tristețea. Ceva nostalgii se împletesc cu bucurii și toată lumea învață. Și e doar începutul, căci școala ține o viață...