luni, 22 septembrie 2014

Copilul nostru nu citește, doamnă!

   De câte ori nu auzim, spus pe ton de reproș: - Copilul nostru nu citește, doamnă!, ca și cum doar el, copilul, e responsabil de acest lucru, nu citește, nu face ceea ce trebuie. Uneori, când mi se pare că am cu cine vorbi, întreb blând: - Dar dumneavoastră citiți? Îi citiți? Citiți împreună? Aveți cărți în casă? El are o bibliotecă a lui?
    De cele mai multe ori, părintele mă privește nedumerit. Îmi arde de glume?! El este ocupat, n-are timp de pierdut. Ce lecturi, de lecturi ne arde nouă?
    Mi-am amintit de lungile discuții despre lectură pe care le purtăm cu părinții din ipostaza de profesori și am zâmbit trist. Sunt și eu părinte și mă întâlnesc deseori cu alți părinți care au copii micuți, de 3-4-5 ani. Am început să aud, deja, replica supărată de mai sus, urmată de completarea:
  - Nu-i interesează cărțile, doamnă. 
   La vârste un pic mai mari, părinții se uită hotărâți spre profesor și așteaptă ca minunea să se producă sub bagheta dascălului, că de aceea vine copilul la școală, să devină și pasionat de lectură, printre altele. La vârsta preșcolară, cartea e și ea pe acolo, pe undeva, nu întotdeauna cu un rol clar.
   Una dintre cele mai revelatoare experiențe legate de lectură pe care am trăit-o a fost cea din primul semestru de facultate. Intrasem la Litere și, brusc, ceea ce fusese plăcere pură, curiozitate, bucurie, devenea ceva obligatoriu. Teoretic, bucuria nu dispărea, ba se amplifica, era mult de citit. Practic, doar faptul că la un singur obiect de studiu aveam peste o sută de cărți de citit pentru examen părea paralizant. Apoi intervenea gustul fiecăruia. Nu cred că erau prea mulți care-și puseseră pe lista de lectură, de bună voie, o Descriptio Moldaviae, a lui Dimitrie Cantemir sau Istoria ieroglifică, a aceluiași autor. Deci, nu citeam chiar de drag, citeam pentru că trebuia, pentru că urmau seminariile, testele, notele de la examene. Indiferent ce carte ar fi fost, simpla ei prezență pe lista de lecturi obligatorii schimba ritmul lecturii, timpul ei, bucuria părea să se piardă. Era nevoie de un efort conștient, permanent, ca lectorul specializat să nu piardă toată bucuria lectorului inocent. Să uiți, altfel spus, de personaje, spațiu al acțiunii, limbaj, figuri de stil și multe altele, și să te bucuri de evadarea în alt timp și spațiu.
   Copiilor cu care am lucrat preferam să le sugerez, mereu, noi titluri, să le citesc fragmente care să-i ancoreze în lectură, să le povestesc o scenă-două, cât mai interesante. Preferam să-i provoc și nu să-i oblig, să-i fac să anticipeze bucuria și nu obida de a se supune unui supliciu inutil, parcurgerea listei de lecturi obligatorii. 
   Având copii mici, remarc ce și cum îi apropie de cărți, dar și ce îi duce la ani-lumină de lectură. 
   Primul lucru care îmi vine în minte e, totuși, firea copilului, ceea ce are el de la Dumnezeu. Pentru că un copil care are biblioteci în jur poate să nu citească, să exceleze în alte domenii, să studieze, dar să nu fie pasionat de lectură. 
   De cele mai multe ori, stă în puterea părintelui să-l ajute pe cel mic să citească o viață. Și nu îi ia lui, părintelui, decât câțiva ani, atât de frumoși, până ce copilul învață să citească singur, descoperă cât de util îi este să descifreze misterul unui text scris și fără ajutorul mamei sau al tatălui. Văzută ca un joc, ca o pătrundere pe un tărâm magic, lectura poate să rămână o pasiune pentru o viață, sursă inepuizabilă de bucurie, de echilibru, de informație. 
  Am putut testa efectul expunerii copiilor la exercițiul lecturii de la vârste mici. De la răgazul pe care mi-l luam citind în timpul sarcinii, la nenumăratele cărți savurate în primii ani de viață ai copiilor, la biblioteca pentru copii pe care o construim de cinci ani și un pic, cei mici au stat mereu printre cărți. Nu cărți care să-i facă deștepți, competenți, geniali sau eficienți, doar cărți-jucării, cărți care să-i încânte prin culoare, formă, sunet, miros aspru de cerneală tipografică, cărți care să dezlănțuie imaginația, creativitatea, sensibilitatea. Cărți care se citesc în brațele mamei sau ale tatălui, cărți la care se chicotește sau se râde în hohote, cărți la care se lăcrimează sau se plânge pe ascuns (da, se mai întâmplă, încercați să citiți Ghici cât de mult te iubesc de Sam McBratney când nu e copilul acasă, să vedeți efecte speciale).





   Pe rând, am recitat și am povestit, am cântat, am desenat, am făcut noi înșine povești. Unul din primele cuvinte pe care le-au spus cei mici a fost catea. Avem atât de multe povești de citit împreună, atât de multe poezii cărora nu le-am deslușit încă muzica și sensul, încât mi se pare că ar trebui să dureze o veșnicie copilăria lor ca să putem trece prin toate. Sau să redevenim copii, cândva, și să continuăm lectura acestor cărți, de unde am lăsat-o, pentru alți copii.
    Cred că și copiii noștri pot să se bucure de cărți, trebuie doar să ne bucurăm noi înșine atât de mult de ele încât să se vadă, să se simtă, să se ia.


„Pentru copii este nevoie de mult mai puțină muncă de convingere în privința importanței poveștilor decât pentru adulți… Copilăria înseamnă uimire, imaginație, spontaneitate, iar maturitatea, de cele mai multe ori, pierderea acestor calități. Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să redăm adultului – fie el educator, părinte sau bunic – credința în puterea poveștilor, în așa fel încât imaginația să-și recapete rolul major în conștiința fiecăruia, indiferent de vârstă.” (James Hillman)

marți, 16 septembrie 2014

Mei Tai-ul și grădinița

    Nu l-am iubit de la început. L-am luat doar pentru că era frumos, nou-nouț (deși era la mâna a doua) și mai ieftin decât un alt sistem de purtare a unui bebeluș. Maria crescuse, wrapul elastic nu mai făcea față, era deja prea grea și picioarele nu i se mai așezau în poziție anatomică, trebuia schimbat mijlocul de purtare. 
    Soțul privea circumspect. Prea multe și prea lungi bretele, complicat procesul de punere, nu, nu-i pentru el. Dar pentru mine și spatele meu avariat ușor într-un accident de mașină mijlocul de purtare era o necesitate. Așa că nu m-am dat bătută. I-am dat o șansă. 
    Mă veți întreba de ce nu am folosit căruciorul, nu am și așa ceva? Ba da, am și-l folosesc când se apropie ora de somn a copilului și eu vreau să fac cumpărături, spre exemplu. Atunci e excelent. Prințesa adoarme liniștită, eu și Matei ne plimbăm relaxați, facem și piața, ascundem cumpărăturile în coșul încăpător al căruciorului, totul e minunat. Încetează, totuși, să mai fie așa frumos când plimbarea e mai lungă și fetița se plictisește în căruț, sau îi este dor de mama, sau trebuie să mănânce și atunci, clar, vrea în brațe. Și o spune prin gestică, scâncet sau plâns, atunci când mi-e greu să o iau imediat. Dacă ați mers cu un copil în brațe și ați încercat să împingeți și un căruț știți cât de neplăcut e. Plânsul copilului întoarce capetele celor din jur, dar mai grav e că te întoarce pe tine, părintele, pe dos. Simți că locul lui e în brațe, că e normal să-i satisfaci nevoia aceasta. Și aici intervine sistemul de purtare. 
    Mei Tai-ul pe care-l avem noi, marca Poartă-mă, îmi satisface mie nevoia de a-mi simți copilul în fiecare secundă, de a o ști lângă mine, veselă, încântată de călătorie, aproape de sursa de lapte. Ce e, din nou, foarte important, îmi lasă mâinile libere să mângâi, să mă joc, să-l țin pe Matei, să-l ghidez la o trecere de pietoni, să caut pe un raft orice obiect, să..., să... E un dar extraordinar, mai ales când copilul mai mare tânjește, și el, după apropierea de mama iar mama e doar una. 
     Drumul la grădiniță, dimineața, devine, astfel, un prilej de alint, de joacă a degetelor pe care ni le împletim amuzați, de sărutări puse tandru pe mâna mea și apoi pe a Mariei, de chicoteli vesele din partea celei mici și de priviri cu care-l caută pe fratele mai mare, de priviri calde, din care răzbate și mândria, din partea fratelui. El e cel care a făcut-o pe cea mică să râdă, a făcut-o să se uite la el. Se simte bine, intră în grădiniță vesel, se bucură de copiii care-i sunt colegi și de noile experiențe pe care le trăiește la grupa mare. 
     Dacă la început mi se părea complicat să pun corect mei tai-ul, repetând operațiunea am constatat că-mi ia un minut-două să o așez corect pe Maria și să-i leg bretelele astfel încât să nu atârne incomod, să nu o deranjeze, picioarele ei să formeze M-ul acela sănătos, de dorit la orice mijloc de purtare. Rapiditatea cu care îl pun mă încurajează să-l folosesc oricând e nevoie să ies din casă. Câștig timpul pe care-l pierdeam scoțând căruțul. Evit să o port în brațe, efortul e mult mai mare și coloana e mult mai solicitată. Urc și cobor ușor până la etajul patru, chiar și atunci când trebuie să mai duc o altă greutate. Am descoperit că e de preferat un rucsac în spate, în locul unei sacoși în mână. În scurtele plimbări până la un loc de joacă, prin cartier sau la mici cumpărături, apa, banii, telefonul stau în rucsăcelul de grădiniță al lui Matei, care mă ajută și se simte parte importantă din tot ce facem împreună. 
      Un mare plus al Mei Tai-ului sunt bretelele umplute cu burete (deci nu taie umerii) și protecțiile de bretele. Una din marile plăceri ale Mariei este să le ronțăie în timpul plimbării, mai ales când se află la puseu de creștere și o dor gingiile. Din fericire, fata de la care l-am luat (care l-a înlocuit cu ceva mai comod de pus - o Manduca) s-a gândit și la aspectul estetic, și la cel practic și i-a achiziționat două perechi de huse de protecție pentru bretele, una asortată, venită cu sistemul de la producători, alta cu un model în culori complementare, de pe net. Deci, spor la ronțăială!
      Având huse pentru bretele, obținem și un alt avantaj. Evităm să-l spălăm des și să-l decolorăm.  Dacă e cazul, se spală doar husele și se usucă rapid, fără a rămâne o zi-două cu sistemul de purtare la uscat pe sârmă. Mărturisesc că, atunci când l-am ales, m-a încântat că nuanța caldă de gri din materialul de bază se asorta cu panoul în nuanțe de mov, numai bun pentru o fetiță. Bumbacul din țesătură merită păstrat frumos, așa cum este acum, așa că evităm să-l murdărim inutil.
     Mă veți întreba: nu plânge în Mei Tai? Nu, nu plânge. Are exercițiul wrapului, iar dacă ar scânci, motivele cele mai probabile sunt că-i este cald, foame sau somn. Căldura am evitat-o folosind mei tai-ul seara, îmbrăcând-o subțire sau evitându-l pe călduri foarte mari și înlocuindu-l cu un wrap țesut. Foamea o potolim slăbind ușor bretelele și coborând copilul, astfel încât să mănânce liniștit, ferit de priviri indiscrete. Somnul vine ușor, în legănările pe care le produc pașii mamei, cu bătăile inimii ca fundal sonor. 
      
În Săptămâna Alăptării, alături de mămici purtătoare
    

duminică, 14 septembrie 2014

Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi

    Zile calde de toamnă târzie. Pregătiri febrile pentru iarnă. Pregătiri de grădiniță. Dor de catedră și de copiii de la școală. Atât de bine lângă zâmbetele celor mici, acasă.
    Între nostalgii și treburi de zi cu zi, am ales să ieșim din casă mai mult, să dăm clipelor de vacanță un sens. Atelierele de Zâmbete ale Asociației Dăruiește Aripi, desfășurate la Maritimo Shopping Center, în cadrul târgului Back to school, mi s-au părut o ocazie minunată pentru un copil curios. Așa încât, sfârșitul săptămânii a stat sub semnul jocului, al picturii și al meșteritului cu diverse materiale.



   Primul atelier la care am ajuns a fost cel de miercuri, în cadrul căruia copiii au învățat să facă brățări Loom. 
    Cum îmi doream pentru Matei activități care să-i dea ocazia să-și folosească și mintea, dar și mâinile, i-am oferit ocazia de a învăța de la voluntarii asociației să mânuiască o croșetă și un gherghef, să se bucure de lucrușoarele create de el însuși. Să mai spun cât de mult îmi plac astfel de activități, cât de drag mi-a fost să-l văd lucrând alături de ceilalți copii, ajutat de ei? Voluntarii, adulți și copii, i-au explicat tehnici simple, cum să utilizeze micile elastice și croșeta, cum să încheie brățara. Am plecat de acolo cu prima lui brățară Loom și cu intenția de a achiziționa elasticele colorate, prilej de joacă și efort concentrat. 
    De atunci, casa s-a umplut de brățări. Are Matei trei-patru, are și Maria, am și eu, și brățară, și elastic multicolor de prins părul. Ne-am documentat, am văzut cât de multe modele de brățări sunt pe net, câte tutoriale după care poți croșeta bufnițe, iepurași, brățări complexe. Cred că ne vom ocupa timpul o bună bucată de vreme cu ele: sunt amuzante, cultivă imaginația, ajută la dezvoltarea motricității fine, pot fi un cadou drăguț pentru oricine. 



Elasticele de păr


Creioanele - suport improvizat pentru brățări

Prima brățară 

      Un alt atelier la care am ajuns și care ne-a încântat este cel de pictură pe sticlă, de sâmbătă. Cu mijloace simple, un pahar și-a schimbat înfățișarea și s-a transformat într-un suport de lumânare, o candelă improvizată. 

Foto - Zamfir Andrei Cristian

Fluture pe o parte, Furia Nopții pe cealaltă



Foto - Zamfir Andrei Cristian


    Dincolo de activitățile acestea, însă, se află dorința Asociației Dăruiește Aripi de a informa publicul despre proiectul Dăruiește primul zâmbet, despre visul unor oameni de bine de a  reconstrui și moderniza cu ajutorul donațiilor Secția de Terapie Intensivă Neonatală din cadrul Maternității Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța. 
       Discutând cu Alina Vasea, directorul asociației, și cu Ana Maria Toma, voluntar al asociației, mi-am amintit de tot ce a însemnat pentru mine venirea pe lume a copiilor mei, de încărcătura emoțională a momentului, de speranța că va fi bine, atât pentru mamă, cât și pentru bebeluș. Mi-am adus aminte de nevoia mea de a ști că spitalul are în dotare o Secție de Terapie Intensivă utilată corespunzător, capabilă să ofere un start optim oricărui copil născut în Constanța. Am refuzat să gândesc ce ar însemna să știi că un copil ar avea șanse dacă aparatura din dotarea spitalului ar fi modernizată, dar că nu este modernizată.  Cu siguranță, efortul acesta al voluntarilor, aparent mic față de problemele atâtor copii, ar fi atunci esențial pentru cel puțin o ființă: ființa nou-născută care trebuie să beneficieze de suportul tehnic performant azi, mâine, în răgazul acesta de timp dintre ceea ce este și ceea ce va fi. Pentru această ființă și pentru viitorul ei merită să dăruim.




vineri, 12 septembrie 2014

Pregătiri pentru grădiniță

    E  12 septembrie, mai e doar un pas și începe școala. Sau grădinița. Grupa mare. Nu reușesc să pricep când copilul meu a devenit numai bun de dus la grupa mare. Și am, deja, emoții pentru plecarea, prea curând venită, la școală.
    De la începutul verii, el spune tuturor că pleacă la clasa 0. I se trage de la grupele mixte în care se lucrează de vreo doi ani, grupe cărora nu le văd rostul, ci le simt dezavantajele. După ce a cântat un semestru despre cum pleacă el la școală, copilul meu are senzația că toamna-i va aduce teme ( :) ) și că va fi obligat să scrie și să citească zilnic. E dezamăgit când îi spun că-l mai așteaptă un an de grădiniță și se uită neîncrezător la mine. Cum, mai are timp de joacă nestingherită? Păi, și cântecele, doamna, colegii? El de ce nu e școlar? 
    După lungi discuții și priviri nedumerite, căutăm prin librării rechizite, cărți, jocuri, ceva ce să ne bucure, dar să ne și învețe. Azi ne-am întors de la Leonardo cu câteva lucrușoare drăguțe, numai bune de folosit în zilele lungi de toamnă ploioasă sau de iarnă friguroasă. Nu am luat o listă de la doamna noastră, căutăm doar lucruri care să ne inspire și să ne facă poftă de joacă. Din rafturile zăpăcite de cumpărători, am cules pe rând:
- patru cărticele cu texte micuțe în limba franceză (menite să o amuze și pe micuță, așa că una are și o lămpiță sub formă de lună care se aprinde, alta lasă să se audă cuvinte în engleză la atingerea unui buton)




 - hârtie colorată autocolantă
 - abțibilduri în relief, cu motive de Crăciun
- abțibilduri cu animale care trăiesc în mare, pentru o activitate legată de mediul acvatic
- un mic puzzle din lemn, reprezentând un vapor, bun pentru mari, dar și pentru mici
- hârtie de împachetat cadouri, bună și de decupat, făcut felicitări și câte alte lucrușoare amuzante
-  mărgele, utile la alcătuirea brățărilor și a colierelor
- două mașinuțe pe care copilul le construiește asamblând fragmente metalice și plastice, șuruburi, piulițe, activitate utilă pentru dezvoltarea atenției, a capacității de concentrare, dar și a motricității fine
- invitații pentru petrecerile din familie și plicurile aferente (plănuim să le folosim la aniversarea de un an a Mariei). 


  Cea mai dragă dintre toate ne e o carte cu activități legate de mare ( Ma planete Mer), imprimată pe hârtie superbă, cu fotografii captivante și experimente care ne-au pus, deja, imaginația la lucru: cum se scufundă un submarin, cum se formează curenții marini, cum se extrage sarea de mare, cum se realizează un acvariu, cum construiești un vaporaș într-o sticlă etc. Matei s-ar fi apucat  de lucru din clipa în care a deschis cartea. A trebuit să o răsfoim și să stabilim clar când și cu ce începem să lucrăm din ea. 



     Mașinuțele, însă, l-au ținut flămând o vreme. De entuziasm, a lăsat mâncarea și s-a apucat de lucru, concentrat să nu piardă vreun șurub, vreo piuliță, să țină corect șurubelnița.
    De cărțile în franceză cred că m-am bucurat și eu mult, îmi place limba și îmi doresc să-l inițiez, treptat, și pe Matei. Prețul lor a fost neașteptat de mic, undeva între 1 leu (cărticelele pentru copii de vârstă preșcolară) și 4 lei, cele mai complexe. Tot la 4 lei bucata sunt și toate celelalte mici obiecte de papetărie, dar prețul lor coboară la nici 3 lei (cam 2, 70) atunci când sunt luate 2 sau 3, deoarece intră într-o ofertă a magazinului. Singura problemă - aceste obiecte de papetărie sunt atât de dezorganizate că vânzătoarele nu m-au putut îndruma spre o zonă în care să găsesc cărți pentru copii, am făcut singură muncă de detectiv, cu copiii aferenți amestecați printre picioare. 
    În concluzie, ne pregătim de grădiniță punând la cale noi jocuri, noi activități distractive, captivante, pasionante.







joi, 11 septembrie 2014

August, vacanță




  August, vacanță. O parte acasă, la mare, altă parte pe malul Dunării. Muntele - doar vis. Încă. Și amintire intensă a verilor trecute. 
  Marea ca acasă e ceva nou pentru mine. Încă mă simt turist. Bucuria de a o ști mereu acolo, bucuria de a respira aerul sărat. Liniștea apusului. Încăpățânarea de a rezista oboselii și de a-i duce pe cei mici la plajă chiar și când ai tendința de a renunța, tocmai pentru că știi că e și mâine acolo. Satisfacția că nu ai făcut-o. Mâine e altfel, cu altă lumină. Cea de azi e doar a zilei de azi. 
  Copii. Zâmbete, ochi care râd, ochi care plâng. Ochi care sclipesc de dorința de a spune, de se spune celor din jur. Prieteni - oameni tineri, luminoși, care trăiesc din plin bucuria de a fi părinți. Copii alinați, copii de la care părinții învață, pentru care citesc, caută, se transformă, se întorc în timp.
  Dunărea - cu aceeași liniște, cu cerul puzderie de stele, cu cântece de greieri gălăgioși. Miros intens de verde, de pământ. Miros de ploaie, de toamnă venită prea repede, după o vară scurtă. Răcoarea de dimineață, încă plăcută, ca un veșmânt proaspăt. 
  Abundența fructelor. Răsfăț cu migdale dulci. Smochine și nuci cu pielița încă albă. Persici de grădină, cu miez surprinzător de aromat. Dealuri, livezi. Dorul de munte un pic mai ostoit.