marți, 25 noiembrie 2014

Săptămâna Bebelușilor Purtați și un wrap-tai personalizat

  Anul acesta a fost prima dată când m-am implicat în activitățile desfășurate în Constanța, în Săptămâna Bebelușilor Purtați. Molipsită de entuziasmul fetelor din grupul BabyWearing Constanta, am participat și eu la întâlniri (reale sau virtuale), la discuții, concursuri, am citit și am aflat lucruri noi și, în final, m-am ales cu două daruri pe care nu le voi uita prea ușor: un sling Poartă-mă și un wrap-tai Crisalida, înrudite prin culorile calde dar și prin frumusețea oamenilor care cred în purtarea bebelușilor.

 Cu un copil de un an și altul de cinci ani, purtarea fetiței mele mi s-a părut ceva de la sine înțeles. Pentru că vreau să mă bucur de căldura ei, de fiecare zâmbet, de priviri curioase, de complicitatea aceea plăcută care se naște între mine și ea când ne privim ochi în ochi, când îi sărut creștetul capului sau fruntea sau ochii sau fiecare obrăjor. Vreau să mă bucur și de mânuțele mici ale băiețelului care mă caută ca să se asigure că nu am uitat și de el, care caută să se joace și are nevoie de un partener (chiar de doi, e și mai bine). Să mai spun că vreau să fiu și gospodină, deseori? Adică n-am stare și mă aventurez doar cu ei prin magazine, librării, parcuri, plajă și am și pretenția de a pleca de pe unde ne plimbăm cu niscaiva bunătăți. Și am nevoie și de mâini libere, măcar din când în când.
  De la o vreme, începusem să mă întreb dacă singura soluție e mei-tai-ul. Cu slingul mă descurcam pe distanțe scurte, prin magazine, dar nu mergea pe distanțe mai mari (Maria are aproape 11 kg). Mei-tai-ul a devenit acel accesoriu pe care-l folosesc ușor, firesc, oricând. Numai că mi se tot părea că puntea îi rămâne mică Mariei. Și de o parte, și de alta, pe lângă piciorușe, rămâneau cam trei centimetri neacoperiți de material iar poziția specifică, în M, părea să nu se mai realizeze cum trebuie. Darul Ilincăi a venit la momentul potrivit. După surpriza premiului, am trăit încântarea de a descoperi un om tare fain, așa cum mi-e drag mie, din orașul meu de suflet, Iași. 
 A urmat o perioadă în care am discutat despre ceea ce-mi doresc, am așteptat noile materiale de la țesătorie, am visat la dungile multicolore și la cum o voi purta cât de mult pe Maria, nu în brațe, că e grea, ci în inventivele wrap-uri, sling-uri, mei-tai-uri, wrap-tai-uri, în orice mijloc de purtare care mă va ajuta să retrăiesc perioada în care bebelina mea era în burtică și eu mă legănam, cam cu același număr de kilograme ca și acum, când o port.
 Wrap-tai-ul a devenit, astfel, darul de un anișor al Mariei, făcut pe măsurile ei, încăpător și subțirel, bun și de iarnă, și de vară, ușor, vesel și practic. Și cu un pic de praf de somn pentru că, de la prima întâlnire cu el, micuța s-a cuibărit ca într-un marsupiu și în trei secunde dormea dusă, legănată de pașii mei, în drum spre grădinița lui Matei.





 Se numește wrap-tai, e practic și are, deja, atât de multe amintiri care se leagă de el: prima toamnă în care, în Constanța, mămicile au vrut să se știe că un copil poate fi oricând, oriunde e mama lui, lângă inima ei. Prima aniversare a Mariei. A împlinit un an și primele daruri au venit dintr-o lume virtuală, care are capacitatea de a deveni, uneori, reală, frumoasă, surprinzătoare, o lume care apropie oameni cărora le-ar fi venit greu să se întâlnească în alt fel. Oameni tineri, pasionați, capabili să schimbe în bine lumea în care trăiesc.
  Prima toamnă în care, fără să vreau, mi s-a făcut dor de Iași. Și, pentru că nu am putut ajunge noi la el, Iașul a venit la noi sub forma unui simbolic wrap-tai.





joi, 6 noiembrie 2014

Conferințele Uraniei și brioșele

Motto: Copiii nu sunt cărți de colorat. Nu ajunge să-i umpli cu culorile tale preferate. (Khaled Hosseini)


           Azi am făcut brioșe, cu fructe cu aromă de acasă, păstrate în congelator și strecurate în câte ceva bun când ne e dor de soare, de vară, de vacanță. De ce le-am făcut? Nu, nu pentru că am uitat că îngrașă, ci pentru că simțeam nevoia de a mă bucura mai mult de copiii mei și brioșele sunt un bun prilej de a te bucura.
            Festinul a început într-un mod inedit, cu nașterea impulsului, în timpul unei conferințe de parenting, susținută de Urania Cremene, la Hotel Iaki, în Mamaia.
  Intitulată 18 Tehnici Fundamentale de Parenting  pentru Copii Echilibrați și Părinți Împliniți, conferința a răspuns unei nevoi certe, pentru că sala era plină și părinții ochi și urechi, dornici să afle soluții pentru propriile semne de întrebare.
            Abordare celor 18 tehnici a avut darul de a ține publicul în sală, de a-l provoca să adreseze întrebări, să caute și alte răspunsuri, în întâlniri viitoare.
           Ce m-a ținut pe mine în sală, mai presus de orice, a fost grupul de părinți cu care am venit. După îndelungi ezitări, hotărâsem să merg, să-mi reactualizez anumite idei sau să le îmbogățesc. Un mail al organizatorilor ne rugase politicos (cu o zi înainte de eveniment) să  ne lăsăm copiii acasă, deoarece conferința se adresează părinților. Mi-am luat, totuși, cei doi copii din dotare și, cu inima în dinți, am intrat pe ușa sălii unde conferința începuse de câteva minute. Stânjeneala de a deranja un discurs început s-a mai estompat sub zâmbetele calde ale mămicilor mele curajoase. Un bebe în wrap-tai, altul într-o Luna, Maria nu mai era chiar o raritate. Toți trei, atât de cuminți cât sunt, de cele mai multe ori, copiii purtați și alăptați, conștienți de faptul că mama e mereu lângă ei.
    Următoarele trei ore au fost trăite ca într-un carusel de emoții. Trăiri provocate de discursul Uraniei, dar mai ales de mișcările fetiței, de nevoia celui mai mare  de a avea o altă activitate (își dorise să vadă marea, deci tati l-a dus să se plimbe și să se joace).
            Primul lucru care mi s-a părut util în modalitatea de organizare a informației a fost structurarea clară a ideilor, susținută de prezentarea pe slide-uri. Am identificat în Urania omul inteligent, echilibrat, apt de performanță, dar dornic să coboare la nivelul copilului, să și-l apropie și să-l sprijine în descoperirea lumii.
            Am recunoscut clasicele exerciții de spargere a gheții, elementele care țin de comunicare, de organizarea unui discurs menit să captiveze într-un timp scurt și să eficientizeze transmiterea informației.
            Provocați să-și imagineze propriii copii la 30 de ani, părinții din sală au abordat mine serioase, uneori îndurerate: fiecare își dorea un copil puternic, sănătos, echilibrat, fericit cu propria viață, dar era clar că nu e atât de simplu să obții toate aceste lucruri.
            Pentru mine, omul de rând, enumerarea nevoilor de bază ale fiecărui om a avut efectul ridicării unui văl de pe ochi. Intuitiv, știam tot ce auzeam, practic, uitam deseori unele idei, iar la ananghie aplicam sfintele tipare imprimate de familie în decenii. Mi-a prins bine, prin urmare, să aud despre competență  (sau nevoia de a crește, de a te dezvolta, de a învăța nestingherit), despre conectare (sau nevoia de a fi iubit necondiționat, de a primi și a dărui, de a contribui) și despre control sau nevoia de a hotărâ, de a face alegeri independente de voința altcuiva). Mi-a prins bine să înțeleg că lipsa oricărui element din cele trei menționate are efecte grave, manifestate imediat și/sau pe termen lung, ajungând până la lipsa totală a motivării și depresie.
            Plecând de la perechea clasică recompensă – pedeapsă, folosită în continuare atât de frecvent, Urania a amintit că prezența simultană a conectării, controlului și competenței duc la o stare de bine totală, la echilibru. Tehnicile enumerate în continuare sunt menite să satisfacă nevoile elementare și să permită unui copil (prin extensie, și unui adult) să devină el însuși.

I. Conectarea este posibilă prin:

1.Empatie (dacă un copil își dorește ciocolată, nu are rost să insiști spunând că nu este bună, este mult mai bine să-ți exprimi capacitatea de a-l înțelege, de a-l susține, ajutându-l să ajungă singur la o altă soluție).

 2. Întreabă - nu da comenzi. Unul dintre aspectele pe care l-am remarcat și eu la copii este exact acesta: suprasaturarea cu ordine, date de dimineață și până seară. (M. al meu chiar spune foarte frumos: - Vreau să am un timp al meu în care să mă lăsați să fac ceea ce vreau, cum vreau eu. De ce trebuie să fac mereu ceea ce ziceți voi? ) Întrebări precum  Ce încerci sa obții? Cum te simți? Ce ai învățat din experiența aceasta? Ce ai putea face pentru a rezolva problema data viitoare când te vei confrunta cu ea? satisfac nevoia de control și duc la rezultatul scontat.
   Pentru fiecare comandă pe care o dăm există alternative. E nevoie de timp și exercițiu pentru a găsi formularea cea mai potrivită. În loc de Spală-te pe mâini! Ce facem noi înainte de masă? În loc de Fă-ți temele! e de preferat Ce faci tu când vii de la școală? sau Îți faci temele acum sau după o jumătate de oră de joacă?

3. Iubire necondiționată. Pornind de la atât de des auzitul Dacă nu vii cu mine, te las aici., Urania a punctat ideea că mesajul care ajunge la copil este Te părăsesc dacă nu te comporți cum îmi place mie. Mai trist este că un copil înțelege, intuitiv, că nu-l poți părăsi oricând, oricum, și se sperie, pierzându-și și încrederea în părinți. Efectul se simte și asupra adultului, care va crede că nu este iubit și acceptat așa cum este el.
 Din aceeași categorie, e și notarea copiilor la școală, urmată de lauda părinților. Copilul va trage concluzia că este deștept doar când ia nota 10 și că este prost dacă nu-i iese bine ceva. E firesc să-l asigurăm pe copil oricând că este deștept, nu doar când vine cu nota 10. Să-i spunem câtă bucurie ne aduce, cât de fericiți suntem că face parte din viața noastră fără un motiv special. Principiul de bază este: Iubirea nu se dă, nu se ia, ea este pur și simplu!

4. Accentul pus pe unicitatea copilului - Să-i subliniem unicitatea, să evităm compararea copiilor (aud frecvent: Dacă el poate să ia note mari, tu de ce nu poți?). Mesajul pe care ar trebui să-l transmitem copiilor este că sunt unici, că îi iubim așa cum sunt.
  Important e ca o dificultate întâlnită să devină o șansă reală de a discuta, de a învăța. Sinceritatea noastră este importantă, evitarea manipulării e și ea crucială. S-a amintit tendința de a folosi televizorul, tableta, telefonul pentru a “cuminți “copilul, blocând dezvoltarea firească a creierului și ajungând la efecte numite atât de repede ADHD, spre exemplu.

5. Implică-l în familie. Tocmai pentru a nu abandona copilul în fața unui televizor, e firesc să fie implicat în tot ce se întâmplă în casă. Deși va lua mai mult timp să ducem la bun sfârșit oricare dintre treburile începute, pe tremen lung, efectele fac să merite acest efort. Copilul are nevoie să decidă ce se gătește, ce se cumpără, unde se merge într-un week-end, are nevoie să fie consultat când se iau hotărâri importante. E util ca el să învețe să gătească ajutându-și mama sau tatăl în bucătărie. (Brioșele noastre, deci, de aici s-au născut. Și au avut ca efect nu doar niște dulciuri de casă nechimizate și cu fructe din copacii bunicii, ci și un copil care a pus în bol făină, ouă, condimente, zahăr, a amestecat, a bătut cu mixerul compoziția, s-a prăfuit cu agent de afânare și s-a întrebat dacă ceea ce a ajuns în aluat va fi suficient pentru a ține aluatul crescut, a aflat cum e mai practic să spargi un ou, ce dă gust mai bun compoziției și multe altele. La final, era mândru de el și-i sclipeau ochii de bucurie, cum i se întâmplă, de altfel, de câte ori ne facem timp să-l luăm cu noi la bucătărie, să ne ajute).

6. Coboară din copac – e important să ne așezăm la nivelul lui, să empatizăm, să-l îmbrățișăm, să avem contact visual cu el. Conectarea facilitează corectarea (Da, ai greșit, hai să vedem cum corectăm.)
Mi s-a părut oportună și ideea de a te retrage din public, evitând sentimente de rușine, de vinovăție, de frică. Mi-am amintit de primele tentative ale copilului de a ne șantaja plângând de dragul unor dulciuri, în magazinele în care sunt expuse ostentativ. Încă mai cred că dacă am fi cedat rușinați de privirile mustrătoare ale celor din jur ne-am fi ales, mai apoi, mereu, cu scene la fel de elocvente (dorința copilului există, încercăm să găsim mereu variante de casă, cât mai sănătoase, vorbim, explicăm și, da, uneori cedăm și-i satisfacem nevoia, chiar dacă nu suntem noi convinși că e bine).

II. Competența
 1.      Creează spațiu și dă-i drumul – veghează fără a sufoca, lasă copilul să-și descopere limitele, să-și descopere drumul. Mergând cu un pas înaintea copilului, putem crea un cadru sigur, în care să învețe despre sine și despre lume.

 2.      Fii model și predă competențe – aici mi-a plăcut ideea de a gândi cu voce tare, ca un copil să învețe cum se analizează o situație, cum se rezolvă ea.
       Împărțirea abilităților în pași mici e o altă idee utilă: copilul nu va învăța să se îmbrace într-o zi, dar pas cu pas, va învăța să devină independent (mi l-am amintit pe M., încercând să-și scoată un tricou, scâncind că nu-i reușea, pe soțul meu care-l învăța cum anume să țină mâinile, cum să tragă de poalele bluzei, de bucuria lui că a reușit și de încântarea cu care se schimbă când vine de la grădiniță, mândru că o poate face singur). La un moment dat, se discuta despre combinarea stilurilor de învățare: auditiv, vizual… ) și m-am întrebat câți dintre părinții obișnuiți știu ce înseamnă așa ceva. De regulă, se ajunge la concluzia e că el, copilul, nu vrea, nu ascultă, deși el, părintele, a făcut tot ceea ce trebuia.

 3.      Greșeala – oportunitate de învățare – o idee esențială, neglijată deseori. Dacă un copil pierde un obiect, nu pedeapsa rezolva problema, ci empatia, analiza a ceea ce s-a întâmplat și încredințarea unui alt obiect, similar, pe care copilul să testeze ceea ce a învățat (Tratarea primelor dăți – importantă. Aici am fost puțin surprinsă, de regulă, reacționam prin a lipsi copilul de obiectul similar celui pierdut și, iată, nu e cea mai bună idee.).

 4.      Nu folosi pluralul – pentru că ia din responsabilitatea copilului. Deci, evităm Noi încă purtăm pamperși. Problemele copilului sunt ale lui și trebuie să învețe să și le rezolve, noi ascultăm și ajutăm, acolo unde se poate.

 5.      Întreabă și descrie – Descrie concret plusuri și minusuri: Ai făcut patul, văd că mai ai de strâns cărțile de pe masă.

III. Controlul

 1.      Creează spațiu pentru joaca liberăîn lumea modernă, copiii au pierdut timpul pentru joacă liberă, nu-și mai pot confirma valoarea în cercul de prieteni din jurul casei, se mișcă doar într-un cadru formal. Prin urmare, creăm spațiu pentru joaca liberă, nu cenzurăm în timpul jocului (Așa se face, așa trebuie să te joci.), lăsăm copilul să preia controlul.

Unul dintre exemplele mele favorite a fost cel cu desenul care NU  trebuie să fie în contur. Fapt pe care-l descoperisem și noi, după ce o educatoare ambițioasă a decis că trebuie să umilească un copil de trei ani și un pic, să-i facă n observații pentru că nu e capabil să deseneze în contur, nu desenează mereu ce i se dă ci vrea să deseneze și altceva și, culmea îndrăznelii, face copacii albaștri când ei sunt, evident, verzi. Ne-a liniștit atunci o prietenă profesoară de desen, care ne-a explicat calmă că unul dintre motivele pentru care copiii se îndepărtează de latura artistică este exact acest gen de insistență, dusă până-n pânzele albe. Ne-a vorbit despre etape de dezvoltare fizică și psihică și ne-a lămurit că trebuie să-i dăm timp copilului să crească. Azi, cumpărăm hârtie de desen, culori, acuarele, copilul desenează de drag, uneori chiar și în contur.
      S-a mai amintit, ca în treacăt, problema temelor imense, care țin copiii prinși la masa de lucru un număr de ore deseori mai mare decât cel pe care l-ar putea presta un  adult. Voci supărate au sesizat imediat că profesorii dau prea multe teme, fără să se consulte între ei. Urania a remarcat și reversul medaliei: într-o societate axată pe competență, profesorul care nu dă teme e socotit mai slab pregătit, părinții intră în panică, în final copilul are teme multe și pentru că solicită părinții.

 2.      Află-i opinia cu orice ocazie. Planificarea unui concediu, achiziționarea de bunuri, schimbarea unui comportament, toate pot pleca de la a afla opinia copilului.

 3.      Calmarea pozitivă – indiferent ce dificultate apare, e util să ne păstrăm calmul, să ne conectăm, să-l luăm în brațe, să empatizăm. Colțul de rușine, a trimite un copil supărat în camera lui sau a-l așeza pe un scaun nu sunt soluții care să ajute fără a avea și efecte negative. Calmul se va instala dacă îl ajutăm pe copil să facă ceea ce-i place (să alerge, să danseze, să deseneze sau să asculte o poveste). Afirmațiile pozitive și întoarcerea la întrebări vor fi utile pentru a-l responsabiliza, pentru a-l ajuta să găsească singur calea spre starea de bine.

 4.      Paranoia pozitivă.

 5.      Dezvoltă responsabilitatea.
^     6.  Oferă variante în cadru limitat.

Ultimele trei îmi sunt mie oarecum neclare, pentru că nu am putut asculta prezentarea cu toată atenția. Fetița obosise, era cald, așa că a rămas să completăm informația cu propriile lecturi. Dincolo de acest aspect, conferința are meritul de a ne fi adus informație valabilă, actuală, prezentată profesionist.