marți, 29 iulie 2014

Diversificarea la patru luni, varianta românească

   Acum cinci ani aveam un copil pe care trebuia să-l alăptez și mi se părea că nu se satură. Nu se sătura de lapte, tânjea după mine, după afecțiune? Avea alte nevoi și eu eram prea focalizată pe ale mele ca să-mi mai pot da seama de ce simte el? Poate chiar nu se sătura, pentru că, din primele ore, se intervenise cu lapte praf și puiul meu trăgea din seringile cu laptele artificial sub privirile admirative ale asistentelor: 
- Ce mâncăcios, nu se satură cu o seringă, abia-i ajung două!
  Debutul nostru în alăptare, plin de peripeții, ne-a costat câteva luni de agitație, plâns, țipete ale lui bebe, sfaturi binevoitoare ale tuturor, umilință a mamei (era primul copil, sigur ceilalți le știau mai bine pe toate, mai văzuseră/ crescuseră bebeluși). Am schimbat vreo trei tipuri de lapte praf, biberoane, pompe de muls. Privind în urmă, au existat câteva detalii care ne-au făcut să ieșim la suprafață și să câștigăm o perioadă frumoasă pentru toată familia.

1. Exemplul celor apropiați. Mama, bunicile, vecinele, prietenele - alăptaseră, știam că se poate.
2. Crescusem la țară, văzusem nenumărate mămici din specii diverse care-și alăptau puii, cu acea pace care le respira din toată ființa și cu o determinare pe care nu ți-o poate da decât lipsa de alternativă. Laptele chiar însemna viață pentru ele. 
3. Dorința de a avea un copil puternic, sănătos, inteligent. Citisem cât de util este laptele și voiam ce-i mai bun pentru puiul atât de mult așteptat. Am păstrat din tot conglomeratul de informații câteva idei ancoră și nu m-am lăsat zdruncinată de argumente pseudo-științifice (Nu e laptele gras. Nu-i ajunge. E mare bebe, are nevoie de completare. Plânge de foame. etc).
4. Sprijinul necondiționat, total, al soțului. Bucuria lui când ne vedea împreună, mulțumirea că ne e bine. Timpul pe care ni-l oferea, preluând o parte din micile îndatoriri gospodărești. 
5. Copilul. El mi-a spus cel mai clar ce-i place, refuzând două mărci de lapte bine cotate, strâmbându-se artistic la biberoane și lipindu-se cu încredere de sân.
6. Încrederea și atenția la detalii. Încrederea în ceea ce-mi spunea copilul, în capacitatea mea de a descifra mesajele lui. Micile semne care spuneau clar că e bine, că suntem pe drumul cel bun.

   Toate cele de mai sus și multe altele mi le-am adus aminte la o întâlnire cu alte mămici. Am simțit că alăptarea e o experiență frumoasă, am văzut că și alte mămici simt la fel. Mi s-a părut frumos felul în care o mămică poate susține o altă mămică. Felul în care se pot încuraja și pot schimba o realitate care-și are bazele într-o slăbiciune a sistemului medical: mama se luptă, uneori, cu morile de vânt, fără sprijin adecvat din partea cadrelor medicale.  
  M-am regăsit în ezitările mămicilor la început de drum. Mi-am văzut copilul pus la sân, cu acceptul meu, de o prietenă. Sugea însetat, cum nu reușea să o facă la mine. Simțeam că e neobișnuit, îmi doream să fiu eu sursa acelui lapte alinător. L-am văzut puternic, mi-am zis că va reuși să-și formeze și el canalele la fel de bine. Am revenit la acea imagine deseori, luând din ea puterea de a merge mai departe.

   Azi i-am oferit lapte unui copil care se luptă să găsească drumul. Biberonul și un SNS par să-l fi confuzat, după ce un pediatru a prescris lapte praf pentru că luase prea puțin în greutate (400 g într-o lună). Mi-am amintit de ceea ce spunea Jack Newman despre cântar, despre cât de mult poate înșela și încurca. M-am uitat, apoi, la puiul care simțea, probabil, că nu sunt mama lui și mi-am dorit să simtă bucuria pe care o simte Maria când suge. L-am simțit agitat și am încercat să nu mă las cuprinsă de panică, să cred în căldura pe care o aduce laptele. Și l-am văzut cum se liniștește, cum găsește un ritm, cum trece de la mișcări largi ale maxilarului la mișcări cursive, unduite. M-am amuzat că avea gurița plină de lapte și-mi căuta privirea și râdea, exact cum fac și ai mei. O clipă, mi-a fost dor de pui și mai mic, o clipă am știut că aș putea iubi orice copil. Nu cred că, în final, era chiar sătul. Dar a arătat că poate. Și că-i atât de receptiv. Și că-i place să-i cânți și se liniștește ascultând.  
   M-a uimit, mai apoi, să aflu că mămica solicitase sfatul celebrului pediatru canadian și că Jack Newman recomandase începerea mai timpurie a diversificării pentru a evita suplimentul de lapte praf (la patru luni). Mă gândesc, totuși, că un supliment din lapte matern e mai potrivit decât orice alt aliment și-i va da timp să mai crească și să-și regleze singur cantitatea de lapte. Mi se pare o variantă de diversificare mai firească, chiar dacă e de-o seamă cu timpul.
  

luni, 28 iulie 2014

Cinci ani și atât de multe trăiri

  Prima noastră aniversare oficială în Constanța. Ar mai fi fost una, cea din ziua în care băiatul meu s-a născut, dar pe aceea am ratat-o. Adică ne-am bucurat, da, se născuse bebe, dar eu eram în salonul de la reanimare, cu ceva săculeți de nisip pe burtă, iar bb era singur în salonul nou-născuților. Situația tipică pentru o cezariană făcută într-un spital de stat. Oră magică, contact piele-pe piele? Doctorul meu mi-a făcut o favoare și mi l-a arătat pe bebe. Îl ținea suspendat, așa că am apucat să văd că e brunet, cu o claie de păr negru, ciufulit (am dedus că seamănă cu mine). Restul senzațiilor sunt un amestec de mă bucur că am un copil sănătos cu eu mă simt ciudatmi-e frig și tremurnu-mi place tricoul acesta plin de sângeați putea fi un pic mai atenți cu mine și multe altele asemenea, puține frumoase și deloc bune, în esență.
    Dincolo de ezitări, spaime, tristeți și suspine, Matei m-a învățat că nu știam mai nimic despre mine și despre lume până să-l cunosc pe el. Ceea ce știam, nu știam prea bine. Aveam mintea și sufletul pline de preconcepții, de idei livrate de-a gata, pe care, uneori, chiar nu le puteam metaboliza dar mă străduiam să o fac dintr-o cumințenie prost înțeleasă. Copilul acesta, mic și neajutorat, ne-a ajutat să descoperim infinite nuanțe ale iubirii, ale bucuriei. Ne uitam la el ca la o minune. Este minunea noastră apărută într-un moment în care aproape nu mai speram să avem un pui al nostru, crescut din noi. Am învățat că deznădejdea e inutilă deseori, că bucuriile vin când te aștepți mai puțin, că a  trece la un alt nivel al existenței fizice și spirituale poate fi dureros, dar atât de frumos și de intens.
     Fiecare clipă petrecută cu el m-a vindecat de amintiri în nuanțe gri, m-a obligat să mă mișc, să mă descopăr, să fiu mai eu. Am învățat să mă revolt, să mă intereseze în primul rând ce simt eu și apoi ce mi se spune pe ton atotcunoscător. De ce mi-a fost util? Pentru că în fiecare zi am de făcut alegeri, trăiesc cu alegerile mele și trebuie să le găsesc pe cele mai potrivite pentru familia mea.
     Uitasem să mă joc și a trebuit să-mi aduc aminte pentru copilul meu. Uitasem să vorbesc și să-mi ascult gândurile și am făcut-o pentru perechea de ochi negri care mă urmărea în fiecare colț al camerei. Renunțasem să cânt și am reînvățat de dragul celui mai dulce chip de pe pământ.
      Fiecare clipă petrecută cu Matei a fost o bucurie de o intensitate pe care nu o intuisem niciodată.
      Într-una din zile am remarcat și un fapt inedit: pierdusem, pentru totdeauna, liniștea. Știam că eram mamă și că, oriunde va merge, eu îl voi însoți cu gândul și-i voi purta de grijă. M-am speriat, în prima clipă. Mi s-a părut greu să nu mai poți respira până la capăt niciodată, să nu mai poți fi indiferent nicicând. Sau să lași o parte din grijă lui Dumnezeu, să recunoști că tu, omul, poți doar până aici. Și, mai departe, doar Cel de Sus poate ocroti, veghea. Tu ești om și eziți, obosești, te îmbolnăvești. Chiar ești om.
      Am descoperit, apoi, de ce mama nu se prea îmbolnăvea: nu avea timp. Și iubea. Mult, pe noi, copiii. Am remarcat, într-o zi, că nimeni nu mă învățase cum să mă port cu un copil și totuși știam și o făceam cu blândețe, cu răbdare. Și am știut că sunt alte trăiri pe care puiul meu le-a chemat la suprafață și cred și acum că le învățasem cândva, în prima copilărie, în brațele mamei și lângă sânul ei cald. Și i-am fost recunoscătoare și am iubit-o și mai mult pe ea, cea care fusese cândva o mamă tânără, poate la fel de speriată ca mine, poate cu mult mai curajoasă.
    Cinci ani - au trecut ca un vis. Mă uit la el și mi se pare că e prea repede mare, mi-e dor de zulufii lui castanii și de primele râsete de cristal.
   




joi, 24 iulie 2014

Privire în oglindă

  Tata obișnuia să se privească lung în oglindă când se pieptăna. Sau se oprea în fața oglinzii și-și aranja părul, iar și iar. Mă uitam de undeva din spatele lui și-i surprindeam reacțiile. Părea că vede ceva ce noi, ceilalți, nu vedeam, părea că acolo, în oglindă, caută o confirmare, poate ceva pierdut sau doar un răspuns la o întrebare. Gesturile mi se păreau stranii, cumva prea  teatrale. Azi, mă surprind făcând la fel. Mă uit și mă minunez că eu sunt, că arăt așa, nu prea mă simt așa bătrână, m-aș amuza dacă n-ar fi așa multe ridurile, petele. Mda, eu mă simt, totuși, frumoasă.
  Dar nu despre mine era vorba, ci despre oamenii pe care-i reconstruim din gesturi. Pe tata nu l-am înțeles cu adevărat niciodată. Am intuit, m-am întrebat, m-am revoltat. Dar n-am înțeles. Punea între el și lume atât de multe obstacole încât, bănuiesc, chiar el uitase drumul înapoi. Încercam să-l descifrez din gesturi, din vorbe, zâmbete fugare, doar ale lui, cu ironie și un pic de sarcasm. Îmi plăceau acele zâmbete, rare, care-i schimbau tot chipul, îl făceau mai pământean, mai ... tata.
   Acum câteva zile, privind un film, am realizat că mi-e dor de el. Și că mă hrăneam, ca un om flămând, cu gesturi care-i semănau, cu detalii de portret. O frunte înaltă, degete lungi, cu pielea aspră, pătată de vârstă, ușor încrețită. Ochii mari, privirea aceea  îndrăzneață sau cea ocolită, dornică de pace. Silueta, părul cu bucle negre. Detalii, pe care le caut, care mă ajută să trec mai ușor peste absența lui.
   Uneori, îl văd în ochii mari ai lui Matei, în încăpățânarea lui, în energia inepuizabilă. Crește și-mi amintește și mai mult de tata. S-a instalat în mine o răbdare de dincolo de fire. Mi-e  dor și nu mai este. Au trecut 9 luni. Cred că acum e bine, cred că a trecut dincolo, că a reușit să vadă.