vineri, 17 ianuarie 2014

Sihăstria, dor greu, de iarnă


M-am trezit în sunețelele scoase de Maria. 2 și ceva dimineața. Mă simt odihnită. Nu contează pentru cât timp, dar acum savurez senzația. Am prins vreo trei ore de somn, legate, și sunt alt om. Mă amuză faptul că, dacă nu dau importanță somnului fragmentat, totul este bine. E bine dacă dorm, e bine dacă nu dorm, noi să fim sănătoși.
Mi-a rămas computerul deschis și mă uit pe facebook, căutând un fotograf pe care să-l chem să prindă câteva imagini cu pruncii mei. Avalanșa de informații de pe pagină este obositoare, încerc să reduc timpul pierdut pe aici. Brusc, un singur cuvânt mă duce în alt timp, în alt loc și mă face să retrăiesc o stare aproape uitată.
Sihăstria, prin 2000, 2001. Plecasem iarna, câțiva colegi de facultate sau doar prieteni, din Iași. Coborâsem din autobuz destul de departe de mânăstire și mergeam pe jos, prin zăpadă. Ningea, cu fulgi mari, iar noi înaintam destul de greu. Pe drum, zăpada era de mai bine de jumătate de metru. Singură, mi-ar fi fost teamă. În grup, mi se părea frumos, un pic aventuros, oarecum obositor. Alb, curat. Aerul rece. Înaintam, în hainele noastre de studenți care ne doream să fim cuviincios îmbrăcați. Îmi plăcea fusta lungă, dar nu eram obișnuită să o plimb prin atât de multă zăpadă. Nu mai știu cât timp am mers așa (o oră, două). Era cu noi Lizuca, era Adrian. Se râdea, se vorbea mult, drumul, în sine, era bucurie. Și apoi, imaginea mânăstirii. Nu cred că am mai văzut vreodată o curte mai frumoasă. Clădirile, ocrotite între zidurile vechi, brazii aceia bogați, acoperiți de belșugul zăpezii, biserica, fulgii imenși, grei, care pluteau în aer, limitând mult vederea, toate mi se păreau rupte dintr-o altă realitate. O imagine de film, care părea să dureze la nesfârșit.
Mă văd aproape de chilia părintelui Cleopa, stând în mijlocul curții și privind de jur-împrejur. Încerc să prind pe retină cât mai mult din frumusețea care m-a luat prin surprindere. Miroase a cetină, a rășină. E o liniște care te îmbracă, te copleșește. Trăiesc emoția de a mă cufunda în atât de multă frumusețe (la mine acasă nu sunt brazi, iubesc culoarea, forma lor îndrăzneață, miresmele cu iz de rai), dar și pe aceea că sunt doar la un pas de chilia părintelui, că urmează să-l întâlnesc, după ce am citit sau am auzit atâtea despre el. Mi-e și un pic teamă, nu știu prea multe, sunt începătoare, mi-e rușine de slăbiciunile mele. Dar mă apropii.
Părintele ne așteaptă în pridvor. Nu doar pe noi, pelerinii, în general. Mie mi se pare grozav, am senzația că doar pentru noi este acolo și mă bucur că ne poate primi. Este deja bătrân, bolnav, dar lumea îl caută, așteaptă răbdătoare cuvânt de folos, îl venerează ca pe un sfânt și el nu lasă boala să-l țină departe de oameni. Este acolo, încălcând tenace sfaturile medicilor. Stă pe un scaun, sprijinit într-un baston simplu, privește blând spre cei din jur.
După slujbă, oamenii se îngrămădesc cuminți în chilia lui. Îl întreabă, își mărturisesc temerile, îndoielile, slăbiciunile. Le vorbește blând, dar categoric, aspru uneori, explică, dă exemple, aduce teologia aproape de ei, de noi. Stau cuminte, mică-mică, cu sentimentul că sunt acolo și nu fac decât atât de puțin pentru sufletul meu, că nu știu dacă merit să mă amestec printre oamenii aceștia.

Dormitoarele acele în care femeile se roagă la orice oră, slujbele atât de frumoase, blândețea celor din jur, mesele aparent simple, dar cu un gust și nou, și atât de bun, drumul spre Iași, la întoarcere, gara din Târgul Neamț în care prietena noastră a izbucnit, ca din senin, în plâns, pentru că se simțise copleșită de toate trăirile și i se părea că e atât de departe de ceea ce ar trebui să simțim/ trăim cu toții, discuțiile lungi, frumoase, sinceritatea noastră de aproape copii dornici să ne apropiem de Dumnezeu, așteptarea transformată în timp prea puțin pentru câte erau de spus, trenul și drumul spre cămin – secvențe care au în ele atât de multă emoție după atâția ani. Mi-e dor de Sihăstria, de părintele Cleopa, mi-e dor de mine, cea de atunci.

joi, 16 ianuarie 2014

Cum îl pregătești pe un copil pentru faptul că viața lui nu va mai fi niciodată la fel?


            Acum ceva vreme spuneam unor prieteni că mi-ar prinde bine să am acasă un psiholog pe care să-l tot consult, și de mai multe ori pe zi, dacă este cazul. Amicii mei au râs de naivitatea mea. Să mă maturizez, nu pot să-ți rezolve alții problemele, trebuie să găsești singur drumul, să depășești obstacolele, fac parte din tine, sunt necesare.
            Naivitatea mea era rudă cu a lui Creangă. Adică făceam pe prostul, doar-doar mi-o prinde bine și voi auzi ceva ce să-mi încânte auzul. Iar psiholog de serviciu am rămas să fiu tot eu, să mă opresc din când în când, să înțeleg ce văd și aud, ce simt eu sau cei dragi mie, să identific problema, dificultatea care se cere depășită și să caut și soluțiile corecte.
            Una din cele mai vechi amintiri care îmi stăruie în minte și care mi-a dat multă bătaie de cap este aceea a primei zile pe care am petrecut-o sub același acoperiș cu fratele meu. El, mic, înfășat, în brațele mamei. Eu, mare (vreo trei ani și jumătate), privindu-l curioasă, așteptându-l să intre în casă, în spațiul în care până cu o secundă în urmă fusesem cea mai importantă ființă pentru ai mei. El a rămas cu mama, eu am mers la culcare cu tata. Peste ani, de câte ori îmi aminteam scena, retrăiam durerea aceea sfâșietoare a îndepărtării de mama. Probabil îi dusesem dorul, aș fi vrut să mă alinte, să o strâng în brațe, iar ei, ce greșeală, m-au trimis în cealaltă cameră. Iar de atunci, mereu, a trebuit să duc povara statutului de soră mai mare, care trebuie să înțeleagă, să aibă răbdare, să facă ceea ce este mai bine, indiferent cât de greu îi vine.
            Pe Matei am încercat să-l pregătesc cât mai bine pentru sosirea Mariei. Aș fi vrut să-l feresc de orice dezamăgire, aș fi vrut ca micuța ființă să însemne pentru el, dar și pentru noi toți, doar bucurie senină, fără tristețe, fără gelozie, fără suferințe inutile. Inutile? Acum, după trei luni și 6 zile de la nașterea micuței, mi se pare că fiecare trăire este o altă treaptă pe care urcăm, un nou pas în a ne descoperi, în a ne înțelege, în a fi mai maturi.
            N-am reușit să-l feresc pe Matei de suferință, parte frumoasă este că mi se pare că drama pe care o trăiește el este mult mai complexă decât aceea pe care am trăit-o eu acum peste treizeci de ani. Sau e doar ce-mi amintesc eu mai palid față de ceea ce simt și văd în fiecare zi?
            Extrem de sensibil, copilul meu se luptă în fiecare zi cu sentimentele contradictorii pe care le trăiește. O iubește pe Maria și ne-o spune luându-ne în brațe, ocrotitor (- Vă iubesc, fetelor!) sau mângâind-o, îmbrățișând-o.  Pe mine, însă, m-ar vrea mai mult timp doar pentru el și este în stare să se transforme într-un mic despot pentru a obține ceea ce-și dorește. De la ideea de a o culca pe Maria cu tati, de la plânsetele de la culcare și regresul vădit în multe aspecte ale vieții de zi cu zi, ajungem de noi manifestări, unele fără aparentă legătură cu nașterea surorii lui. Matei al meu, cel blând și bun ca pâinea lui Dumnezeu,  are momente de furie aparent inexplicabilă, de plâns nervos. Se face, deseori, că nu ne aude când vorbim cu el, refuză să reacționeze când și cum ne dorim noi. Criza de timp în care ne aflăm noi de câteva luni, criză mai accentuată decât înainte, creează și asupra lui o tensiune pe care, probabil, o suportă greu. Așa că s-a obrăznicit, face câte nebunii poate, în încercarea lui de a-și păstra neștirbită independența.
            Pentru că mica mă are lângă ea mult timp (la somn, la masă, baie etc) s-a plâns trist unei prietene că stau cu ea la sân cu orele iar tatii i-a spus că vrea să-i ia toată atenția Mariei (adică să nu-i mai dau atât de multă atenție ei, ci lui). Încercăm, mereu, să facem lucrurile împreună, să-l implicăm în cât mai multe activități, să nu simtă că-l neglijăm. Amânăm, uneori, alte treburi prin casă doar pentru a ne juca așa cum o făceam cândva, doar cu el (refuz să cred că am greșit jucându-ne cu el, iubindu-l atât de mult înainte de a veni sora lui), pentru a ieși la plimbare doar cu el, pentru a-l mângâia, încuraja. Dar setea lui de noi pare neostoită. Pare că nu este de ajuns, că nimic nu e suficient. Și, mereu, pare că ne testează limitele, că ne încearcă răbdarea. Obosiți, uneori cedăm și strigăm la el sau îl pedepsim. Alteori realizăm că un pic de diplomație, o glumă, o poziționare într-un alt unghi din care să privim lucrurile poate schimba și comportamentul lui și ne poate acorda tuturor un răgaz, până la următoarea necunoscută care se impune atenției noastre. Dar, mai ales, ne poate aduce pe toți în starea aceea binecuvântată în care să ne bucurăm de tot ceea ce avem, acceptând micile sacrificii pe care trebuie să le facem pentru a ne instala în noua realitate: noi patru, la început de drum.
            Au trecut doar câteva luni de când ocupația mea de bază este să fiu alături de ei, să-i cresc, să mă dezvolt și eu odată cu ei. Uneori mă opresc din ceea ce fac și-mi dau seama că sunt, de departe, mult mai ostenită decât atunci când mergeam la muncă, când sarcinile mele erau clare, se repetau, deci aveam confortul de a nu mă lovi de o mie de necunoscute pe zi (doar vreo sută, dar conta diferența), când până și drumul până la serviciu și de la serviciu era un fel de evadare, de plimbare în care-mi scăldam ochii cu fel de fel de imagini și aveam răgaz să gândesc, să gândesc. Acum, poate și pentru că suntem la început, simt, uneori, că sunt în timpul unui examen, când fiecare secundă contează, când fiecare subiect este la fel de important, indiferent cât de mult îți place sau nu. Retrăiesc inclusiv starea aceea febrilă a luptei cu emoțiile, cu limitele impuse de mintea și trupul meu, dar și satisfacția de a depăși ezitările, de a trece peste dificultăți, de a mă bucura, iar și iar, mereu altfel, de cele mai diferite și mai frumoase lucruri din viața mea. De a mă bucura, mai ales, de oamenii din viața mea. Nu știu de unde vine setea nebună de oameni, de familie, de cei pe care-i iubesc. Ca să fac o glumă-neglumă, mă întorc în timp: oare de atunci, de când am învățat ce repede se schimbă lucrurile și ce mare distanță poate să apară între mine și mama, cea care dormea în camera de alături?

            

miercuri, 1 ianuarie 2014

La mulți ani și-un sincer iu-iu-iu



Cele mai cuminți sărbători din viața mea au fost chiar cele de anul acesta. Probabil că am mai stat tot așa de cuminte în copilărie, dar de-atunci m-am agitat cât de mult în această perioadă a anului, așa, cât să mă simt bine.
            Anul acesta n-am plecat în vacanță și am rămas aici, în orașul în care încă duc dorul celor de acasă, chiar dacă avem tot mai mulți prieteni dragi în jur.
            Sărbătoarea a început să se simtă, așa cum știam că va fi, încă de când căutam daruri cât mai potrivite pentru cei mici. Miresmele din bucătărie au completat tabloul. Ne-am jucat, apoi, de-a spiridușii Moșului, împachetând hăinuțe, dulciuri, jucării și așezându-le frumos sub brad. Bucuria lui Matei la descoperirea pachetelor a fost mereu mai mare și a culminat la găsirea dragonului pe care-l aștepta de luni bune.
            Pentru că tati nu era acasă, mie mi-a revenit și sarcina de a-l filma pe Matei la primul lui Crăciun din care înțelege atât de multe. Am încercat să prind fiecare sclipire din ochi, fiecare zâmbet, mișcările febrile, exclamațiile de bucurie. Tot eu a trebuit să-i alin și alint, să mă joc cu ei, să le cânt colinde, astfel încât prima zi să treacă mai vesel, chiar dacă eram doar noi trei acasă. Abia acum am început să mă apropii de sensurile sărbătorii, pentru că n-am mai putut lăsa melancoliile să mă copleșească atât timp cât, de sărbătoarea Nașterii Mânuitorului, lângă mine erau cei mai prețioși prunci, pruncii mei, darurile mele.
            Zilele petrecute cu ei, vizitele, mama care ne-a adus Crăciunul de acasă, toate au făcut din sărbătorile acestea altceva, nu tot ce ne doream, dar atât de mult și de frumos.
           
            Ajunul Anului Nou a însemnat pentru Matei și primul lui mers la urat. A învățat repede-repejor Plugușorul, ne-am distrat copios pe seama strofelor satirice care semnalează ieșirea din scenă a urătorului, și-a impus apoi voința (-Mami, eu nu cânt Dar noi suntem mititei/ Și ne latră câinii răi) și am ajuns la o formă rezonabilă pe care a cântat-o câtorva prieteni. A venit acasă mândru de micile daruri primite (dulciuri, fructe și o căsuță din lemn, luminată de un led) și oarecum perplex că lumea i-a dat și bani. Ce să facă el cu atâția bani? Sunt mulți, mami? Acum visează ce alte jucării își va lua din bănuții primiți sau cum va aluneca pe gheață cu patinele promise.
           
            De multă vreme mă amuz vorbindu-i Mariei (de când era cât un bob de mazăre, de fapt) și urmărindu-i reacțiile atât de prompte, atât de logice. Pentru că-i spun mereu te iubesc, mica țuguiază buzele în clipele noastre de conectare perfectă. Azi, 1 ianuarie 2014, pe la 6 și 10, era foarte veselă și, odihnită, avea chef de conversație. I-am intrat în joc, amuzată de vivacitatea ei. M-a urmărit cu ochișorii, a dat drumul gungurelilor cu care ne încântă de câteva zile, apoi m-a fixat serios și a pronunțat clar un iu-iu repetat. Era te iubesc al meu, care se întorcea într-o formă specială, dar spus cu toată forța expresivă a celor 2 luni și 20 de zile ale Mariei. Și mami te iu-iu pe tine, dragostea mea mică, în fiecare clipă!

             Se zice că, la început de an, e bine să-ți faci o listă cu ceea ce-ți dorești să se întâmple, să realizezi în noul an. Lista mea ar putea fi atât de lungă, dar... mă opresc și realizez că îmi doresc din tot sufletul un singur lucru: să fim sănătoși, măcar atât cât suntem acum, să ne bucurăm de fiecare clipă lângă oamenii pe care îi iubim. Restul, doar lucruri trecătoare. Deci, la mulți ani binecuvântați și la cât mai multă iubire!