vineri, 25 noiembrie 2016

Câștigătorii concursului ” Povești din Pădurea Muzicală ”

  
    
     Pe 16 noiembrie ne prindeam și noi în hora începută de Cristina Andone pe Enescu si hora razelor de soare, pagina ultimului volum din seria ” Povești din Pădurea Muzicală ”. Astăzi putem anunța cei trei câștigători care s-au înscris prin comantarii la articolul de aicidoar trei, deși fiecare întrebare care a răspuns provocării noastre ne-a mers la suflet. 

   Aceasta este lista din care am extras câștigătorul ales de sorți și am ales noi încă două nume, două dintre cele mai complexe întrebări. Câștigătorii sunt: Liana Sticlaru, Hangan Roxana și Adina Hardau. Felicitări tuturor!


1. Ramona Oprea
2. Adina Hardau
3. Diana
4. Larisa Dragan
5. Emma
6. Elena
7. Adela Salagean
8. Emilia G
9. Simona
10. Gafton Roxana
11. Liana Sticlaru
12. Cami
13. Adina
14. Livia
15. Gina Bostan
16. Roxana Hangan
17. Rox
18. Popa Lavinia
19. vavaly2007
20. Oana Preda
21. Mariana Dinu
22. veselia copiilor
23. Povara-Dragos Diana
24. Manea G.
25. Delia
26. CRISTINA ANDREI
27. Lacry
28. Cristina
29. Alina Oana Popescu
30. Mari
31. Valentina Dior
32. Alexandra Petre Tanase
33. Erhan Nicole
34. MamaLor
35. Irina Irina (Olaru)
36. Mihaela Mocanu
37. Camelia S.
38. Gianina
39. Alexandra Nicolae

40. andreea.tarnu


Vă rugăm să lăsați, într-un comentariu sau pe mesageria paginii de Fb a blogului, până pe 27 noiembrie, adresele pe care vor sosi cărticelele în dar. Vă mulțumim!
  Zile senine și pline de armonie tuturor!




miercuri, 16 noiembrie 2016

Enescu și hora razelor de soare sau muzica pe înțelesul copiilor

   

   Am descoperit din întâmplare Poveștile din Pădurea Muzicală ale Cristinei Andone, într-o discuție cu alte mame care iubesc cărțile și țin să le transmită acest dar și copiilor lor. Povestea de iubire dintre noi și micile comori descoperite atât de neașteptat a început, cumva, târziu față de momentul în care ele fuseseră editate (2012, la Editura Adevărul) și continuă de un an și mai bine pentru că personajele ne-au devenit prieteni dragi și cărțile se așază seară de seară la căpătâiul patului. Iar peste zi, par să coboare singure din rafturi și să se așeze în mâini micuțe, care învață să le răsfoiască cu mare grijă. Liniștea din casă nu durează decât câteva secunde, apoi râsete vesele se ridică deasupra paginilor, voci micuțe șușotesc,   sporovăiesc, par să citească sau chiar citesc pentru că unul dintre micii cititori tocmai a învățat și ultima literă din alfabet.
  Pe rând,volumele trec de la un frate la celălalt, în funcție de preferințe. Băiatului îi place Poveste muzicală de Crăciun, fata e îndrăgostită de Mozart și de iepurașul care-l însoțește. Au aflat, în joacă, despre Vivaldi și cele patru anotimpuri, despre Bach și orga fermecată, Ceaikovski sau Beethoven, Strauss sau Chopin,le-au ascultat muzica de pe Cd-urile atașate cărților, au dezlegat jocurile de la finalul cărților și au visat după ce povestea s-a sfârșit. Bucuria lor e și bucuria noastră, a celor mari,care ne apropiem de muzica clasică cum nu am făcut-o când eram de vârsta lor.





  N-am încercat, inițial, să pricep cum s-au născut aceste cărți, doar am înregistrat uimirea că ele au apărut pe o piață care pare, de unde privesc eu, receptivă la creații adecvate nevoilor momentului, sensibile, pline de blândețe, pregătite să educe înțelept. Aș fi rămas cu multe semne de întrebare dacă n-ar fi ajuns la mine vestea că se va publica un nou volum (9), din serie: Enescu si hora razelor de soare.



Coperta volumului Enescu si hora razelor de soare 


Ilustrație din Enescu si hora razelor de soare 


  Plecând în căutarea ultimului titlu din colecție, mi s-a oferit șansa de a sta pe îndelete de vorbă cu mama care a adunat dragostea pentru copii și pentru muzică într-o poveste cu 9 volume, Cristina Andone.  
  Vă las bucuria de a parcurge schimbul nostru de replici. Iar pentru a duce vestea mai departe, vă provoc să lăsați în comentarii alte întrebări cărora autoarea acestor povești minunate să le răspundă. Cele mai interesante întrebări, vor împărți cele trei premii care ne-au fost puse la dispoziție cu generozitate. Unul va fi acordat prin tragere la sorți, alte două vor merge către două dintre cele mai interesante întrebări. 

 Deci, despre copii minunați și cărți de povești - cu Cristina Andone:
 

A. -  De mai bine de un an și ceva, de când am descoperit Povești din pădurea muzicală, cărțile scrise de tine, copiii mei au noi prieteni. Se numesc Ceaikovski, Strauss, Chopin, Beethoven, Mozart, Bach, Vivaldi. Am citit cărțile din scoarță-n scoarță, le-am văzut răsfoite mereu cu nerăbdare de mâini micuțe, am râs și ne-am îngrijorat alături de personajele descoperite în spațiul magic spre care ne-ai deschis o fereastră și ne-am întrebat, firesc: ,,- Cine ești tu, Cristina Andone?,,


C. A. - De-a lungul timpului, am colecționat o serie de etichete, mai mult sau mai puțin adezive. Om de litere. Publicitar. Antrenor de creativitate. Scriitor pentru copii. Scriitor.

Rămân, fără îndoială, la titlul care, de 12 ani, m-a transformat interior. Sunt mama Theei și a lui Sashi, cei doi copii pentru care am închipuit mai întâi Pădurea Muzicală. Mama lor - mi-aș trece pe cartea de vizită, dacă nu aș avea dubii vis-a-vis de receptarea exactă a mesajului.


Imagini în lucru -Enescu și hora razelor de soare

Apropos de cărți de vizită, când eram mică, îmi doream mult să devin cititor- ronțăitor de mere. Între timp, m-am repoziționat. Cresc meri și scriu poveștile pe care aș fi vrut să le citesc. Îi învăț pe oameni să viseze. Să fie competitivi fără agresivitate. Să creeze fără teamă. Iar acasă robotesc, gătesc, citesc, mă joc, desenez, dansez și cânt pentru doi copii, sperând ca ei să ducă poveștile acestei lumi mai departe.

 A.    - Am descoperit cărțile tale cu uimire. Nu mai citisem nicio altă carte în limba română, carte scrisă pentru copii, în care legătura dintre muzică și ficțiune să se facă atât de frumos. Cum s-a născut proiectul Povești din pădurea muzicală, ce te-a determinat să pleci pe acest drum incitant?

 C. A. - Proiectul s-a născut când fiica mea mi-a a pus o întrebare greșită. Sau, hai să zicem, neortodoxă din punctul de vedere al teoriei muzicale. Ce ne spune muzica aceasta? A vrut să afle Thea. Aveam răspunsul gata pregătit. Muzica este ceea ce este.  Una din puținele arte non-referențiale, cum ar zice dogma.

Și totuși, am simțit ca nu eu, nici teoria muzicală, ci boțul meu de copil avea dreptate. La un nivel mult mai profund.




Ceea ce Thea îmi cerea era să-i explic spiritul muzicii- acel ceva care ne face să recunoaștem o piesă ca fiind Mozart sau Bach sau Beethoven. Iar aici nu mi-a fost de folos teoria muzicală ci...experiența din publicitate.

 Spiritul unei mărci este un termen comun în strategia de marketing. Dacă nu poți deosebi esența lui VW de cea a lui Volvo ar trebui, ca publicitar, să-ți iei jucăriile cele plictisitoare și să pleci acasă. Mi-am spus că, dacă un copil recunoaște, instinctiv, brandul Mickey Mouse și îi înțelege personalitatea, poate să înțeleagă și bradul Chopin. Și va fi în stare să îl diferențieze natural de Mozart, fie și numai pe axele " trist-vesel", " temător"- " încrezător",  " noapte-zi".

  Am numit această metodă MBA- musical brand audit. Și am plecat la Harvard pentru a mă documenta. După o vară petrecută printre cărți de teorie muzicală, am ajuns acasă palidă și triumfătoare. Avusesem o intuiție. Acum mă întorceam cu o soluție. M-am pus pe scris și în 2 ani aveam gata 8 cărți prin care muzica marilor compozitori era tradusă pe înțelesul copiilor.

 A.   - Cum ai ales muzicienii pe care i-ai transformat în personaje literare? Fiecare dintre ei pare atât de accesibil celor mici atunci când parcurgem textul poveștilor tale. Copiii rețin cu ușurință numele fiecărui spiriduș, chiar dacă sunt la o vârstă la care încă   nu-l pot pronunța corect (fetița mea îi spunea lui Chopin - Șofran). Rețin care sunt culorile lor preferate, ce animale de companie au, ce preferințe culinare și numeroase alte detalii care îi ajută să viseze. Cum ai ajuns de la persoana reală la personajele literare?


C. A. - Am ales șapte compozitori care formează canonul de bază al muzicii clasice europene. Nu am vrut să scriu despre biografia lor. Pentru că este absolut irelevant că Beethoven era neîngrijit ,,nespălat,,, spuneau contemporanii), neglijent cu ceilalți (,,bădăran,, , cum era adesea etichetat), brutal și prost-dispus. Muzica lui este generoasă, puternică, arhitecturală și plină de eroism. Așadar, dacă ar fi un personaj, muzica lui Beethoven ar putea fi un spiriduș curajos și năvalnic care trăiește în Poiana Majoră, într-o casă-cetate de lângă un stejar. Culoarea asociată este roșul (forță, vitalitate). Ca animal de companie, am găsit puiul de leu, un simbol ușor de descifrat al curajului și al spiritului liber, în cheie majoră.

Am încercat să încorporez toată această teorie în povești care să curgă firesc, fără prețiozități academice. Astfel încât, la final, copilul să înțeleagă instinctiv spiritul muzicii lui Beethoven ( forță) și să-l diferențieze de Chopin (melancolie) sau de Mozart (optimism). Sper că am reușit.

  
A.   - Cristina, de ce scriu mamele? Când se naște scriitorul, înainte sau după ce se naște mama?


C. A - Mamele scriu ca să nu uite. Când se naște primul copil, totul e nou, nimic nu se potrivește cu harta pe care ți-o desenasei cu atâta speranță. Navighezi printre scutece, tetine, bavete, sterilizatoare și termometre, fentând o febră sau o tuse, exultând la primul cuvânt, la primul pas sau la prima... olița. Și uiți, cum nu ți s-a mai întâmplat vreodată! E firesc să îți dorești un jurnal de bord. Până la urmă, e cea mai palpitantă călătorie pe care o vei face în această viață. Iar peste ani, caietele în care ai notat ,,perlele,, celui mic, spaimele tale sau momentele amuzante vor deveni niște ghiduri foarte utile de gândire creativa și de auto-motivare.


  Apoi, mamele scriu ca să nu se uite. Să nu se piardă pe ele, ființe inteligente, creative, surprinzătoare. În rutina primului an, cu binecunoscutul ritual alăptat-înfășat-spălat-culcat. Să își amintească cine sunt. Dincolo de suzete, pachete, bavete, rețete. Dincolo de zilele bune care curg la fel. Și de zilele rele care se învârtejesc copleșitor, de altfel.

Știi, pe vremea lui Mozart, femeile de condiție plecau la băi ca să se refacă după o naștere. Astăzi femeile cu suflet de scriitor își iau o foaie de hârtie și, cu ochii pixelați de somn, pleacă unde vor ele.

  Când se naște scriitorul? Înainte sau după mamă? Să spunem că mama o va trage de mânecă pe scriitoare. O va îndeamnă să iasă la lumină. Să povestească pentru a adormi lin un copil. Să se povestească pentru a rămâne trează ca femeie, ca om inteligent, ca spirit liber.


A     - Cărțile tale îi apropie pe cei mici de muzică atât de firesc. Crezi că vor rămâne pe acest tărâm al muzicii clasice mult timp sau se vor refugia, prea curând, în muzica tip MTV?

C. A. - Ai spus ,,firesc,,. Ei bine, acesta este cuvântul cheie. Am vrut să cobor muzica clasică de pe piedestalul aurit al culturii înalte. Să o curăț de praful snobismului, al extazului mimat. Să o ,,democratizez,,. Să o aduc într-o zona a firescului. Pentru că armonia nu are apartenențe de clasă socială. Dar are rău de artificialitate.

  Cât despre MTV-isme, nu văd niciun pericol. Copilul care a învățat să respire natural în preajma muzicii clasice va avea o ureche mult mai fină și se va proteja instinctiv de însăilările stupide de sunete. Nu înseamnă ca nu va vibra la o muzică de film bine compusă. Sau ca nu va dansa pe un ritm interesant. Va fi doar un consumator mult mai nuanțat, atâta tot.  Va ști să se răsfețe, când va dori, cu muzica marilor maeștri. Va ști cum să asculte. Și, poate mai important, va ști să caute și să aprecieze armonia. Într-o lume a stridențelor, bruiajelor, a cacofoniei.


A.  - Care este vârsta pentru care sunt mai potrivite aceste cărți? Crezi că există un singur fel de a citi o carte sau fiecare vârstă aruncă o nouă lumină asupra textului pe care îl citim?

C. A. - Scopul meu a fost să-i împrietenesc pe copii cu muzica clasică înainte ca aceștia să meargă la școală. Mi-am dorit ca acești șapte compozitori definitorii pentru canonul european să facă parte din bagajul de " 7 ani de-acasă", din trusa de supraviețuire cu care un copil pleacă în lume. Un fel de vaccin împotriva dezacordurilor și a stridențelor... 

   Ca orice vaccin, se poate face și mai târziu. Am încercat ca poveștile să aibă culoare, emoție și sens atât pentru copiii de 5-7 ani cât și pentru cei din clasele primare. Pe de altă parte, sunt mame care îmi povestesc că au plâns când au citit despre zâna Nu-mă-uita din cartea Chopin și balada stropilor de ploaie. Sau că au râs de poznele ursulețului Vasile din povestea lui Ceaikovski. Așa cum sunt părinți care îmi scriu despre micuții lor de 2-3 ani care cer Bach sau Mozart ( pronunțat cel mai adesea ,,Moțat,,); despre puști de 4 ani care respectă cu sfințenie regulile de bună-purtare la concert pentru ca li s-a citit Strauss și valsul trandafirilor de mai. Acum câțiva ani acest lucru ar fi părut suprarealist, o închipuire snoabă a unor intelectuali sclifosiți. Între timp, 120.000 de povești muzicale au plecat în lume. Iar copiii s-au împrietenit cu muzica înaltă așa cum numai ei știu să o facă: simplu, firesc, imediat.



A. -  Omul care a scris aceste cărți este unul care iubește muzica, a gustat-o devreme. Cum s-a întâmplat întâlnirea ta cu muzica? Cine ți-a ghidat pașii pe acest tărâm?

C. A. - Acasă am crescut jucându-mă sub pianina mamei, un Bechstein de secol 19 cu lumânări de bronz și efigia lui Beethoven în ebonită. Pe taburetul rotativ de dinaintea claviaturii m-am cățărat la 4 ani, iar lecții propriu-zise am început să iau la 5 ani.

Dincolo de școala de muzică, cred că acela care m-a construit ca iubitor de armonii a fost tatăl meu, inginer și admirator dependent de Radio România Muzical. El m-a învățat să ascult o simfonie, să deosebesc părțile unui concert, să înțeleg că orice compoziție are trei principii de bază: contrast, repetiție și variații. Și tot el mi-a răsplătit de fiecare dată răbdarea cu o porție bună de joacă.

   Dacă n-ar fi fost ambiția mamei de a mă îndrepta spre pian și dorința tatălui meu de a ne juca de-a compozitorii nu aș fi fost acum cetățean în patria muzicii.


A.  -   Deși în lumea în care trăim auzim mereu replici melancolice de genul ,,– Azi nu se mai citește, domnule, ca pe vremuri!,, , ,,Copiii de azi nu mai sunt precum cei de ieri!,,, eu văd în jurul meu părinți care citesc constant celor mici, adolescenți care citesc e-book sau pe suport classic, de hârtie.  Cărui tip de cititor se adresează cărțile tale?


C. A. - Am scris aceste cărți având în minte un cuib de povești în care un părinte se bucură să descopere împreună cu al său copil o lume a armoniei. Așadar, am vizat nu atât un profil de cititor, cât un fel de a citi: în tihna, cu dragoste și curiozitate.

Nici eu nu cred că lectura va pierde războiul în fața jocurilor pe tabletă sau a filmelor. Concurența e mult mai mare, atâta tot. De aici și noul trend, admirabil, al părinților care le citesc copiilor cu asiduitate și metodă. În comunism, nu ne citea nimeni după 6-7 ani, pentru că alternativele la carte erau minimale. Acum bătălia e mult mai sofisticată, drept pentru care ne profesionalizăm și noi, acei părinți care vrem să creștem niște copii cu discernământ, imaginație și independență.



A.   - Studii diferite ne spun că suntem ceea ce suntem pentru că moștenim, genetic, anumite trăsături din familie. Ni se spune și că un rol important în educație îl are mediul în care ne trăim mai ales primii ani din viață. Cum vezi tu rolul familiei în formarea tânărului cititor?

C. A. - Aici ar trebui să scriu o carte. Și poate o voi face, la un moment dat. Hai să-ți spun concret, despre cazul meu.
  Am crescut într-o familie tipică de intelectuali din clasa de mijloc. Mama, medic. Tata, inginer. Fiecare părinte și-a proiectat în mine visele. Și mi-a arătat partea lui de bibliotecă.

   Ca mamă, la rândul meu, am încercat să fiu mai ales... veselă. Malgre tout, cum ar spune francezii. Sună derizoriu, știu. Dar mi se pare că trăim într-un interval atât de încărcat de vești rele, încât rezistența prin optimism a devenit un tip rar de eroism.

Cărțile mele fac parte din aceeași strategie de rezistență.

Poate armonia, bunătatea și libertatea vor fi mărfuri rare într-o lume din ce în ce mai violentă, mai lipsită de compasiune și mai obsedată de control. A crește niște copii astfel încât să nu devină niște numere oarbe, aceasta este, cred, miza noastră. Ca părinți. Ca oameni creativi și liberi.



  Mulțumindu-i Cristinei Andone pentru timpul acordat și pentru darurile care vor merge către cititorii blogului, vă aștept cu drag în aventura descoperirii celui de-al nouălea spiriduș care a pășit în poveste, George Enescu. Pentru a fi la curent cu noutățile despre lansarea pe piață a ultimului volum, vă invit să:

1. Oferiți un like paginilor Povești din Pădurea muzicală și La drum cu Apolodor.
2. Dați de știre și altor prieteni despre concurs distribuind public acest concurs.
3. Să lăsați o întrebare într-un comentariu căreia autoarea să-i răspundă.


Concursul începe astăzi, 17 noiembrie și se va încheia pe 25 noiembrie, la ora 20. La ora 22 vor fi anunțați câștigătorii. 

Mult noroc tuturor! 


vineri, 4 martie 2016

Miracolul din Tekir, văzut din Dobrogea


    Întâmplător, primul film văzut în cinema după o lungă pauză a fost Miracolul din Tekir, în regia  Ruxandrei Zenide. Venisem fără așteptări, provocată doar de ideea de a vedea un film românesc, turnat în cea mai mare parte în Dobrogea, deci acasă.
  De la început și până la final am trăit sub imperiul acestei idei: că acasă se vede mai bine prin obiectivul camerei de filmat. Că, dacă mâine s-ar întâmpla să uit de unde vin, aș putea să revăd acest film și aș retrăi o perioadă esențială din viața mea. Sau dacă, prin absurd, ar dispărea Cazinoul de pe faleza Constanței și faleza însăși, aș regăsi o parte din ele imortalizată pe această peliculă.

Sursă foto - http://www.cinemagia.ro/filme/the-miracle-of-tekir-590840/postere/2030725/#gallery.


  Coproducție Elveția-România, Miracolul din Tekir are în distribuție nume confirmate de alte participări în proiecte importante:   Dorotheea PetreBogdan DumitracheElina Löwensohn, George Piștereanu .
 Premiat la Zurich Film Festival cu trofeul Best Swiss Film Award, filmul este turnat în doar 32 de zile, în locații care se reunesc într-un spațiu simbolic: Vulcanii Noroioși (județul Buzău), Techirghiol, Constanța, Măgura, Năvodari (județul Constanța).
 Dorotheea Petre este Mara, o tânără vindecătoare dintr-un anonim sat dobrogean. Femeia-vraci face parte dintr-un neam ales, harul fiind moștenit din mamă-n fiică, odată cu taina locului de unde pot lua nămolul viu, care poate vindeca trupuri și suflete.


Sursă foto - http://www.cinemagia.ro/filme/the-miracle-of-tekir-590840/imagini/2055899/#gallery

Sursă foto - http://www.cinemagia.ro/filme/the-miracle-of-tekir-590840/imagini/2055909/#gallery

 Sătenii îi acceptă, umili, darul, dar atunci când natura pare să se întoarcă împotriva lor și marea nu le mai poate asigura hrana, frica zilei de mâine îi îndeamnă să găsească vinovați printre ei și să decidă că singura soluția pentru a avea pește ca-n trecut este sacrificiul uman. Femeia-vraci devine vrăjitoare, singura care, cu forțele ei care scapă înțelegerii umane, ar putea fi vinovată de dezechilibrul din universul limitat al sătenilor.
   Atmosfera din proza fantastică a lui Mircea Eliade, din prozele lui V. Voiculescu pare să facă parte din scenariu. Pentru spectator, povestea se țese delicat, din imagini în nuanțe de gri, în tonuri blânde de galben-pai. Multe cadre surprind imagini ale mării, mereu încețoșate, ca o divinitate ascunsă de privirea muritorilor de rând. Nisipul, cu toate nuanțele lui, culorile pământului amintesc de o lume care pare plasată într-o altă dimensiune, ruptă de timpul și spațiul comun. 
   Povestea propriu-zisă pare simplă, dar sensibilă și cu valențe care se pot lămuri abia după ce ultima imagine a dispărut de pe ecran. Femeia vindecă, iubește dincolo de moarte, se sacrifică, greșește și este greșit înțeleasă, iartă și renunță la sine pentru a purifica ghiolul care-i dăruise pruncul din pântec.
  Personajul este unul de tip arhaic. Coborând în nămol, se abandonează și acceptă fără ezitare fiecare trăire, fiecare experiență. Ghiolul restituie lumii trupul ei rotunjit de sarcină, protejat, simbolic, de urmele de noroi. Ca o zeitate păgână, Mara se ridică mai puternică și se întoarce în lume. Sacrificiul ei naște un nou miracol. Copilul va aduce bucurie altei mame, va îndeplini un nou vis, primind un alt destin.
   Încercând să apere mama și pruncul, preotul satului renunță la statutul de paroh și acceptă rolul de ocrotitor al miracolului căruia îi este martor. Neînțeles de propriul duhovnic, de cel care-i slujea ca diacon, părintele Andrei (Bogdan Dumitracheeste un inițiat capabil să recunoască o hierofanie.
  Despre miracol, iubire, putere și slăbiciune, într-un film cu un discurs coerent, delicat, menit să te țină 90 de minute pe scaun, convins că privești, cumva, într-o lume de dincolo. 

 Trailerul surprinde atmosfera din satul pierdut pe malul mării și ceva din frumusețea eroilor.