marți, 17 mai 2011

De primăvară

 Între ieri și azi, a venit primăvara. Și nici n-am băgat de seamă, pentru că, așa cum se întămplă deseori, e mai ușor să visezi decât să trăiești visele. În cartierul meu semnele sunt încă sărace, dar lumina e alta și ziua parcă e mai lungă și mult mai plină de întâmplări.
  E tot mai multă lumină și-n mine, dar o ascund, o înghesui acolo undeva, pentru că încă nu am terminat cu obligațiile mele de om mare și mi-e teamă să nu-mi treacă timpul fără să bag de seamă. 
  Paginile mele de jurnal au rămas în urmă, așa că n-au mai consemnat cum lumea de cuvinte s-a mărit, cum propozițiile lui Matei au căpătat, brusc, verbe la moduri variate. Aud, deodată, un : - Mami, de-te mâna! sau - Mami, de-te parte!

Cuvintele vin și se înșiră în vocabularul lui Matei precum rândunelele pe sârmă. Fiecare zi înseamnă noi achiziții.
Seara, vocea lui mică îmi cere: - Mami, de-te Apâdân! sau - Mami, de-te buburuza!, adică povestea lui Apolodor sau a buburuzei, ultima un serial pe care îl inventăm împreună, pe baza noțiunilor acumulate în curtea bunicilor: leagăn, corcoduș, cuibul rândunelelor, Tumpi, cățelul, fluturi, flori, iarbă, soare și tot ce ne mai trece prin cap, până adormim. Nici prea multe, ca să nu se prelungească povestea la nesfârșit și ca să fim capabili să o mai luăm pe aceeași cărare și a doua zi, că Mateiu ține minte ce-i povestesc și-mi cere să-i mai zic încă o dată. - Mami, de-te chemina Suzi!, adică să mai zic încă o dată despre magica întâlnire dintre Apolodor și cămila Suzi, din deșert, și despre drumul lor spre oază. E, avem procupări intelectuale, nu așa!
După fiecare propoziție pe care o spune ni se luminează chipurile, bucuroși că a trecut peste încă un obstacol, motivați să-l ajutăm iar și iar.
Vine vara ca mâine, timpul fuge deja prea repede! Vine vacanța!

Am crescut

 A trecut timpul și nu am mai reușit să scriu pe aici, dar am trăit din plin, cât pentru două persoane. Nu am mai scris de mult timp ce perle mai scoate feciorul mamei cel minunat, așa că azi îmi iau liber să scriu.
  E plecat iar la bunici, deci sunt mai liberă și mai...amețită de dor. Mi-e dor de el în fiecare clipă, de el și de bucuria de a ne alinta, de a ne strânge în brațe, de a râde din tot sufletul.
 E drept că nu-mi lipsește oboseala extremă, rezultatul combinației îndatoriri de la muncă - casă - copil de care nu te saturi și alături de care faci toate năzbâtiile. Acum îi muncește pe bunici, dar îi și bucură așa cum nu știau că știu să se bucure. Cred că i-a învățat și pe ei să râdă cu poftă, îi uimește cu replici istețe zi de zi. Mai alaltăieri le propunea să-i ia cu autobuzul și să-i ducă la mami și la tati, la Constanța. Azi fugea în picioarele goale prin curte, fericit că îi e cald și că i-a scăpat bunicii din mâini. Cum face ochi, dimineața, cere să fie lăsat în curte, la leagăn, să se dea uța, să alerge prin grădină, să se joace cu Țumpi, să meargă cu tricicleta.
  L-am trimis în vacanță cu arsenalul de mașinuțe, leagăne (două, să aibă și Ana leagănul ei), mingi, cărți, să treacă timpul mai ușor și să-i meargă mintea feciorului, să nu uite ce a învățat cu mami și cu tati. Bineînțeles că ne ard tălpile și pe vineri ne ducem și noi acasă, la iarbă verde și joacă, multă joacă.
  Dacă ar fi să definesc ultimele luni aș folosi două cuvinte: BUCURIE ȘI UIMIRE. Bucurie, pentru că îi merge bine, crește frumos, și uimire pentru că nu mi-am imaginat că există ceva pe lumea aceasta care să mă facă atât de fericită cât sunt când mă joc cu Matei. Știu sigur că și Laur simte la fel, deci aici se potrivește perfect zicala iubirea naște iubire. Cât despre progresele lui, nu cunosc ritmul altor copii, dar cred că avem de ce să fim mândri, și mai ales, responsabili de ce facem mai departe cu el.
  Ieri se urcase în brațele lui Stefan: - Iubește, nenea!. Probabil îi era dor de îmbrățișările noastre, de felul în care îl lipeam de noi și îi spuneam - Mami îl iubește pe Matei! Mă bucură faptul că a învățat să iubească, că îi place să aibă familia extinsă lângă el, că ia de la fiecare câte ceva, de regulă bun. La un an, nouă luni și trei săptămâni, vorbește aproape orice, propoziții, fraze. A început să se încalțe singur, din graba de a ajunge afară. Azi voiam să-i trimit o sticluță cu un dop care să-l ajute să nu se ude iar bunica îmi zicea că bea apă cu paharul fără nici o problemă. Pași mici, dar cât de importanți. Pe tricicletă zburdă din prima zi. Când mergem la Isaccea trecem și la trotinetă, cu ajutor, desigur.
  Mai avevm timp de noi? Prea puțin, dar e atât de palpitant să vezi ce iese din puiul de om, că nu ne putem resemna să-l lăsăm de izbeliște, încercăm să-i stăm alături, fără a-l sufoca.

PS. Am fost mândră de el când i-a spus bunicii, la o mustrare a ei: - Iartă-mă, mamaie!, nu pentru că el știa, la nici doi ani, să ceară scuze când a greșit, ci pentru că a învățat niște adulți că un copil poate să-și ceară iertare, că nu este nevoie să-l educi prin corecții fizice. Cred că ai mei trăiesc o stare de perplexitate, dar nu știu dacă s-au convins că iubirea, combinată cu reguli pe care să le respectăm cu toții, dă rezultate superbe.

marți, 12 aprilie 2011

Nimic nu e întâmplător

   Ei bine, după ce mi-am făcut un fel de blog...n-am mai scris. Deși cineva drag m-a certat că i-am întrerupt ...terapia, am luat o pauză de la scris ca să mă întorc puțin în timp și să aduc mai aproape de final câteva lucruri care mi-au rămas neterminate.
   Poate că n-aș fi scris nici acum, dar am două-trei zile la dispoziție, zile în care Matei e în vacanță, așa că pot rememora ultimele săptămâni.
   Ce mi-a plăcut cel mai mult e felul în care s-au întâmplat lucruri mai bune decât am visat cândva. A trebuit să accept, încă o dată, că lucrurile bune se pot întâmpla dacă ai răbdare, dacă nu renunți, dacă nu uiți să visezi. Dacă te uiți cu atenție în jur și vezi, cu adevărat, ceea ce e frumos. Chiar dacă frumusețea ia forme neașteptate.
   Drumul duce, câteodată, spre locuri în care nu te-ai fi așteptat să ajungi, dar mi  se pare extraordinar că ești pe drum, că te miști, că trăiești.
  Par siropoase filmele americane în care oamenii stau la masă și mulțumesc, fiecare, pentru ceva bun ce li  s-a întâmplat, dar azi chiar simt nevoia să fiu recunoscătoare pentru toți cei buni din jurul meu, pentru darurile pe care mi le aduc.
  De fapt, am o plăcere colosală să colecționez amintiri, senzații, pe care să le scot apoi la lumină și să mă bucur, iar și iar, de toată bogăția lor de sensuri.
  Da, lucrurile merg mai departe, și merg bine, chiar și atunci când par că merg rău!

sâmbătă, 19 februarie 2011

Zâmbete

 Îmi iau zilnic puterea de a merge mai departe din zâmbetele celor din jur. La modul aproape egoist, când sunt acasă, nu mă îndur să mă despart de "darul" meu cu ochi negri nici două minute. Când doarme, obrajii micuţi au linii dulci, rotunde, pleoapele îi acoperă ochii mari, genele îi tresar uşor, prelungi. Liniştea aceea de pe faţa lui are ceva atât de profund în ea, încât te face să te mişti cât mai puţin, ca să nu-l trezeşti din somn. Şi eu, şi tati, ne facem semne şi ne uităm la el, ne arătăm expresii noi, ne amuzăm, cu degetul la buze: doarme micul prinţ.
 Şi apoi, urmează festinul unei noi zile, pline de alte mici aventuri. Primele clipe după ce se trezeşte din somn sunt luminate de o bucurie a regăsirii, a recunoaşterii: "- Mama, baţe, mama!" Şi mama îl ia în braţe, şi-şi alină dorul de pui. Şi râsul vine de la sine, mici clinchete, cheful de joacă stârnit de acea energie aproape inepuizabilă. Fiecare zi liberă de mari griji, pe care i-o pot dedica, e o zi câştigată. Puiul e liniştit, noi ne săturăm de joacă, de jocuri, de alint, rămâne în urmă senzaţia că ziua a trecut cu folos, aşa cum se cuvenea să treacă. Parcă nimic nu mai are valoarea de altă dată, nimic nu mai pare atât de important sau de grav, atât timp cât puiul este sănătos şi aleargă prin casă.
  Încrucişări de priviri, căutări, surpriza descoperirii, în fiecare zi ne cunoaştem mai bine, vedem ce am mai învăţat şi ce mai ascundem în noi. Călătoria e abia la început şi am un chef nebun să nu mă grăbesc, să mă satur de "aici " şi "acum".
  Ceea ce mă uimeşte mereu este senzaţia permanentă de călătorie în timp, oscilarea între ieri şi azi. Mă văd mereu copil, mă simt iar copil, chiar dacă oboseala şi grijile îmi aduc uneori aminte că trebuie să-mi joc rolul de adult. Şi o fac, de altfel, cât mai serios, deşi în mintea mea abia aştept să mă refugiez iar în lumea noastră, luminată de ochii negri şi zâmbete inocente.

marți, 15 februarie 2011

Pisica neagră

 Acum ani buni, în primul an de facultate, am stat în cameră cu o colegă mare iubitoare de animale. Cum şi mie îmi sunt foarte dragi, am fost imediat de acord când a venit cu propunerea să-şi aducă de acasă "pisicuţa".
 Prin urmare, într-o duminică seară ne-am trezit în camera populată deja de cinci suflete cu un al şaselea, mic, dar cu personalitate. Prima impresie: pisica nu era minunea pufoasă şi simpatică pe care abia te abţii să o iei mereu în braţe, ci un drac de pisică negru ca abanosul, cu nişte ochi verzi, electrici, cu cele mai ascuţite ghiare pe care le-am văzut vreodată şi extrem de rea. Se uita cu atenţie la tine şi, la prima tentativă de a o mângâia, te zgârâia temeinic. După vreo două zile, cu mâinile zdrenţuite de atâtea dovezi de iubire, am depus armele. Mâţa era sălbatică. Stăpâna m-a pus în temă: pisica avea un istoric de familie trist. Din motive neelucidate, mama refuzase să o alăpteze şi fraţii pisoi o scărmănaseră zdravăn. Singura pe care o  iubea şi căreia îi tolera să-şi arate dragostea era colega mea, cea care o adoptase.
 Am mai trăit, deci, o vreme, în cameră cu minunea neagră, sfâşiată între două instincte: acela de a o iubi şi a-i arăta afecţiune, cum făcusem şi înainte cu fiecare animăluţ găsit pe undeva, şi instinctul de conservare ( mâinile mele se revoltau la fiecare întâlnire cu ghearele pisicii).
 
Morala poveştii: Ca şi pisica de mai sus, uneori mă simt extrem de "neagră", cu o prea mare pasiune în a mă apăra, poate şi de cei care m-ar putea iubi. Nici măcar un posibil "istoric de familie" mai mult sau mai puţin trist nu motivează bătăile de cap pe care mi le creez uneori. Când reuşesc, totuşi, să ies din cercul vicios, mă minunez şi eu de câte pot zace şi în sufletele celor care par, din afară, tot atâtea soiuri de "pisici negre".

miercuri, 9 februarie 2011

Ziua

 Ziua mea a devenit mult mai mare. Pentru că începe, obligatoriu, ceva mai devreme decât de obicei şi se termină ceva mai târziu. Lucrez intens la procesul în care se presupune că voi dormi, ca un om deştept, mai mult în mai puţin timp. Încă nu mi-a ieşit figura, deşi o exersez mai intens de doi ani. Dar procesul e captivant.
 Prima descoperire: ce frumos se vede soarele din apartamentul meu. Înainte îl lăsam, politicoasă, pe el  să se manifeste mai întâi, apoi intram şi eu în scenă. Acum îl aştept cu un fel de freamăt, ca la o întâlnire, să văd cum îşi mai pune imaginaţia la lucru şi cum iese, altfel, surprinzător, din mare. Acum vreo două zile am avut sezaţia că a aprins cineva un proiector în cameră. Până m-am mai trezit, m-am prins că era doar el, soarele, şi m-am alintat în lumină.
  Ieri am studiat procesul îndelung, pentru că soarele "ţâşnise" pe cer şi se crease o linie stranie, mai sus de orizont, care demarca un plafon de nori pufoşi, cu reflexe de toate nuanţele imaginabile de roşu, mov, alb-gri. Mai jos de linia misterioasă, între apă şi ea, cerul se vedea normal, de o altă transparenţă, în culori calde. Am aşteptat mult până cele două bucăţi de cer au devenit una, amuzată că stau de atâtă vreme la mare şi, iată, uitasem să ridic ochii spre cer.
 Azi, cineva a aruncat o minge portocalie din mare. M-am uitat cu îndrăzneală la ea, ştiam că e scurt răgazul până când va străluci atât de puternic încât îmi voi pleca învinsă privirea. N-am stat prea mult într-un loc, am fixat în minte imaginea şi am ieşit. M-am bucurat să-l reîntâlnesc şi să-l las să mă mângâie în drum spre casă, după ore. Şi iar mi-a fost dor de spaţiu nemărginit, de verde şi de reavăn, de firesc.
  M-am urcat, totuşi, cuminte în autobuz şi m-am legănat spre prunc. Dimineaţă ieşisem pe uşă condusă de soţ. Prima întrebare a lui Matei, când am intrat: "- Unde-i tata?" şi pe faţa lui am citit bucuria că am venit şi tristeţea că nu i l-am adus pe tata.

luni, 7 februarie 2011

Copii

  Copii mari, copii mici, copilul meu, în fiecare din ei. Azi am constatat că am o meserie care nu se poate uita, că n-am uitat să vorbesc pe înţelesul adolescenţilor deşi de curând am învăţat limba lui Matei, cea care începe cu "gî", "mama", "papa", "baba", "ete", "Ada", "Adna", "tata", cu varianta "tati". 
  Am fost azi la muncă, dar am rămas şi acasă, lângă puiul meu. N-am ştiut cum să mă întorc mai repede, ca să fiu iar întreagă. Băiatul meu e mare, e tot mai independent şi poate să doară că se îndepărtează, e aşa de bine să ştii că există cineva pentru care poţi face atât de multe, care se bucură atât de sincer că te are aproape.
  Lumea mea e alta şi e atât de frumoasă. Pe agendă am vrut să-mi lipesc o piesă de puzzle ("paji", în limba bebe), ca să nu uit nici o clipă că am găsit deja piesa care-mi lipsea, piesa cea mai importantă, că am ghicit motivul ascuns în tapiţerie iar acum, cred, aş putea să mă las în voia plăcerii de a călători.
  Am lăsat acasă "paji", dar tot mi-am lipit, în agenda mea de om mare, mici desene care să-mi descreţească fruntea cât mai repede în caz de se adună nori pe cer.
  Apolodor e o prezenţă vie, acum sub numele de "Apîdîn", cel care a făcut "buf" de pe un avion, lovit de-un nor. Hai să recunoaştem, fiecare dintre noi mai cade "din nori", unde ne urcăm plini de entuziasm.  Ca să nu uit, citim din "Cărţile cu  Apolodor", aproape zilnic. Prima propoziţie pe care o aud dimineaţa e " - Mama, na catea maie, maie!" (în traducere, "-Mama, dă-mi cartea mare, mare!"), sau "catea Apîdîn", aşa că n-am cum să rămân în urmă cu lecturile.  Şi pentru că povestea se reia, am timp să meditez în voie la subtilităţile ascunse într-un text aproape copilăresc, de un autor genial.
  Nu ştiu dacă mai contează ce poveste citeşti, uneori, important e să se ţeasă magia, să se oprească timpul în loc, să laşi să iasă la lumină copilul din tine, care se bucură azi de povestea citită altui prunc, de lumina din ochii lui negri.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Mami, unde-i mami?

  Încerc să scriu câte ceva, să gândesc, să mă pregătesc pentru marea revenire în câmpul oamenilor cu sporite atribuţii. Pe Matei îl tot îndepărtez, progresiv, deşi mi se pare straniu, nu e ceea ce-mi doresc. Încerc să-l fac mai independent de mine, ca să nu fie şocul prea mare când se va vedea cu persoane străine în casă, sau pe la creşă, ca ultimă soluţie.
  Se joacă frumos cu tati, cu Mia, îi cunoaşte şi nu e prea mare trecerea, uită de "apte", din când în când, însă, răsună interogaţia dulce: "-Unde-i mama?". "-La muncă, zice tati.", dar Matei reia cu aceeaşi voce iubită "- Mami, unde-i mami?" şi toată hotărârea mea de a reveni la statutul de "om al muncii" se zdruncină sănătos, pentru că încă nu ştiu dacă merită să renunţ la vreun minut petrecut alături de copilul meu.
  Gânduri, idei trăsnite, speranţa că în tot răul va fi şi un bine, că-mi va prinde bine, în fond, să mai ies din casă, să mai fac şi altceva. Rămâne, totuşi, lumina aceea a noii meserii învăţate, meseria de mamă, care are marele avantaj că se face cu multă iubire, îţi place, îţi pune mereu creativitatea, inteligenţa, resursele la lucru şi bucuria roadelor culese zilnic este inepuizabilă.
  Cred că am descoperit ce vreau să mă fac când voi fi mare: mamă!

miercuri, 2 februarie 2011

Trece timpul

    Încerc să ţin timpul pe loc, dar nu-mi reuşeşte şi va trebui să accept lucrul acesta. Mai sunt doar cateva zile şi încep munca, Matei a răcit, sunt obosită, încerc să nu mă gândesc, poate aşa mă trezesc că a şi trecut ce a fost mai dificil şi eu nici nu am remarcat. Nu ştiu dacă ţine, aş vrea.
  Îmi încarc bateriile visând. E deja vară, sunt în gradină, Matei se joacă în braţele mele, Ţumpi încearcă să se strecoare între noi, ca şi cum ar vrea să se molipsească de toată iubirea noastră, sau, şi mai frumos, ca şi cum ar vrea să fie şi el un băieţel răsfăţat de mama.
  Iarba miroase a soare şi a praf, dar şi iute, arome stranii, pe care nu le remarcam altădată. Flori mici, sălbatice, atrag gâze toropite de căldură. E vara fluturilor, pe care îi văd peste tot, mai mulţi ca niciodată, pătaţi cu portocaliu, aşa cum erau aceia care, în copilărie, se adunau cu zecile pe liliacul înflorit de lângă casă.
  Grădina e parcul nostru în care mergem zilnic, în care facem paşi mici printre ierburi mari, copăcei, scaieţi, în care ne târâm de-a buşilea şi ne sclipesc ochii de bucuria jocului cu alţi copii. Mie îmi fug ochiii departe, pe Dunăre. Mă relaxează libertatea aceasta a privirii care nu se izbeşte brutal de ziduri, stâlpi, hidoşenii citadine. Flori, iarbă, nori, soare, aer limpede şi apă, multă apă curgătoare. Timpul aici nu curge, are doar ritmul lui, circularitate. E dimineaţă, joc, e prânz, somn, e dupăamiază, joc şi râs, e seară şi iarăşi cădem frânţi de oboselă, cu satisfacţia că am mai lăsat o zi plină în urmă.
  Când trec pe stradă, fac efortul să-mi imaginez copacii în floare, deşi e frig şi abia februarie. Mă cuprinde o bucurie nebună la gândul că mai sunt atât de puţine zile până la primăvară, până când nările mele vor prinde iar miresme de iarbă crudă şi de soare cald, de ghiocei, ramuri de cais, miros de pămănt ud de ploaie şi rodnic. Oricât de departe aş pleca, oricâte nuanţe de gri mi-ar întuneca privirile dimineaţa, rădăcinile mele ţipă după firesc şi simplu, după acasă.

duminică, 30 ianuarie 2011

Am blog

 Mi-a trecut de ceva timp prin cap să-mi fac blog, dar nu i-am vazut cu adevarat utilitatea. Mai zilele trecute m-am molipsit iremediabil de acest virus de pe blogul Sabinei U., când am avut, brusc, revelaţia că şi această forma de comunicare poate fi terapeutică, în anumite momente. Şi când mi s-a facut o poftă nebună de a discuta cu oameni care gândesc şi simt ca mine, poate un pic prea mult, poate un pic prea altfel, dar...cum le e datul, în fond şi la urma urmei.
 Aşa că, iata-mă! Să vedem ce va ieşi.
 Pentru cei care sunt curioşi, Apolodor e o iubire mai veche şi un alter-ego. Ca şi el, călătoresc mereu în căutarea celor dragi, mereu sfâşiată de un dor nebun al unei fericiri paradisiace, iluzorii, care tot fuge de mine, precum Fata Morgana.
 De când a venit Matei în viaţa noastră, clipele acelea la care visam se concretizează mai des, e destul să râdă, să zâmbescă doar, şi orice nor dispare. Tot de atunci, viaţa merge pe repede înainte, stările, grijile, se succed într-un ritm alert şi constat că îmi doresc să păstrez, cumva, cât mai mult din bogăţia fiecărei clipe.