sâmbătă, 19 februarie 2011

Zâmbete

 Îmi iau zilnic puterea de a merge mai departe din zâmbetele celor din jur. La modul aproape egoist, când sunt acasă, nu mă îndur să mă despart de "darul" meu cu ochi negri nici două minute. Când doarme, obrajii micuţi au linii dulci, rotunde, pleoapele îi acoperă ochii mari, genele îi tresar uşor, prelungi. Liniştea aceea de pe faţa lui are ceva atât de profund în ea, încât te face să te mişti cât mai puţin, ca să nu-l trezeşti din somn. Şi eu, şi tati, ne facem semne şi ne uităm la el, ne arătăm expresii noi, ne amuzăm, cu degetul la buze: doarme micul prinţ.
 Şi apoi, urmează festinul unei noi zile, pline de alte mici aventuri. Primele clipe după ce se trezeşte din somn sunt luminate de o bucurie a regăsirii, a recunoaşterii: "- Mama, baţe, mama!" Şi mama îl ia în braţe, şi-şi alină dorul de pui. Şi râsul vine de la sine, mici clinchete, cheful de joacă stârnit de acea energie aproape inepuizabilă. Fiecare zi liberă de mari griji, pe care i-o pot dedica, e o zi câştigată. Puiul e liniştit, noi ne săturăm de joacă, de jocuri, de alint, rămâne în urmă senzaţia că ziua a trecut cu folos, aşa cum se cuvenea să treacă. Parcă nimic nu mai are valoarea de altă dată, nimic nu mai pare atât de important sau de grav, atât timp cât puiul este sănătos şi aleargă prin casă.
  Încrucişări de priviri, căutări, surpriza descoperirii, în fiecare zi ne cunoaştem mai bine, vedem ce am mai învăţat şi ce mai ascundem în noi. Călătoria e abia la început şi am un chef nebun să nu mă grăbesc, să mă satur de "aici " şi "acum".
  Ceea ce mă uimeşte mereu este senzaţia permanentă de călătorie în timp, oscilarea între ieri şi azi. Mă văd mereu copil, mă simt iar copil, chiar dacă oboseala şi grijile îmi aduc uneori aminte că trebuie să-mi joc rolul de adult. Şi o fac, de altfel, cât mai serios, deşi în mintea mea abia aştept să mă refugiez iar în lumea noastră, luminată de ochii negri şi zâmbete inocente.

marți, 15 februarie 2011

Pisica neagră

 Acum ani buni, în primul an de facultate, am stat în cameră cu o colegă mare iubitoare de animale. Cum şi mie îmi sunt foarte dragi, am fost imediat de acord când a venit cu propunerea să-şi aducă de acasă "pisicuţa".
 Prin urmare, într-o duminică seară ne-am trezit în camera populată deja de cinci suflete cu un al şaselea, mic, dar cu personalitate. Prima impresie: pisica nu era minunea pufoasă şi simpatică pe care abia te abţii să o iei mereu în braţe, ci un drac de pisică negru ca abanosul, cu nişte ochi verzi, electrici, cu cele mai ascuţite ghiare pe care le-am văzut vreodată şi extrem de rea. Se uita cu atenţie la tine şi, la prima tentativă de a o mângâia, te zgârâia temeinic. După vreo două zile, cu mâinile zdrenţuite de atâtea dovezi de iubire, am depus armele. Mâţa era sălbatică. Stăpâna m-a pus în temă: pisica avea un istoric de familie trist. Din motive neelucidate, mama refuzase să o alăpteze şi fraţii pisoi o scărmănaseră zdravăn. Singura pe care o  iubea şi căreia îi tolera să-şi arate dragostea era colega mea, cea care o adoptase.
 Am mai trăit, deci, o vreme, în cameră cu minunea neagră, sfâşiată între două instincte: acela de a o iubi şi a-i arăta afecţiune, cum făcusem şi înainte cu fiecare animăluţ găsit pe undeva, şi instinctul de conservare ( mâinile mele se revoltau la fiecare întâlnire cu ghearele pisicii).
 
Morala poveştii: Ca şi pisica de mai sus, uneori mă simt extrem de "neagră", cu o prea mare pasiune în a mă apăra, poate şi de cei care m-ar putea iubi. Nici măcar un posibil "istoric de familie" mai mult sau mai puţin trist nu motivează bătăile de cap pe care mi le creez uneori. Când reuşesc, totuşi, să ies din cercul vicios, mă minunez şi eu de câte pot zace şi în sufletele celor care par, din afară, tot atâtea soiuri de "pisici negre".

miercuri, 9 februarie 2011

Ziua

 Ziua mea a devenit mult mai mare. Pentru că începe, obligatoriu, ceva mai devreme decât de obicei şi se termină ceva mai târziu. Lucrez intens la procesul în care se presupune că voi dormi, ca un om deştept, mai mult în mai puţin timp. Încă nu mi-a ieşit figura, deşi o exersez mai intens de doi ani. Dar procesul e captivant.
 Prima descoperire: ce frumos se vede soarele din apartamentul meu. Înainte îl lăsam, politicoasă, pe el  să se manifeste mai întâi, apoi intram şi eu în scenă. Acum îl aştept cu un fel de freamăt, ca la o întâlnire, să văd cum îşi mai pune imaginaţia la lucru şi cum iese, altfel, surprinzător, din mare. Acum vreo două zile am avut sezaţia că a aprins cineva un proiector în cameră. Până m-am mai trezit, m-am prins că era doar el, soarele, şi m-am alintat în lumină.
  Ieri am studiat procesul îndelung, pentru că soarele "ţâşnise" pe cer şi se crease o linie stranie, mai sus de orizont, care demarca un plafon de nori pufoşi, cu reflexe de toate nuanţele imaginabile de roşu, mov, alb-gri. Mai jos de linia misterioasă, între apă şi ea, cerul se vedea normal, de o altă transparenţă, în culori calde. Am aşteptat mult până cele două bucăţi de cer au devenit una, amuzată că stau de atâtă vreme la mare şi, iată, uitasem să ridic ochii spre cer.
 Azi, cineva a aruncat o minge portocalie din mare. M-am uitat cu îndrăzneală la ea, ştiam că e scurt răgazul până când va străluci atât de puternic încât îmi voi pleca învinsă privirea. N-am stat prea mult într-un loc, am fixat în minte imaginea şi am ieşit. M-am bucurat să-l reîntâlnesc şi să-l las să mă mângâie în drum spre casă, după ore. Şi iar mi-a fost dor de spaţiu nemărginit, de verde şi de reavăn, de firesc.
  M-am urcat, totuşi, cuminte în autobuz şi m-am legănat spre prunc. Dimineaţă ieşisem pe uşă condusă de soţ. Prima întrebare a lui Matei, când am intrat: "- Unde-i tata?" şi pe faţa lui am citit bucuria că am venit şi tristeţea că nu i l-am adus pe tata.

luni, 7 februarie 2011

Copii

  Copii mari, copii mici, copilul meu, în fiecare din ei. Azi am constatat că am o meserie care nu se poate uita, că n-am uitat să vorbesc pe înţelesul adolescenţilor deşi de curând am învăţat limba lui Matei, cea care începe cu "gî", "mama", "papa", "baba", "ete", "Ada", "Adna", "tata", cu varianta "tati". 
  Am fost azi la muncă, dar am rămas şi acasă, lângă puiul meu. N-am ştiut cum să mă întorc mai repede, ca să fiu iar întreagă. Băiatul meu e mare, e tot mai independent şi poate să doară că se îndepărtează, e aşa de bine să ştii că există cineva pentru care poţi face atât de multe, care se bucură atât de sincer că te are aproape.
  Lumea mea e alta şi e atât de frumoasă. Pe agendă am vrut să-mi lipesc o piesă de puzzle ("paji", în limba bebe), ca să nu uit nici o clipă că am găsit deja piesa care-mi lipsea, piesa cea mai importantă, că am ghicit motivul ascuns în tapiţerie iar acum, cred, aş putea să mă las în voia plăcerii de a călători.
  Am lăsat acasă "paji", dar tot mi-am lipit, în agenda mea de om mare, mici desene care să-mi descreţească fruntea cât mai repede în caz de se adună nori pe cer.
  Apolodor e o prezenţă vie, acum sub numele de "Apîdîn", cel care a făcut "buf" de pe un avion, lovit de-un nor. Hai să recunoaştem, fiecare dintre noi mai cade "din nori", unde ne urcăm plini de entuziasm.  Ca să nu uit, citim din "Cărţile cu  Apolodor", aproape zilnic. Prima propoziţie pe care o aud dimineaţa e " - Mama, na catea maie, maie!" (în traducere, "-Mama, dă-mi cartea mare, mare!"), sau "catea Apîdîn", aşa că n-am cum să rămân în urmă cu lecturile.  Şi pentru că povestea se reia, am timp să meditez în voie la subtilităţile ascunse într-un text aproape copilăresc, de un autor genial.
  Nu ştiu dacă mai contează ce poveste citeşti, uneori, important e să se ţeasă magia, să se oprească timpul în loc, să laşi să iasă la lumină copilul din tine, care se bucură azi de povestea citită altui prunc, de lumina din ochii lui negri.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Mami, unde-i mami?

  Încerc să scriu câte ceva, să gândesc, să mă pregătesc pentru marea revenire în câmpul oamenilor cu sporite atribuţii. Pe Matei îl tot îndepărtez, progresiv, deşi mi se pare straniu, nu e ceea ce-mi doresc. Încerc să-l fac mai independent de mine, ca să nu fie şocul prea mare când se va vedea cu persoane străine în casă, sau pe la creşă, ca ultimă soluţie.
  Se joacă frumos cu tati, cu Mia, îi cunoaşte şi nu e prea mare trecerea, uită de "apte", din când în când, însă, răsună interogaţia dulce: "-Unde-i mama?". "-La muncă, zice tati.", dar Matei reia cu aceeaşi voce iubită "- Mami, unde-i mami?" şi toată hotărârea mea de a reveni la statutul de "om al muncii" se zdruncină sănătos, pentru că încă nu ştiu dacă merită să renunţ la vreun minut petrecut alături de copilul meu.
  Gânduri, idei trăsnite, speranţa că în tot răul va fi şi un bine, că-mi va prinde bine, în fond, să mai ies din casă, să mai fac şi altceva. Rămâne, totuşi, lumina aceea a noii meserii învăţate, meseria de mamă, care are marele avantaj că se face cu multă iubire, îţi place, îţi pune mereu creativitatea, inteligenţa, resursele la lucru şi bucuria roadelor culese zilnic este inepuizabilă.
  Cred că am descoperit ce vreau să mă fac când voi fi mare: mamă!

miercuri, 2 februarie 2011

Trece timpul

    Încerc să ţin timpul pe loc, dar nu-mi reuşeşte şi va trebui să accept lucrul acesta. Mai sunt doar cateva zile şi încep munca, Matei a răcit, sunt obosită, încerc să nu mă gândesc, poate aşa mă trezesc că a şi trecut ce a fost mai dificil şi eu nici nu am remarcat. Nu ştiu dacă ţine, aş vrea.
  Îmi încarc bateriile visând. E deja vară, sunt în gradină, Matei se joacă în braţele mele, Ţumpi încearcă să se strecoare între noi, ca şi cum ar vrea să se molipsească de toată iubirea noastră, sau, şi mai frumos, ca şi cum ar vrea să fie şi el un băieţel răsfăţat de mama.
  Iarba miroase a soare şi a praf, dar şi iute, arome stranii, pe care nu le remarcam altădată. Flori mici, sălbatice, atrag gâze toropite de căldură. E vara fluturilor, pe care îi văd peste tot, mai mulţi ca niciodată, pătaţi cu portocaliu, aşa cum erau aceia care, în copilărie, se adunau cu zecile pe liliacul înflorit de lângă casă.
  Grădina e parcul nostru în care mergem zilnic, în care facem paşi mici printre ierburi mari, copăcei, scaieţi, în care ne târâm de-a buşilea şi ne sclipesc ochii de bucuria jocului cu alţi copii. Mie îmi fug ochiii departe, pe Dunăre. Mă relaxează libertatea aceasta a privirii care nu se izbeşte brutal de ziduri, stâlpi, hidoşenii citadine. Flori, iarbă, nori, soare, aer limpede şi apă, multă apă curgătoare. Timpul aici nu curge, are doar ritmul lui, circularitate. E dimineaţă, joc, e prânz, somn, e dupăamiază, joc şi râs, e seară şi iarăşi cădem frânţi de oboselă, cu satisfacţia că am mai lăsat o zi plină în urmă.
  Când trec pe stradă, fac efortul să-mi imaginez copacii în floare, deşi e frig şi abia februarie. Mă cuprinde o bucurie nebună la gândul că mai sunt atât de puţine zile până la primăvară, până când nările mele vor prinde iar miresme de iarbă crudă şi de soare cald, de ghiocei, ramuri de cais, miros de pămănt ud de ploaie şi rodnic. Oricât de departe aş pleca, oricâte nuanţe de gri mi-ar întuneca privirile dimineaţa, rădăcinile mele ţipă după firesc şi simplu, după acasă.