miercuri, 9 februarie 2011

Ziua

 Ziua mea a devenit mult mai mare. Pentru că începe, obligatoriu, ceva mai devreme decât de obicei şi se termină ceva mai târziu. Lucrez intens la procesul în care se presupune că voi dormi, ca un om deştept, mai mult în mai puţin timp. Încă nu mi-a ieşit figura, deşi o exersez mai intens de doi ani. Dar procesul e captivant.
 Prima descoperire: ce frumos se vede soarele din apartamentul meu. Înainte îl lăsam, politicoasă, pe el  să se manifeste mai întâi, apoi intram şi eu în scenă. Acum îl aştept cu un fel de freamăt, ca la o întâlnire, să văd cum îşi mai pune imaginaţia la lucru şi cum iese, altfel, surprinzător, din mare. Acum vreo două zile am avut sezaţia că a aprins cineva un proiector în cameră. Până m-am mai trezit, m-am prins că era doar el, soarele, şi m-am alintat în lumină.
  Ieri am studiat procesul îndelung, pentru că soarele "ţâşnise" pe cer şi se crease o linie stranie, mai sus de orizont, care demarca un plafon de nori pufoşi, cu reflexe de toate nuanţele imaginabile de roşu, mov, alb-gri. Mai jos de linia misterioasă, între apă şi ea, cerul se vedea normal, de o altă transparenţă, în culori calde. Am aşteptat mult până cele două bucăţi de cer au devenit una, amuzată că stau de atâtă vreme la mare şi, iată, uitasem să ridic ochii spre cer.
 Azi, cineva a aruncat o minge portocalie din mare. M-am uitat cu îndrăzneală la ea, ştiam că e scurt răgazul până când va străluci atât de puternic încât îmi voi pleca învinsă privirea. N-am stat prea mult într-un loc, am fixat în minte imaginea şi am ieşit. M-am bucurat să-l reîntâlnesc şi să-l las să mă mângâie în drum spre casă, după ore. Şi iar mi-a fost dor de spaţiu nemărginit, de verde şi de reavăn, de firesc.
  M-am urcat, totuşi, cuminte în autobuz şi m-am legănat spre prunc. Dimineaţă ieşisem pe uşă condusă de soţ. Prima întrebare a lui Matei, când am intrat: "- Unde-i tata?" şi pe faţa lui am citit bucuria că am venit şi tristeţea că nu i l-am adus pe tata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu